COPILUL ESTE ÎMPLINIREA FEMEII

726610982_c0eacc9e67.jpg

din “Mama”, de PS Ioan Suciu

Maternitatea iubirii este o datorie a tuturor femeilor. Naşterea, maternitatea după trup este o datorie firească a tuturor femeilor care trăiesc în taina sfintei căsătorii.

Petreceam vacantele de vară ca seminarist la Roma, în munţii Apenini. În mănăstirea noastră singuratică se afla, tocmai deasupra uşii sacristiei, o frumoasă icoană a omului sfânt moldovean Ieremia Românul, aflat în rugăciune în faţa arătării cereşti: Maica Sfântă cu Pruncul în braţe. Cu multă familiaritate, călugărul capucin o întreabă:

–  Signora mia, siete regina del cielo e non tenete corona? (Doamna mea, eşti regina cerului şi nu ai coroană?).

–  La mia corona e ii mio Figliuolo (Coroana mea este Fiul meu).

Fiecare femeie este regină prin fiii ei. Maternitatea aceasta este slujba încoronării ei de regină. Copilul este adevărata regalitate a Mamei. Legea mamei este copilul. Din primele clipe în care natura ţese în copilă viitoarea femeie, arhitectura ei trupească şi sufletească ia o înfăţişare care nu se explică decât prin copilul ce va să vină. Femeia se arată ca o anticipare a copilului, iar copilul ca o prelungire a Mamei, ca o maturitate a ei.

„Maternitatea este, din punct de vedere biologic, axa conceptului feminin”5 „este cvintesenţa femeii. Analiza biologică, spune acelaşi medic, confirmă simbolul aşezat în prima pagină a Sfintei Scripturi. Adam este pentru a munci, Eva pentru a concepe şi a naşte. Tu, bărbatule, vei munci; tu, femeie, vei naşte”.

Într-adevăr, contrar bărbatului, la care domină caracterele sexuale secundare, ca dezvoltare osoasă nervoasă, musculară toracică, indicând aptitudinea pentru eforturile fizice, dispoziţiile la luptă, la dârză şi stăruitoare muncă, la femeie domină caracterele distinctive primare, adică organele care servesc înaltei funcţii procreative, adâncite în fiinţa ei,    ascunse în interior, mobilizând în jurul scopului lor celelalte funcţii.

Bărbatul adună muşchii în piept, în torace, ca să lucreze, femeia în „bazen” unde va sălăşlui fiul în timp de nouă luni; bărbatul e un cheltuitor de energie, un risipitor, femeia e un „grânar” ce strânge rezerva pentru menirea maternă a organismului.

Anatomia, direcţia energiei vitale, întreagă minunată activitate funcţională a organismului femeii indică neapărat o fiinţă: copilul. Este cea mai catastrofală erezie biologică să se susţină contrariul. Fiecare femeie este o aspiraţie biologică al cărei termen este copilul.

Fiecare celulă îi este un apel, uneori frenetic, un apel al cărui ecou poate să stârnească în adâncurile organismului şi-a inimii răsunete puternice, mai ales atunci când această aspiraţie funcţională, biologică este aţâţată, iritată şi nesatisfăcută prin criminale defraudări ale naturii.

Îmi permit să mă folosesc de această expresie: spaţiul vital al femeii este copilul, altfel riscă să înăbuşească în ea multe planuri ale Creatorului, mai ales dacă dispreţuieşte Maternitatea spirituală, – aşa precum spaţiul vital al copilului este dragostea maternă.

În ceea ce priveşte sufletul femeii, cu delicateţele, afecţiunile şi gingăşiile lui, cu iubirea plină de atâtea parfumuri ce nu se pot reţine, silite să se reverse, să se dăruiască, nu va putea să rămână în singurătate fără copil.

Chinul cel mai crunt al fetelor bătrâne, solitare şi lipsite de maternitatea spirituală, a femeii fără copii, este grozava singurătate a inimii, golul vieţii, lipsa unui obiect al iubirii ieşit din ea, pe care-l reclamă în anumite ore toate fibrele firii. Au fost şi vor fi femei care au renunţat la Maternitate, nu pentru iubirea supranaturală, ci pentru o glorie sau ambiţie pământească şi s-au simţit nenorocite.

Gina Lombroso, în a sa carte „La femme aux prises avec la vie” (p. 36 ssqu), vorbeşte de zădărnicia zadarnicilor tuturor dorinţelor femeii care izvorăsc din afară de fiinţa ei structurată în vederea maternităţii.

Vorbeşte despre Sofia Kowalewski, marea matematiciană, că în mijlocul triumfului ei de la Paris, unde trebuia să primească premiul Bourdin, îl întâlneşte pe unul din verii ei pe care-l lăsase tânăr în Rusia. Acesta îi vorbeşte de viaţa-i casnică, de salba de copii care-l iubesc, de plăcerea de a fi cu ei. Un sentiment de pizmă violentă o surprinse pe matemaciana noastră aceasta muşcându-şi buzele auzind spovedania acestei fericiri între copii, gândindu-se că şi ea ar fi fost mult mai fericită dacă ar fi rămas la idealul căminului, ciorchină minunată de prunci. Şi iată că, în lunile acestui triumf, în care căzură asupra ei nesfârşite onoruri din toate unghiurile lumii, Sofia Kowalewski s-a simţit mai nenorocită ca niciodată. I-a scris prietenei sale, Loeffler: „Sunt nefericită ca un câine”. Nu, eu cred că aceste animale nu pot să fie atât de nefericite ca omul, şi îndeosebi, ca femeia.

În revista franceză „Pour les jeunes filles” a grupării „Association du mariage chretien” s-a publicat un fel de anchetă făcută printre femeile necăsătorite. Din mulţimile de răspunsuri reiese ca cele mai multe femei rămase celibatare din alte motive decât alegerea liberă a stării de virginitate, pentru a se consfiţi unui ideal de spirituală maternitate, resimt adânci suferinţe în urma faptului de a nu ajunge niciodată mame. Nu acelaşi lucru este cu sufletele-fecioare consfinţite Domnului în viata de mănăstire, unde o vocaţie reală la maternitatea spirituală copleşeşte absenţa maternităţii vremelnice.

Ceea ce spunem este îndeosebi adevărat, verificat la aşa numitele „amazoane” ale vieţii moderne. Femeile care au ales o carieră în locul unui copil în sfântă căsnicie, femeile care au voit dinadins să fie „emancipate” şi de sub „tutela” soţului şi de sub jugul căminului înflorit în surâsuri de copil, şi de sub incomodările cotidiene ale micilor odrasle, şi-au simţit după o vreme sufletul ca învelit într-o mahramă de jale, pe care nimic lumesc nu ajunge s-o mai sfârtece de pe inima lor dezamăgită.

„Cine bănuieşte, scrie una dintre ele (Rev. „Esprit”, număr dedicat femeii), că de 10 ani sunt o femeie „liberă”, nu am petrecut o zi fără să plâng; că acest personaj socotit persoana mea, e o fiinţă artificială, fabricată, de pură invenţie, mai precis un rol? Cine bănuieşte că nu mi-e cu putinţă să ţin în braţele mele un copilaş fără să simt o înfiorare pe care nu o pot stăpâni, că pe măsură ce comprimi inima, ea mai mult cântă, dar cu o ardoare mohorâtă?”

În Cuvântul înainte din cartea sa „L’enigme de la femme”, Dr. Pierre Vachet
istoriseşte confidenţele unei femei luptătoare, intelectuale de primul rang, exemplu de energie şi echilibru, organizatoare, statisticiană etc. în urma spectacolului josniciilor din familia sa, a minciunilor şi destrăbălărilor ce se pot ascunde în dosul cuvântului „iubire”, a renunţat la căsătorie şi a voit să rămână independentă…

Dar, acum spre cincizeci de ani, îi pare rău că nu a ieşit niciodată dintr-o crudă singurătate. Tresare la ideea unei mânuţe de copil pierdută strâns între degetele ei… „Poate am fost prea temerară în revolta mea… poate suntem supuse marilor legi ale servituţii materne şi, dacă ne răzvrătim împotriva destinului ce ni s-a impus, alergăm în faţa unei dezordini fiziologice şi a unei dezamăgiri morale”.

În Suedia, multe femei şi-au croit cale în viaţă muncind alături de bărbaţi; Marc Helys face această observaţie, dovedită, acelora care ar contempla doar cu satisfacţie şi admiraţie acest curaj al femeii moderne: «Printre toate aceste femei pe care le văd muncind cu succes, nu-i una care să nu fie gata să renunţe la cariera sa pentru o iubire sau un cămin…” („A travers le feminisme Suedois”, p. 323).

Toate ambiţiile femeii se ofilesc, toate mândriile se sting, toate „profanele iubirii” care nu se învârt în jurul maternităţii, cad moarte, putrezind în suflet şi lăsând moştenire o inimă bolnavă, un suflet istovit într-o viaţă pustie, vrednică de blestemat cum a blestemat Iisus Domnul smochinul îngâmfat în frunze, dar lipsit de rodul pe care cereasca înţelepciune i l-a hărăzit şi pe care l-a îndepărtat de la sine.

Am sub ochi volumul IV din „Les cahiers Contemporains” de sub direcţia lui F. Divoire: „La femme emancipee”. Cuprinde o anchetă printre cele mai mari şi mai alese femei din mai multe ţări. Ei bine, răspunsul unanim al lor reiese cam sub forma aceasta: emanciparea femeii este tot atâta cât creşterea respectului pe care bărbatul, societatea, legislaţia şi însăşi femeia, ajung s-o aibă faţă de menirea ei esenţială. Care? „aceea de-a prefera să îmbrăţişeze un copil în loc de a îmbrăţişa o carieră” (p. 204).

Femei de ieri şi de alaltăieri, nu invidiaţi pe aceea care cerşeşte cu febra lăcomiei după „libertate” emanciparea zilelor de azi, chei aceasta este femeia stearpă, goală, rece şi rătăcită în cămine unde vatra nu există sau este acoperită cu cenuşă şi spuză şi nu pâlpâie luminoasă şi curată nici o flacără.

Femeia este „piedestalul însufleţit” al copilului; oricât i-ai căuta trăsăturile, nu i le vei afla, se confundă cu acelea ale copilului6. E cu neputinţă să înţelegem o icoană a Sfintei Fecioare Maria fără Pruncul Iisus. Am simţi că nu este întreagă, că este ciopârţită. Pe iconostasele noastre în partea stângă a uşii împărăteşti este aşezată icoana Maicii sfinte cu Iisus în braţe. Ea nu este întreagă decât aşa, cu Iisus în braţe. Biserica nu a ştiut şi nici nu a putut să ne redea o înfăţişare mai desăvârşită: Mama împlinită în copil. Dar nici ceva mai încântător pe pământ nu ar fi putut găsi.

Cunoscutul medic Rene Biot are pagini în cartea sa „Le corps et l’âme”, pe care le rezumă în cuvântul: „chemarea femeii”. El scrie astfel: „Tot ceea ce constituie şi deosebeşte biologiceşte şi psihologiceşte (am zice trupeşte şi sufleteşte) pe femeie, este o orientare spre maternitate”. Apogeul biologic al organismului feminin este numai atunci când a sălăşluit în el o nouă viaţă (p. 143).

Nimeni nu se mai îndoieşte astăzi, în afară de femeile frivole şi criminale, că Dumnezeu a scris în organismul şi inima femeii un cuvânt ca un vis, un plan ca o dulce poruncă fără silă, care lasă loc libertăţii: copilul, şi a legat de el neasemuite binecuvântări. Copiii sunt aureola şi gloria femeii mame, prin ei învinge timpul şi moartea.

Cornelia, fiica lui Scipio Africanul, biruitorul lui Anibal, soţie a lui Tiberius Gracchus, ajunse în văduvie cu doisprezece copii. Dintre aceştia îi rămaseră doi băieţi, Tiberius şi Caius, pierzându-i pe ceilalţi în timpul văduviei. Oricât de virtuoasă era această femeie, oricât de fermecătoare şi mare la suflet, slava nu i-au făcut-o aceste însuşiri, ci minunaţii ei copii pe care i-a iubit şi crescut cu înţelepciune. Senatul şi poporul roman, vrând să cinstească memoria unei astfel de mame, ridică un monument de marmură şi bronz cu o inscripţie simplă:
„ Cornelia mater Gracchorum „.
„Cornelia mama Grachilor”.

Aşa se rezumă istoria şi biruinţele unei femei, a unei mame! Iar Evanghelia consacră această unanimă convingere a tuturor popoarelor numind-o pe Sfânta Fecioară: „Maria, din care S-a născut Iisus”.

Acest articol a fost publicat în Bărbat/Femeie, Copii, Mama. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la COPILUL ESTE ÎMPLINIREA FEMEII

  1. david zice:

    frumos, pentru ca traiesti cu intensitate cred si ai o credinta sincera incercata, fiesc si de momente de necredinta, altfel nu te-ai indoi. Dar cine nu se indoieste ? Cred ca e usor orice, sa postesti, sa ai fapte bune, milostenie, dar credinta e cea care trebuie s-o demonstram pe termen lung. Am avut si am momente de necredinta, dar mereu am momente cand revin…si atunci mi-am zis intr-o zi ‘pana cand voi fi asa inconstant, chiar nu sunt in stare sa-mi tin credinta de fiecare data cand dau de vreo problema/incercare mai deosebita’. Dar am gasit si raspunsul in Pateric: a venit un tanar la avva Sisoe si l-a intrebat ce sa faca, pentru ca are momente de credinta si apoi cade in necredinta. Si i-a spus ‘Ridica-te!’; ‘Parinte, dar pana cand?’, ‘Nu conteaza, ai cazut te ridici, iar ai cazut, iar te ridici si asa pana la sfarsit. Important e ca in ceasul din urma sa te gaseasca Dumnezeu ridicat !”. Si cred ca asta e o solutie, incerc sa fiu constant in credinta prin a-mi domoli credinta. Daca inainte aveam momente de entuziasm si bucurii duhovnicesti, urmate de momente de necredinta, acum incerc sa fiu mai domol si cu una, si cu alta. Si parca imi merg toate mai bine…N-am vrut prin asta sa dau un sfat (nu ma pricep)…am scris doar despre mine.

  2. loredana zice:

    Adevarat articol. fenomenal… nu am cuvinte:) :X iti tresalta inima cand il citesti

  3. Andi zice:

    Buna!
    Articolul este foarte frumos, insa se impart femeile in doua categorii: cele casnice sa le spunem si cele care din obsesia pentru cariera nu au copiii. Ce se intampla insa cu femeile care isi doresc un copil sau chiar mai multi, dar din varii motive (sunt inca necasatorite sau sterile) nu ii pot avea?

  4. R zice:

    Andi
    cred ca despre ce spui tu se vorbeste in alta parte…

  5. R zice:

    Andi
    uite aici se vorbeste si despre ceea ce amintesti tu:
    https://tainacasatoriei.wordpress.com/2010/05/02/femeia-este-un-dar-si-o-mangaiere/

    este conferinta maicii Siluana, „Despre familia creştină“. vei gasi multe raspunsuri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s