O CUCERNICĂ SLUJBĂ

 436m.jpg

din “Mama”, de PS Ioan Suciu

Iau acum alţi ochi, altă privire: vreau să văd în lumina cea de sus funcţia maternităţii.

Să nu se spună că lucrarea trupului mamei este atât de aproape de evenimentele oarbe, comună cu aceea a atâtor fiinţe negrăitoare. A fi mamă e un act moral mai presus decât un act biologic. Numai despre o femeie „binecuvântată” poţi spune că este îmbibată cu eternitate, că este o fiinţă cu două rădăcini în veşnicie.

Aşa cum sfântul, eroul şi creştinul fac din moarte – act biologic dacă vrei, – supremul act moral, suprema afirmare a libertăţii, criteriul vieţii lor, consfinţirea faptelor, răscumpărarea nelegiuirilor şi trecerea la Viaţă, cu mult mai adevărat femeia, când naşte, poate săvârşi cel mai înalt act moral, dacă acceptă şi vrea să dăruiască cu iubire o nouă viaţă, o nemuritoare viaţă.

Moartea nu se poate evita şi, totuşi, Iisus a făcut din a Sa, împăcarea noastră cu Dumnezeu, arătându-ne astfel că putem schimba în act de neasemuită valoare morală şi vrednicie o acţiune atât de strâns legată de legea vieţii trupeşti. O concepere şi o naştere se pot evita, cu atât mai mult şi cu mai deplină libertate, acceptând să fii mamă, săvârşeşti un act de înaltă valoare morală, poate cel mai tipic şi mai semnificativ, fiind în joc iubirea care dăruieşte şi cu rodul ei care este o viaţă de om, iar mijlocul, este Jertfîrea de sine. În fiecare act moral aceste trei elemente îi ridică valoarea până la a face din el un act eroic sau un act de sfinţenie.

Sfântul Patriarh Proclus din Constantinopol o salută pe Sfânta Fecioară cu aceste cuvinte: „Bucură-te CATEDRALĂ în care Fiul lui Dumnezeu Se hirotoniseşte Preot”. Unde? În SÂNUL Ei. Ce este acest sân al Fecioarei, acest pântece mai sfânt si mai ales decât cerescul azur dacă nu un PARADIS, căci Dumnezeu numai în cer sălăşuieşte? „Quantus in sinu Patris, tantus in utero Virginis!” Din sânul Tatălui în sânul Fecioarei, cerul nu se mişcă; cer acolo, paradis aci, din Paradis în Paradis. „Acolo-i Cerul, unde-i Hristos”, (Sfântul Ioan Gură de Aur). Tot atât de bine e acolo ca şi aici, tot atât de vrednic, de adorabil în sânul Tatălui ca şi în sânul Sfintei Sale Mame.

Dumnezeu S-a întrupat în sânul Fecioarei; în sânul oricărei mame „întrupează” un suflet, chipul, icoana nemuritoare a Sa. Într-un Paradis pământesc Dumnezeu l-a creat pe Adam. Acolo S-a aflat Domnul, a luat ţărână şi a lucrat trupul celui dintâi bărbat. Iar acum se apleacă din nou, şi creează un suflet nemuritor, apoi, în colaborare cu mama, alcătuieşte trupul, ramă pentru icoana şi asemănarea Sa.

Ceea ce a făcut în Paradisul pământesc face în femeie. Ingeri noi, ceruri noi şi pământuri noi, fiinţe noi nu mai creează Stăpânul ci, din ziua a şasea „s-a odihnit” de toate cele ce făcuse. Dar creează sufletele omeneşti neîntrerupt. Unde? în sânul mamelor, cum în Paradisul fericit a plăsmuit trupurile strămoşilor, apoi a suflat suflare de viaţă.

Citeşte minunata istorisire a Creaţiei omului în Cartea Facerii şi gândeşte cu adâncă încântare, smerenie şi credinţă, o, femeie, o, mamă, că toate acestea se petrec de acum în tine, în fiinţa ta, în sânul tău, aşa cum s-au petrecut în raiul desfătării de odinioară.

Auzi umbletul Domnului Dumnezeu care se plimbă în adierea serii în grădina raiului, auzi lucrarea Domnului în sânul tău. „Nu ştiu cum aţi fost zămisliţi în pântecele meu, nici cum v-am dat spirit şi viaţă, iar înfiriparea aceasta a fiecăruia nu eu am întocmit-o”, zicea Mama mucenicilor, copii pomeniţi în a II-a Carte a Macabeilor ( 7, 22).

Lucrarea Domnului este şi modul în care s-a-săvârşit s-a scris în prima pagină a Sfintei Scripturi, când prima mamă ne-a fost pământul sub degetul lui Dumnezeu şi primul pântece din care ni s-a înfiripat trupul. Când Domnul zice: „Să facem pe om după chipul nostru şi după asemănarea noastră”, e aici să-l şi plăsmuiască, aici în sânul tău.

Tot ce s-a făcut în ziua aceea a Edenului se face acum şi de atunci neîntrerupt în fiecare sân de mamă. Cea dintâi femeie, la naşterea celui dintâi prunc, a rostit acest mare adevăr pe care vreau să-l desluşesc acum: „Am dobândit un om de la Dumnezeu’. Este prima definiţie a maternităţii.

Descoperiţi această mărire a trupului vostru de femeie şi împliniţi cuvântul sfântului Pavel: „Proslăviţi pe Dumnezeu în trupurile voastre ” (I Cor. 6, 7). Îngăduiţi Domnului să lucreze în acest unic „laborator” de viaţă nemuritoare al întregii Creaţii, căci în sânul vostru pieritor într-o clipă, într-o durată veţi purta ca într-un sfânt chivot, puterea creatoare şi sufletul, icoana Lui ce nu se poate nimici.

Creştinii Il preamăresc pe Dumnezeu în trupurile lor fie prin virtuţile curăţiei şi-a penitenţei, fie prin martiriu, fie prin maternitate.

Acesta din urmă mod este exclusiv rezervat femeii aşa cum Taina Preoţiei este exclusiv rezervată bărbatului.

Preotul este tatăl vieţii supranaturale. Mama este preotul vieţii naturale. Astfel, putem spune cu adevărat: Femeia, prin maternitate, săvârşeşte un ritual, religios, săvârşeşte o „cucernică slujbă” a trupului, o jertfa sângeroasă care-l proslăveşte pe Dumnezeu şi are ca rod viaţa de om.

Este atât de religioasă această „slujbă” a funcţiei maternităţii în biserica trupului, încât poate să fie răscumpărătoare, căci scrie Apostolul: „Se va mântui prin naşterea de fii…” (I Tim. 2, 15), pentru că mama, prin credinţă şi iubire, „ îşi înfăţişează trupul ca o jertfa vie, sfântă Domnului bineplăcută” (Rom: 12, 1). Aşa cum orice mântuire este un dar al Domnului, şi pruncii mamei sunt darul Lui: „Copiii sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecului este o răsplată de la El'( (Ps. 127-3).

Păcatul femeii îl răscumpără mama.

Plăcerea femeii o plăteşte mama.

Femeia monstru, femeia egoistă, femeia voit sterilă, femeia valoare-marfă, femeia valoare pur estetică, este răscumpărată de femeia mamă prin naştere de prunci, acţiune de o înaltă valoare morală şi religioasă totodată.

În ritualul sfintei cununii, Preotul cheamă asupra soţilor, îndeosebi asupra femeii „bucuria aceea, ce a avut-o fericita Elena când a aflat cinstita Cruce”. Precum, prin durerile Crucii Iisus a dat viaţă lumii, prin durerile naşterii mama dă viaţă unui om în lume; precum jertfa sângeroasă a Crucii ne-a răscumpărat, jertfa naşterii de fii răscumpără în credinţă şi sfinţenie.

Femeia, prin soţ, a aflat sfânta Cruce, iar prin naştere, săvârşind jertfa pe această cruce, şi-a a aflat izbăvirea.

Femeia care ocoleşte maternitatea este „flens dico” vrăjmaşa de moarte a Crucii ei şi, în consecinţă, a mântuirii ei. într-o măsură, toată poezia tragică a Crucii, tot florilegiul încântării sfinţilor Părinţi în faţa acestui smerit instrument al mântuirii, se pot aplica la crucea femeii, la naşterea de prunci.

Prin această Cruce, viaţa se reeditează peste timp şi generaţii, viaţa se face neîntrerupt primăvară. Prin fiecare copil, mama, împreună cu tata, îşi înnoiesc tinereţile şi îndepărtează graniţele morţii. Maternitatea este forma pe care o îmbracă Providenţa pentru a împrospăta viaţa omenească, a o legăna, a o creşte în sfinţenie.

Doar Mama este geniul bun al vieţii, geniul întreg; ceilalţi genii lucrează pe crâmpeie de viaţă, pe crusta vieţii, nu pe substanţa vieţii.

Oamenii concep o idee, un plan, o carte, o orânduire, o „lume nouă”, dar mama concepe omul; ea concepe viaţa care susţine ca un trunchi toate măreţele născociri ale celorlalte genii omeneşti.

Mama, născând pruncul, zideşte o nouă biserică lui Dumnezeu; ea este arhitectul şi ziditorul unui sfânt lăcaş de închinare, mai aurit decât bazilica Sf. Maria Maggiore din Roma cu tavanul în aur, mai candid decât Domul din Milano, munte de frumuseţe în marmoră albă, mai scump decât orice zidire ridicată de mâna omenească, mai iubit decât toate superbele monumente de piatră şi argint, fală a geniului omenesc, care vor sfârşi prin a se risipi în colbul (praful n.n.) pământului, fără ca mâini gingaşe şi puternice să le înalţe din nimicirea lor, până când această bisericuţă zidită de „geniul matern”, destrămată în ţărâna din care a fost lucrată, se ridică falnică în lumină şi nestricăciune la sunetul trâmbiţei lui Dumnezeu, la glasul arhanghelului, căci şi pentru această biserică El a coborât pe pământ şi a pătimit.

Mama născând pruncul, îl întregeşte pe Iisus, noi fiind mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui (Efes. 5, 30). Ca un sol de sus, ambasador al Domnului Dumnezeu, fiecare copil vine cu următoarea scrisoare: „Cine-l primeşte pe acest prunc, pe mine mă primeşte”1.

Cu această povară şi răspundere pentru noi, pruncul intră în viaţă. A refuza copilul înseamnă a refuza pe Iisus Hristos; absenţa căutată a pruncului este absenţa voită a lui Dumnezeu. E atât de mare şi de sfânt acest adevăr, încât îţi vine să crezi că, într-un anumit fel, cu fiecare mamă în ora ei se repetă scena Buneivestiri, căci, ceea ce-i Iisus prin natură, fiecare copil va fi prin adopţie.

Bucură-te, Domnul este cu tine, Binecuvântată eşti tu.
Când Ana, mama profetului Samuel, a luat în pântece, „Domnul şi-a adus aminte de ea”. O grijă, o providenţă aparte o cuprinde, îi învăluie fiinţa şi numărul zilelor. Atenţia Celui Atotputernic este îndreptată spre acea femeie şi, împreună cu El, toată lumea nevăzută.
– Nu te teme, iată, vei zămisli în sânul tău şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus… Acesta se va chema fiul Celui preaînalt…

Ceea ce s-a petrecut cu Mama Fecioară în chip supraomenesc se petrece cu fiecare mamă în mod firesc. Şi aici, la zămislirea comună a muritorilor, se poate spune: „puterea Celui preaînalt te va umbri…”. Vers cu vers, adevăr după adevăr, în realitatea lumii naturale se poate spune ceea ce se înţelege acolo în realitatea lumii supranaturale, şi, iarăşi, despre fiecare prunc născut în har, ceea ce se spune despre Pruncul Iisus născut în timp.

În Cartea Facerii în capitolul 16 şi 21 se scrie despre Agar, roaba egipteancă a lui Avraam. Femeia este alungată în pustie, odată când purta fiul în sân, altădată când îl purta la sân. Singură, rătăcitoare, strâmtorată în durerea şi suspinul ei, nici un pământean nu-i întinse o mână de ajutor. Însă ea a fost binecuvântată. Domnul şi-a adus aminte de ea, puterea Celui preaînalt a lucrat în ea şi, iată, îngerul Domnului o apără, o sfătuieşte, o aşează pe calea cea bună. Acest înger, nevăzut tovarăş, este de strajă lângă fiecare mamă binecuvântată, cu o încredinţare nouă şi grea a lui Dumnezeu.

Şi de ce? Numele acelui pe care îl poartă şi-L va naşte este Iisus, adică mântuitor. Fiecare copil este un mântuitor: îi mântuieşte pe părinţi de bătrâneţile neputincioase, mântuieşte viaţa de pieire, mântuieşte viitorul, mântuieşte virtuţile creştine, o mântuieşte pe mama care l-a cules din cer şi l-a adus în această lume văzută, după cum scrie sfântul Pavel.

Acest articol a fost publicat în Mama. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s