CEEA CE NU ESTE CĂSĂTORIA

 436m.jpg

din “Mama”, de PS Ioan Suciu

Căsătoria nu este o asigurare împotriva neputinţei bătrâneţelor şi reumatismului, nici capătul de odihnă al unei vieţi risipite şi consumate în destrăbălare.

Căsătoria nu este un contract pentru legitimarea „legală a luxuriei”, înscăunarea într-o proprietate de desfătare pentru instinctele trupului, un mijloc de-aţi asigura o victimă supusă pasiunilor şi libertinajului nesăţios.

Căsătoria nu este asocierea trecătoare a două trupuri pentru a scoate maximul de plăceri cu minimum de cheltuială şi oboseală.

Căsătoria nu este un egoism în pereche spre a se desfăta cât mai deplin de celălalt, stăpâniţi de convingerea că soţul de „viaţă” este spre fericirea „mea” şi nu eu spre fericirea „lui”.

Căsătoria nu este experienţa condiţionată a două pofte ce se atrag ca să bea una din alta, ca apoi să se respingă, mai setoase şi mai furioase, ca să reînceapă aiurea vârtejul chemării sângelui.

Căsătoria nu-i un simplu fenomen legal şi fiziologic în care omul abzice de orice control asupra poftei, controlând în schimb jocul firesc al instinctului genetic spre a-l înşela în menirea lui şi a evita astfel o povară după care nu strigă nici o pulsare a inimii, nici o glăsuire a pasiunii.

Căsătoria nu-i o întreprindere a simţurilor independentă de iubirea minţii, de iubirea inimii şi de statornicia voinţei.

Pe ce se întemeiază concepţiile greşite ale căsătoriei? Pe concepţia femeii, a iubirii şi a vieţii. Femeia? Un obiect însufleţit pentru a stârni şi satisface poftele bărbăteşti. Iubirea? Mai mult o apropiere trupească, o viclenie a naturii, „a geniului speciei” prin care vrea să perpetueze viaţa în ciuda altor socoteli omeneşti. Viaţa?  O  perioadă  de  timp  îngăduită  de  nu  ştiu  ce  zeitate morocănoasă ca să-ţi croieşti un Eden, profitând cât mai mult de semenii tăi.

În adâncul celor ce cugetă, şi dacă nu cugetă se comportă ca şi cum ar cugeta astfel, zace şi domneşte un păgânism, reînviat de curentele „filosofice” de astăzi: invidualism – hedonim, sau lăcomie după plăceri dublată de necredinţă.

Independenţa faţă de orice lege care ar putea să-şi rostească imperativul în interiorul conştiinţei; ignorarea oricărui scop de ordin moral, social, sau religios şi ca, urmare, totală nepricepere a jertfei, a devotamentului care nu rodeşte o imediată şi simţită „binefacere”, refuzul de-a crede în valoarea şi realitatea a ceea ce nu-i util şi nu se-ntoarce spre profitul individual, sunt elementele potrivnice concepţiei naturale şi creştine ale căsătoriei.

Această concepţie vulgarizată a dat naştere la imponderabilele stări sufleteşti şi curente sociale care îmbibă minţile şi tiranizează orice potrivnic. Nu este de mirare că multe familii au resimţit loviturile când de bici, când de ciocan masiv a acestei mentalităţi păgâne şi păgânizatoare.

Pe drept a putut să accentueze F. W. Forster, după un articol dintr-o revistă: Odinioară tipul sfântului era acela care îşi mărturisea curajos credinţa, mergând până la mucenicie; în Evul Mediu şi până în zilele noastre sfinţenia era în puritatea personală, verguria sufletului şi a trupului, azi, sau în veacurile apropiate, sfântul poate fi soţul desăvârşit, căci astăzi, mai presus de toate trebuie să suferi şi să lupţi pentru căsătoria sfântă.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie, Mama. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la CEEA CE NU ESTE CĂSĂTORIA

  1. anaayana zice:

    Căsătorie înseamnă asumare!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s