din “Bioetica si taina persoanei – perspective ortodoxe”
Editura BIZANTINA
La 20 noiembrie 1979 Parlamentul s-a reunit pentru a reexamina legea referitoare la întreruperea sarcinii la cerere. Dezbaterea începuse deja în rândurile opiniei publice. La cererea Serviciului Ortodox de Presă (SOP), Olivier CLEMENT reia şi dezvoltă ideile pe care le-a făcut publice înainte chiar ca legea din 1975 să fie promulgată (Activites de lajeunesse orthodoxe, nr. 29, în Contacts, nr. 83).
Plasând problema într-un context mai larg, acela al naturii profunde a omului, teologul ortodox o situează la nivelul său fundamental, acela al tainei persoanei. În acest fel, se depăşeşte nivelul legal, pentru a orienta responsabilitatea creştină pe calea unei spiritualităţi creatoare şi a unei pedagogii pline de răbdare.
Este greu să vorbeşti cu seninătate despre avort pentru că acest subiect implică raportarea la viaţă şi la moarte, adică la aspecte grave ale condiţiei umane; dar şi la femeie în „stranietatea” sa carnală în care se amestecă viaţa, moartea, sângele, ca şi cum ne-am afla în faţa unei apariţii neliniştitoare a sacrului. Să mai adăugăm şi faptul că femeia, în tot trupul ei, trăieşte adesea o oboseală, o însingurare, o nelinişte în faţa cărora reacţiile masculine sunt destul de superficiale.
În ciuda acestor dificultăţi, aş dori să încerc să trasez câteva jaloane în abordarea spirituală a acestui subiect.
Ulterior, voi evoca rolul pe care l-ar putea avea creştinii în societate.
Din punct de vedere ortodox, este evident faptul că fiinţa umană, adică persoana, există încă din momentul concepţiei. Scolastica occidentală, influenţată de gândirea antică păgână, consideră că sufletul este forma trupului şi deci, că embrionul nu capătă atributele umanităţii decât câteva săptămâni mai târziu, atunci când trupul dobândeşte formă umană.
Biblia însă nu face distincţie între suflet şi trup. În Biblie, ca şi în scrierile patristice şi în liturghie (care sărbătoreşte „conceperea” Sfântului Ioan Botezătorul sau a Fecioarei Maria) fiinţa umană există din momentul conceperii sale. Ştiinţa din zilele noastre insistă şi ea asupra faptului că programul genetic al unui individ se constituie în momentul fuziunii celulelor parentale.
Copilul nu aparţine părinţilor săi, el aparţine lui Dumnezeu. În primele câteva săptămâni, în care prezenţa sa este încă ascunsă, pruncul trebuie primit cu o anumită credinţă. În aceste săptămâni avortul pare să nu ridice probleme, deoarece femeia refuză să accepte că bucăţica de carne anexată trupului său este cu adevărat altă făptură. Ceea ce ea ucide nu are chip, nu are formă omenească, ci doar consistenţă fragilă. Acest necunoscut fără apărare, fără formă şi având o prezenţă discretă nu este oare după chipul lui Dumnezeu, Care şi El a luat „chipul robului” şi Care nu se poate face simţit decât dacă este primit cu dragoste ? Oricum ar sta lucrurile, din perspectivă creştină, argumentul partizanilor avortului că embrionul „aparţine” mamei nu are sens.
Femeia pare consacrată acestei primiri, acestei maturaţii tainice. Putem face din avort o operaţie relativ benignă pentru organism. Dar niciodată acesta nu va deveni o operaţie binefăcătoare pentru sensibilitatea profundă a unei femei, pentru „rărunchii îndurării”, în sens uterin, ca să folosim frumoasa exprimare prin care în Biblie este denumită mila cea mai profundă a lui Dumnezeu.
Dacă este adevărat că trupul şi sufletul se reprezintă unul pe celălalt, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, am putea spune că adevărul femeii este acea vocaţie a maternităţii spirituale atât de bine exprimate în icoane de chipul Fecioarei Mângâietoare, acea vocaţie „de a-L naşte pe Dumnezeu în sufletele zbuciumate”, cum scria Paul Evdokimov. Or, o femeie care recurge la avort şi care, mai ales, o face în mod repetat riscă să-şi distrugă propria-i structură spirituală.
Avem dreptul să afirmăm aceste lucruri numai în măsura în care ne simţim în stare să ne ocupăm, material şi moral, în cadrul comunităţilor noastre, de aceste femei cuprinse de disperare, de nelinişti şi de trudă, care nu văd altă ieşire din situaţia în care se află decât avortul.
Câte femei nu ar renunţa la această „soluţie” al cărei caracter violent îl resimt profund, cel puţin prima oară, dacă ar întâlni în noi, în bisericile noastre, puţină dragoste dezinteresată, o primire fără reproşuri şi certitudinea că, pentru un creştin, nu ar fi nici o problemă să se căsătorească cu cea pe care lumea burgheză o numea, nu fără o atitudinea de stranie blasfemie, „copilă-mamă”, dacă o iubeşte.
Pe de altă parte, în ce măsură suntem în stare să primim printre noi o femeie care a avortat şi care astfel s-a coborât în infern (fie el şi infernul lăcuit şi aparent primitor al unei clinici ultramoderne) ? Suntem noi în stare să o absolvim de vină, să ne împăcăm cu ea şi să o facem în acelaşi timp să înţeleagă gravitatea faptei sale – şi trebuie să facem asta pentru ca vindecarea să fie reală – şi gravitatea şi mai mare a dragostei lui Dumnezeu şi a fraţilor săi pentru ea ?
Trebuie să evocăm aici, rugăciunea pentru femeia care a avortat din proprie voinţă care există în ritul ortodox: „Stăpâne, Domnul Dumnezeul nostru, Care Te-ai născut din Sfânta Maică şi pururea Fecioara Maria şi Care ai fost aşezat în iesle (ca un embrion minuscul în uterul matern!) ai milă, în marea Ta îndurare, de roaba Ta care astăzi a păcătuit făcând o crimă […] şi avortând ceea ce era zămislit de ea […]. Vindecă rănile sale, dă-i sănătate şi putere în trup şi în suflet, Tu, care îi iubeşti pe oameni […]. Vindec-o de suferinţa trupului şi de viermele lăuntric care o roade […] căci în ochii Tăi, Doamne, toţi suntem păcătoşi„.
În această rugăciune este cuprins totul:conştientizarea tragică a avortului – şi în aceasta constă funcţia terapeutică a pocăinţei -, aducerea aminte că toţi suntem, din punct de vedere spiritual, degeneraţi, că vieţile noastre sunt cumplite ratări şi că pocăinţa ne priveşte pe toţi.
în plus vorbeşte despre marea bucurie a iertării lui Dumnezeu pentru cea care se pocăieşte şi „îşi întoarce sufletul”. „Mergi şi nu mai păcătui”.
Taina Căsătoriei 