LA ÎNCEPUT A FOST MAMA…

 

din “Mama”, de PS Ioan Suciu

Cu aceste frumoase cuvinte începe scriitorul J. Joergensen viaţa sf. Ioan Bosco, iar noi putem schiţa începutul parabolei fiului risipitor: „La început n-a fost mama…” ca să înţelegem totodată tâlcul profund al cuvântului mamă.

Vorbesc deocamdată de-o însuşire a sufletului femeii care o apleacă cu iubire asupra rănilor omeneşti în trup şi în spirit, care opreşte stingerea vieţii, micşorarea valorilor spiritului şi mocnirea talantilor înfundaţi în straturile sumbre ale frământatului suflet omenesc; vorbesc de acea însuşire a sufletului feminin care îngăduie adesea fecioarelor să fie aievea mame prin prezenţa lor, prin inima lor, prin jertfa şi devotamentul lor cheltuit pentru a ţine viaţa în alţii, sau a dărui celor ce au pierdut-o sufleteşte, cum mama după trup cheltuieşte din propriile-i sângiuiri ca să ţeasă un chip de om, despre acea însuşire care, de faţă fiind, înalţă viaţa, dă aripi mersului, coboară cerescul, aţâţă gustul de-a continua să trăieşti şi de-a iubi să te jertfeşti. Datorită acestei însuşiri, spunea Doctorul Gregoire Maragnon: „Sunt femei care, rămânând fecioare se pot lăuda cu titlul de mamă cu mult mai mult decât atâtea care au născut” („Le probleme des sexes”, p. 78).

Sunt însuşiri materne de spirituală dar reală maternitate, pe care le posedă în grad mai înalt acele femei care au îmbrăţişat forma morală religioasă, cu un cuvânt spirituală, a maternităţii. Au renunţat la maternitate după trup pentru a fi mame în cel mai deplin înţeles al cuvântului: mama omului, aceea care naşte sufletul. Aşa înţelegem cum de Solomon o recunoscu ca adevărată mamă pe femeia care renunţă la copil.

Tot ceea ce face viaţa fecundă şi dă belşug facultăţilor noastre, tot ceea ce stăvileşte moartea cea neagră – iubire, jertfa, ofrandă de sine – face parte din Maternitatea spirituală, naturală, adânc naturală şi ea sufletului femeii, atât de naturală încât o mamă după trup care-şi leapădă copilul după ce l-a născut, îşi nimiceşte propriul nume de mamă. Ea a încetat de a mai fi mamă. În schimb, fecioara sau femeia care nu a născut după trup, dacă preia rodul pântecelui alteia şi-şi depune acolo ca într-un cuib căldura iubirii lucrătoare este o adevărată mamă.

Mamă eşti când aduci la viaţă sau un trup, sau o inimă rătăcită, sau o minte întunecată, sau un suflet blestemat, sau o viaţă risipită. Aşa că poţi fi mamă şi numai cu iubirea. Dar femeia rămâne osândită din ora în care îşi neagă rolul de a fi mamă.

Lumea întreagă, asemenea foişorului lui Solomon de lângă lacul Bitesda, este plină de vieţi mutilate sau neisprăvite sau rătăcite. Parabola Samariteanului Milostiv este parabola maternităţii universale. În lume sunt mulţi care trec din Ierusalim înspre Ierihon şi „cad între tâlhari” care-i jecmănesc şi-i bat crunt.

Toată această lume de trupuri şi suflete chinuite strigă după Mamă.

Iar iubirea curată face din fiecare femeie o mamă, iubirea carităţii ce slujeşte şi dăruieşte: Căci rolul femeii – şi asta-i maternitatea spirituală, universală – aici pe pământ: este să răscumpere prin iubire. Iată de ce, alături de patriarhat, în istorie, sau alături de andriarhat va fi un veşnic matriarhat1, şi cum spiritul (bărbatul) ar muri fără inimă, (femeia) neputând să dăinuiască fără ea.

Când eroul spaniol Cid a intrat în vârtejul luptei împotriva regelui arab, spunea, plină de exaltare Chimenei, deja mamă, care îl privea prima dată în luptă de pe înălţimea Alcazarului din Valenţa: „Curajul îmi creşte şi numai dacă te văd”. Mamă după trup, era mamă după suflet al propriului ei soţ. Poate să fie şi trebuie să fie mamă a propriului ei fiu de două ori, ca sfânta Monica care a născut în sânge pe Aurelius Augustinus, iar în baia lacrimilor – sânge şi el al inimii, al sufletului – pe sfântul Augustin, împlinind astfel legea firească a femeii: maternitatea.

Contele J. de Maistre scrise într-o zi fiicei sale, care i se plângea că rolul femeii nu este prea frumos, că femeia este prea străină de societate şi, în consecinţă, ea vrea să apuce un drum al ei, să ia pana în mână şi să compună cărţi…: «Cât de mult te înşeli, scumpa mea copilă, asupra misiunii şi puterii adevărate a femeii! Ele nu au scris nici „Iliada”, nici „Eneida”, nici „Ierusalimul eliberat”, nici „Freda”, nici „Atala”, nici „Discursul asupra istoriei Universale”, nici „Telemac”, dar au produs ceva mult mai mare: pe genunchii lor se formează ceea ce este mai măreţ în lume „omul”, căci „Capodopera acestei femei este să formeze un om cinstit».

Dacă este adevărat cuvântul lui Napoleon – şi nu-i poţi refuza crezământ: „Viitorul unui copil era întodeauna opera mamei sale”, atunci viitorul însuşi al ţării, al lumii, care este viitorul tuturor copiilor, este în mâna femeii materne.

Când „Mama” se va deştepta în fiecare femeie şi îşi va deştepta totodată şi conştiinţa misiunii ei universale, atunci se vor putea aştepta mari lucruri căci această femeie este înaintemergătoarea Domnului pe pământ. Când se va face educaţia socială a instinctului maternităţii, „geniu caracteristic sexului feminin, numai atunci femeia va putea să devină pacificatoarea omenirii” (Maria Piesczynska)2.

Încă nu ne dăm seama de neasemuita importanţă a acestei educaţii. Nicolae Bălcescu făcea recenzia traducerii în limba română a cărţii lui Aime Martin „Despre educaţia mamelor de familii sau civilizaţia neamului omenesc prin femei”, recomandând cartea şi cuprinsul ei naţiunii, spunând că trebuie să facem din fiecare familie un centru de civilizaţie şi să încredinţăm această civilizaţie în mâna femeii. Chiar dacă nu împărtăşeşte întru totul ideile autorului, îi dă multă dreptate în apelul pe care-l face la misiunea femeii (N. Bălcescu, „Opere”, I, Partea I, p. 202).

Dar de-atunci ce s-a făcut, nu pentru a exalta maternitatea în femeie, ci pentru a o educa? O, de-ar înţelege femeia că singura, adevărata aristocraţie în sensul genuin al cuvântului este maternitatea, îndeosebi şi mai întâi de toate aceasta care concepe în spirit şi naşte prin inimă, maternitatea iubirii, care dă sens omenesc maternităţii biologice!

Sfântul Augustin, în a sa carte, „De nuptiis et concupiscentia ad Valerium” (cap. XVII), scrie: „în căsătorie să se iubească bunurile căsătoriei: copii, credinţa şi taina. Dar copiii nu numai să fie născuţi, ci să se renască. Căci se nasc spre pedeapsă dacă nu sunt renăscuţi spre viaţă„.

Această operă a renaşterii, mai grea şi mai sfântă, este rodul maternităţii. Şi a cunoscut prea bine sfântul durerile mamei sale în această a doua naştere a fiului ei.

Iar în capitolul III din „Liber de Sancta Virginitate” scrie: „Nimic nu ar fi folosit Mariei apropierea maternă de Iisus – concepându-l după trup – dacă nu ar fi purtat pe Hristos mai cu fericire în inimă decât în trup”. Sunt cuvinte puternice care vădesc sfinţenia maternităţii spirituale a femeii, maternitate care se dobândeşte şi se exercită în dureri prelungi ursite de-o mare iubire.

După cum îi este natura, tăcută şi ascunsă – „O sfânta mea tăcere”, îi spunea Coriolan soţiei sale Virginia – femeia este aşezată de Dumnezeu lângă toate sufletele mari, alături de aceia pe care Providenţa i-a destinat la înfăptuiri de seamă, întovărăşind maternitatea-i spirituală caznelor depuse de cei aleşi ai Lui.

Adesea femeia maternă ghiceşte geniul ascuns, îl descoperă pe omul superior şi îi ajută pe sfinţi. Am putea spune că Dumnezeu Insuşi scrie prin femeie în noi, prin femeia maternă, intenţiile Sale şi destinul pe care ni l-a hărăzit.

Nu ajunge ca oamenii mari, ca nici unul din oamenii mari, să nu o vorbească de rău pe femeia maternă, ci sârguiesc să-i proslăvească acţiunea asupra sufletului lor. Până şi Schopenhauer, acest urâcios ditiramb al „sexului frumos”, recunoaşte că „femeile au virtute, au calităţile prime şi principale… că întrec pe bărbaţi în milă, umanitate, simpatie faţă de aproapele… că surorile de caritate preţuiesc mai mult decât nişte fraţi”. Nu-mi pot închipui un mare binefăcător al omenirii fără o femeie mamă aleasă. Tot ce este bun în cei răi se păstrează prin acţiunea sau amintirea mamei.

Aproape toţi răi ai omenirii au fost lipsiţi de mame bune.

Mama însufleţeşte eroul luptător. Plutarc spune în Vieţile Paralele, că Epaminonda, generalul Teban, unul dintre cei mai generoşi ai Greciei, întrebat prin ce taină a putut susţine atâtea lupte grele şi ce l-a îmbărbătat în atâtea frământări, răspunse: „Gândul la bucuria mamei mele văzându-mă biruitor”.

Acelaşi autor, în Viaţa lui Alexandru cel Mare, istoriseşte că Antipater, rămas să guverneze în locul marelui general în Macedonia, îi scrise o lungă scrisoare împotriva Mamei Olimpia, pe care fiul, Alexandru, o copleşi cu multe daruri, însă nu-i îngădui să se amestece în treburile publice, nici să guverneze, dar cu blândeţe. Alexandru, după ce o citi în întregime cu cea mâi mare atenţie, rosti surâzând: „Antipater nu ştie că două mii de astfel de scrisori pot fi şterse de-o singură lacrimă a unei mame”.

În ochii oricărui fiu, mama cea bună este o imaculată preaputernică. Alexandru preţuia fiecare mamă cum o preţuia pe a sa proprie. „Un sărut al mamei mele m-a făcut pictor”, spunea un mare artist. „Cu cât o privesc mai mult pe mama mea, cu atâta îmi place mai mult”. „Aş vrea să fiu pictor, rostea un altul, ca întreaga mea viaţă să pictez portretul mamei mele”.

Cuvântul din urmă al mamei marelui Chateaubriand îl întoarse la Hristos. „Am plâns şi am crezut”, aşa se exprima în istoria conversiunii. Un suspin şi-o dorinţă, cea sigilată de tăcerea morţii îi ţinu locul tratatelor de apologetică, ca mai apoi să ajungă însuşi apologetul creştinismului prin destăinuirea frumuseţilor lui. Pe Alfred de Vigny maica sa iubită l-a întors spre Dumnezeu. Este de faţă la agonia mamei, al cărei ultim cuvânt a fost numele fiului ei.

Am cunoscut, spunea adesea în predicile sale Păr. Stasslacher, un student care căzu adânc în necredinţă şi perversitate. Justiţia fu silită, în urma ticăloşeniei lui, să-l închidă în penitenciarul fortăreţei din Coblenz. Acolo în austerele ziduri de închisoare, îşi rumega nelegiuirile, îndărătnic şi impertinent. Aştepta doar să iasă ca să-şi continuie lanţul păcatelor. Sărmana-i mamă văduvă plângea zi şi noapte, dar lacrimile-i fierbinţi nu ajungeau să ardă răul din inima fiului.

Mistuită de atâta durere, căzu la pat şi, în curând, fu pe pragul morţii. Ceru atunci directorului închisorii să îngăduie să vină fiul ei lângă patu-i de suferinţă. Tânărul a fost adus de câţiva jandarmi la patul mamei muribunde. Mama îl privi stăruitor, adânc şi cald fără să spună un singur cuvânt, apoi îi făcu semn să se retragă. Fiul se-ntoarse în închisoare aşa precum ieşise: nesimţitor şi împietrit. Rămas singur, îi reveni privirea mamei, cu ochii aceia intră în sine, căzu în genunchi îngrozit, zicând: „O, Dumnezeule, cât de adânc am căzut!… Ajută-mă să mă întorc, să repar tot răul ce l-am făcut”.

Când îşi redobândi libertatea, bătu la uşa unei mănăstiri, ajunse călugăr iezuit şi mai pe urmă, misionar. „Fraţii mei, rostea atunci Părintele Stasslacher, acest tânăr, acest fiu întors este acum înaintea voastră; este pe acest amvon. Mărturisesc că datorez miraculosul har al conversiunii, privirii mamei mele muribunde”.

În dosul fiecărui suflet care se întoarce la viaţă este o Monică ce plânge şi se roagă. Leon Harmel spunea mamelor: „Dumnezeu şi-a interzis să populeze cerul fără concursul vostru. Fără de voi, împărăţia Lui nu se extinde, iar Răscumpărarea nu poate să fie roditoare”. Dacă dăm la o parte mamele din viaţa sfinţilor şi eroilor, lumea s-ar preschimba într-o adunătură de poltroni.

Toma de Celano ne relatează că „Madonna Pica”, maica sfântului Francisc de Assisi, nu a disperat niciodată din cauza trubadurului Umbriei, ci zicea: „Credeţi-mă, fiul meu va fi un fiu al lui Dumnezeu”.

Sfântul Ioan Gură de Aur datora mamei sale nu numai creşterea, ci şi cele mai alese cugetări.

Sfântul Ioan Bosco citea mai întâi mamei sale analfabete paginile pe care le dădea la tipar. Ştia prea bine că inima şi sufletul lui erau opera mamei Margareta. Rămânând orfan de tată la vârsta de 2 ani şi ceva, mama îi făcu educaţia singură şi-l dărui cu inima de sfânt.

Sfântul Preot din Ars spunea: „Niciodată un fiu, care a avut o mamă bună, nu ar trebui să privească sau să cugete la ea fără să plângă” şi recunoştea că îi datorează chemarea de preot după Dumnezeu: „Apres Dieu, je le dois â ma mere”.

Mama celebrului Cardinal Vaughan, protestantă convertită la catolicism, vreme de treizeci de ani Ii oferi Domnului Cuminecarea zilnică pentru vocaţia religioasă a fiilor ei. Cele cinci fete se făcură călugăriţe, şi, din opt feciori, şase deveniră preoţi, printre care unul episcop şi doi arhiepiscopi.

Mgr. D’Hullst scria: „în ceea ce priveşte credinţa noastră, deci viaţa sufletească, mamele sunt totul pentru noi”.

Neuitatul Cardinal belgian L. Mercier mărturisea: „Datorez mamei mele, sfintei mele mame, ceea ce am mai bun în mine, după Dumnezeu”.

Ozanam, întemeietorul nemuritor al Conferinţelor sf. Vincenţiu de Paul, prof. la Sorbona, spunea despre mama sa: „Pe genunchii ei am învăţat teama de Tine, Doamne, şi în ochii săi iubirea Ta”.

Napoleon,   prinzonier   pe   insula   sf   Elena,   mărturisea:
«Mamei mele îi datorez norocul meu şi tot binele pe care l-am făcut… ah! mamă Letiţia!… Măicuţă Letiţia!” Despre această femeie Papa Pius VII spunea: „O cred vrednică de a fi venerată de principii pământului”.

O ‘Connel destăinuie într-o scrisoare secretul ascensiunii şi a situaţiei sale: „Sunt fiul unei mame sfinte; puţina pricepere pe care o am, ea mi-a dăruit-o. Ei îi datorez situaţia în care m-au aşezat concetăţenii mei. Binecuvântarea ei din ora morţii mi-a fost scutul vieţii…”.

„Tot ceea ce sunt, tot ceea ce aş vrea să fiu îi datorez mamei mele”, spunea A. Lincoln, Cu câtă căldură apoi, îşi pomenea scumpa mamă Nicolae Titulescu al nostru! Avea un adevărat cult pentru ea.

Dacă ar fi să putem trece în duioasă procesiune toate surorile „mame”, ca sf. Macrina a sf. Vasile cel Mare, soră, ca Ecaterina Emerich pentru Brentano, toate fecioarele mame care, ridicându-se, au înălţat cu ele o lume, o generaţie; dacă am putea pomeni toate soţiile, mame ale soţilor, ca Ana Grigoryevna pentru Dostoievski, am înţelege cuvântul Sfintei Scripturi, cuvânt rostit de Domnul în momentul creării celei dintâi femei: „Să-i facem ajutor, asemenea lui”.

Ce pot să fie bărbaţii fără această maternitate a femeii, ce poate să devină istoria lor?… o îmbrâncire de furioşi nebuni în jurul unui cămin stins şi rece.

S-a spus că bărbatul fără femeie nu ar clădi decât licee, cazărmi şi… comitete. „Geniul femeii ne mântuieşte din lumea rece şi dură pe care ne-ar construi-o o logică de inginer, pentru care fiinţele nu ar fi decât semne în ecuaţia unei orânduiri abstracte” (Pierre-Henri Simon). „Societatea din care este exclusă influenţa feminină va tinde fatal spre tipul cazarmă” (Daniel-Rops).

Valorile pe care le cultivă femeia sunt strâns legate de viaţă, de suflet, de inimă, sunt mai subiective, mai lăuntrice, mai personale, sunt valori morale, valori religioase. Aceste valori, care constituie miezul oricărei culturi, nu se păstrează în suluri de hârtie, nici în hrisoave, în clădiri, în muzee, în alcătuiri tehnice, ci în fiinţa omenească. Ele nu se exprimă prin obiecte, ci prin fapte omeneşti. Ele există şi se menţin dacă se întrupează într-o viaţă de om şi numai dacă se întrupează astfel. Prin menţinerea acestor valori, femeia năzuieşte la spiritualizarea vieţii şi a firii omeneşti, căci valorile pe care le cultivă bărbatul sunt îndeosebi ştiinţifice, obiective şi tehnice, exterioare fiinţei lui.

Prezenţa femeii păstrează cultura morală: absenţa ei o periclitează. Femeia este chemată să fie purtătoarea de miresme ca mironosiţele pomenite de Sfânta Evanghelie. Femeia, până ce rămâne fidelă menirii ei, chiar pedepsită de Dumnezeu pentru anumite păcate, rămâne sub lovituri păstrătoare şi ocrotitoare. Femeia lui Lot e pedepsită pentru curiozitatea ei. Dar e preschimbată în stâlp de sare, nu de piatră, ca un simbol al rostului ei ocrotitor de valori.

Asasinul politicianului francez Jean Jaures a fost osândit la moarte. Tribunalul cu juraţi sta să rostească sentinţa „inapelabilă”. Urma ca asasinul să-şi spună ultimul cuvânt de apărare, pe care îl rosti cu o zbuciumată şi înfundată durere: „Nu am avut mamă”. -„Je n’ai pas eu de mere!”

Asasinul a fost achitat. Nici un avocat al barourilor din lume nu putea concepe o apărare mai hotărâtoare. „Nu am avut mamă!” Aceasta era spovedania unui rătăcit, constatarea unei absenţe care încurcă căile vieţii şi ne dă pradă tuturor viperelor morale, iar el înţelegea absenţa sufletului mamei, a dragostei materne, a mamei de două ori mamă, a femeii cu suflet matern, spovedanie pe care au înţeles-o acei care l-au achitat.

Ne impresionează atâtea vieţi solitare şi triste de femei şi fecioare din zilele de-acum, suflete ce se irosesc în suspinuri fără noimă, a căror zile sunt aşteptare şi aşteptările sunt dezmierdări mincinoase.

Oare am uitat împreună cu ele această maternitate spirituală a femeii?

Oare Iisus le-a scos din gineceu şi din harem doar ca să le azvârle în camerele şi saloanele vicioase ale vremii? Aţi părăsit tricliniul doar pentru a cădea într-o altă cursă?

Nu uitaţi, fecioare şi femei singuratice, că mâinile voastre sunt făcute ca să ţeasă virtuţile lumii. Sunteţi şi voi Preotesele iubirii, iar unde este o iubire castă de femeie, de faţă este o maternitate spirituală, şi toate rănile omenirii, mărturie a furiei bărbaţilor fără mame, sunt strigăte inconştiente după prezenţa voastră. Adevărata măreţie şi nobleţe a femeii este iubirea, iar „cine nu iubeşte, rămâne întru moarte” (Ioan 3, 14), iar aceea care iubeşte, mamă este căci:

„ Iubirea mamă este!”

„Charitas mater est,  charitas nutrix est”,  striga sfântul Augustin.

Fecioara Preacurată este icoana desăvârşită a femeii. Ea este mamă după trup a lui Iisus Hristos, mamă după iubire a tuturor celor răscumpăraţi. „Vergine Madre” cum o numeşte Dante, cuprinde, ca Fecioară, plinătatea maternităţii spirituale, iar ca Mamă desăvârşită, maternitatea trupească. îngerul a putut să deschidă Noul Testament cu salutul „Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar „, căci mai mare dar nu se putea face unei femei decât acela de a fi mamă după trup şi după iubire şi a oamenilor şi a lui Dumnezeu. Bucură-te, deci, Vergură Mamă!

Această Bună-vestire se răsfrânge asupra tuturor femeilor. Însuşi Iisus, după slăvită Inviere, le salută pe femeile purtătoare de mir: Bucuraţi-vă! Voi, care aţi venit în zori purtate de iubire să împliniţi slujba maternităţii spirituale, căci aţi iubit mult „bucuraţi-vă”, fântâni de viaţă sub Lege, iată-vă vestitoare de Inviere: „Mergeţi, spuneţi fraţilor mei…”. Şi peste cele douăzeci de veacuri, nedespicat şi neîntrerupt şiragul de femei purtătoare ale mirului Vieţii şi Invierii, mărturisesc preoţia iubirii lor prin îndeletnicirile maternităţii spirituale.

Desigur, maternitatea spirituală este, pe temeiul datelor firii, o încununare a eforturilor de educaţie. Când această năzuinţă de-a transfigura natura a reuşit, atunci maternitatea fizică se desface de egoism şi se desfăşoară în maternitate spirituală, iar aceasta sfârşeşte, ca într-o apoteoză firească, în chemarea religioasă de-a sluji sufletelor (E. Huguenin, „Mission de la femme”, p. 209).

Prezenţa unei femei în slujba acestui fel de maternitate, în loc de-a fi o tulburare a bărbatului, o aţâţare a elementelor barbare din el, este însăşi „fortăreaţa conştiinţei” omeneşti, concretizarea iubirii, salvatoarea dragostei, este o mărturisire că viaţa nu este numai ură, învrăjbire, moarte, humă şi noroi urât, ci împlinirea unor „simţiri dumnezeieşti”.

Cu toţii, dacă avem ceva bun în noi, ne simţim prin aceasta fiii unor astfel de femei, pe care noi înşine nu ni le mai putem închipui decât aplecate asupra unui copil care poate să fie orice om, căci orice om este rezultatul unei asemenea maternităţi. Astfel, femeia se desăvârşeşte în mamă iar împlinirea mamei este copilul. Lucru prea adevărat şi pentru femeia dincolo de sex, dincolo de fiziologie.

Aceste precizări lămuresc capitolul care urmează.