Căsătoria – Taină întru Împărăţie

nunat-din-cana.jpg

Capitol din Teza de licenta sustinuta de Ionut Nazarcu

Instituţia căsătoriei este paradisiacă. Pentru că în chiar sânul raiului pământesc, în sânul naturii pe atunci neschimbătoare şi netrecătoare, Dumnezeu a spus: „nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”(Facere 2, 18). Atunci Dumnezeu a luat din coasta lui Adam şi, dintr-un singur trup, a făcut două fiinţe. Porunca divină a căsătoriei e situată, aşadar, dincolo de bariera păcatului, prin care omul s-a rupt definitiv de paradisul terestru. ,,De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facere 2, 24) — sunt cuvinte rostite înainte de cădere. La fel, şi porunca dată de către Dumnezeu lui Adam şi Evei, de a creşte şi de a se înmulţi (Facere 1,28), e tot o poruncă paradisiacă.

Prin adâncimea sa, căsnicia poate depăşi sabia de flacără vâlvâitoare ridicată de heruvimii care păzesc drumul spre Eden. În experienţa mistică din căsnicie, din sânul rugăciunii împreună mai ales, poate izvorî adesea amintirea unirii paradisiace dintre Adam şi Eva. Unirea dintre Adam şi Eva, înainte de cădere, nu era umbrită de carne, de trup, ci era desăvârşită prin însuşi principiul unităţii sale, adică prin Dumnezeu. Tradiţia ortodoxă arată că Adam şi Eva erau înveşmântaţi cu necreată lumină, lumină pe care au pierdut-o prin mândrie şi nesupunere, primind în schimb îmbrăcăminte de piele .

Adam şi Eva au pierdut lumina şi au primit trupul, în Edenul din care au fost alungaţi. Totuşi, făgăduinţa că din sămânţa lor va veni Mântuitorul sfinţeşte nunta. Iată că Hristos, deja, consfinţeşte căsătoria post-edenică.Taina Căsătoriei, săvârşită după bună rânduială, deţine şi se bazează chiar pe taina unităţii totale dintre om şi Dumnezeu, unitate cu rădăcini adânci, care ajung până la comuniunea dintre Adam şi Dumnezeu dinainte de cădere, comuniune deplin restabilită prin întruparea lui Hristos, noul Adam. Astfel, dacă bărbatul şi femeia adâncesc, conlucrând cu iubirea harică dobândită prin Taina Cununiei, legătura lor cu Hristos, redescoperă unitatea ontologică a cuplului dinainte de păcatul strămoşesc. Atunci apare, mai întâi, o nostalgie plină de nădejde într-o viaţă nouă, fundamental diferită .Cuplul care îşi lucrează, mai ales prin rugăciunea împreună, unirea cu Hristos, regăseşte amintirea acestei comuniunii ancestrale. În ei se sălăşluiesc pacea şi mângâierea izvorâte din iubirea divină şi le împreună inimile. De aici, soţii sînt purtaţi în întâmpinarea împărăţiei lui Dumnezeu, a noului Eden. Relaţia lor se spiritualizează în întregime şi este cu totul iradiată de lumina necreată. Simt în ei înşişi, vii, lucrările luminii lui Hristos şi, pentru un timp, simt anticipat negrăitul gust al învierii. „Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sînt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei 22, 30). Atunci, fiecare vede în celălalt chipul lui Hristos .Căsnicia este unul dintre marii paşi înainte pe drumul alegerii conştiente a ceea ce ni s-a dat deja: este opţiunea de a fi aproape de Dumnezeu sub forma unei relaţii de apropiere cu altă persoană. Este alegerea deliberată a apropierii în defavoarea depărtării, a tovărăşiei în defavoarea izolării, a legăturii în defavoarea singurătăţii, a iubirii în defavoarea indiferenţei, în ultimă instanţă a vieţii în defavoarea morţii .

În familie, dispare egoismul, sentimentul „eului propriu”, născându-se şi întărindu-se conştiinţa solidarităţii la bine şi la greu, a soţilor. În familie, se unesc două persoane, de pe traiectorii diferite, croind împreună un drum nou, comun, al familiei lor.

Înaintând pe această cale a iubirii şi în această lume a dăruirii, soţii se apropie, de fapt, de scopul familiei creştine, mântuirea. Căci, din punct de vedere creştin, scopul general al familiei, în afară de iubirea şi dăruirea deplină faţă de soţ şi copii, îl constituie mântuirea unuia prin celălalt şi a tuturor împreună .

Răspunderea celor doi soţi nu se mărgineşte numai la persoana lor, ci se extinde şi asupra generaţiilor următoare. În actul de iubire prin care cei doi soţi se voiesc, se confirmă şi răspund unul pentru altul într-un spirit total de devotament reciproc. Ei voiesc, confirmă şi îşi asumă răspunderea în acelaşi timp şi pentru toţi urmaşii lor. Ceea ce înseamnă că iubirea conjugală implică nu numai jertfa unui soţ faţă de celălalt, ci şi jertfa amândurora în favoarea urmaşilor. A acelor urmaşi pe care părinţi îi vor mai buni, mai înzestraţi, mai desăvârşiţi decât au fost ei .

„În familie şi în legătura adevărată şi normală dintre soţ şi soţie, se descoperă în toată amploarea taina minunată a trupului. Corpul acela de care se apropie bărbatul devine ca şi cum ar fi trup din trupul lui, provoacă în el nu numai o stare de atenţie delicată, de iubire adâncă, ci şi un sentiment de pietate în care se presimte taina naşterii unei vieţi noi, ca urmare a apropierii trupeşti” .

În Biserica Ortodoxă, împreunarea trupească dintre bărbat şi femeie e, cu totul, parte integrantă, a Tainei Căsătoriei: „Dă-le lor [. . . ] bună înţelegere sufletească şi trupească” — se roagă lui Dumnezeu, preotul, chiar în timpul săvârşirii Sfintei Taine. Unirea trupească o pecetluieşte pe cea sufletească pentru care cel mai adesea, e ca o oglindă vorbitoare. Acelaşi lucru îl lasă Apostolul să se înţeleagă şi atunci când scrie: „cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu”(Evrei 13, 4). Cuvintele Apostolului subliniază sfinţenia absolută a căsătoriei, în care afirmă că patul — în termeni simbolici fiind chiar unirea trupească — e nespurcat, fără pată şi cast, în sine. După învăţătura Bisericii Ortodoxe, unirea trupească dintre bărbat şi femeie face parte în mod firesc din Taina Sfântă. „Nici pe departe nu este, aşa cum unii în mod ipocrit au putut să gândească, partea ruşinoasă a căsătoriei!” .

Soţii, dacă vor să descopere taina aceasta mare, pe care o reprezintă familia, trebuie „să vegheze să nu se lase stăpâniţi de plăcere, să nu i se asocieze şi chiar să nu o caute şi, în sfârşit, să ajungă să nu mai aibă pentru ea nici un fel de atracţie” . Aceasta nu înseamnă, însă, refuzul şi excluderea plăcerii naturale, fireşti, legată de unirea lor trupească, ci detaşarea de ea, refuzul de a o considera ceva absolut, de a face din ea totul sau singurul lucru care îi arată a fi soţi şi uniţi. Plăcerea nu trebuie să fie mobilul sau scopul principal al unirii, ci rod al ei, subordonat celorlalte esenţiale: iubirea şi procreaţia .

Iubirea trupească, exprimare a iubirii duhovniceşti, trebuie să fie treaptă spre deplina unire a soţilor, în Hristos. Practic, în celălalt, trebuie să descifrăm îndemnul şi chemarea Mântuitorului la iubire, iar iubirea noastră trebuie să se spiritualizeze, să se înduhovnicească neîncetat, până la stadiul de iubire duhovnicească desăvârşită, după modelul iubirii treimice. Prin aceasta, dorinţa trupească este transformată în avânt şi dor de viaţă duhovnicească îmbunătăţită, iar iubirea duhovnicească ia locul celei trupeşti, mult inferioare, oricât de altruistă ar fi ea .

Istoria lui Tobie exprimă foarte bine această realitate a vieţii spirituale din căsnicie. Sara, logodnica lui Tobie, mai fusese peţită înaintea lui de şapte bărbaţi, care muriseră cu toţii în noaptea nunţii, îndată ce au intrat la ea. Dar îngerul Rafael îi descoperise lui Tobie că era vorba despre lucrarea unui demon, Asmodeu, ce-i ispitea pe bărbaţii care veneau la Sara, să nu caute decât plăcerile trupeşti. Astfel, aceştia voiau să se unească mai întâi trupeşte cu Sara şi de abia apoi sufleteşte. Rafael îl sfătuieşte deci pe Tobie să înceapă printr-o rugăciune împreună şi prin sfinţirea camerei cu inima şi ficatul peştelui, arse liturgic. Tobie ascultă şi, după ce săvârşeşte sfinţirea camerei, se roagă împreună cu Sara: „Binecuvântat eşti Tu, Dumnezeul părinţilor noştri, şi binecuvântat este numele Tău cel sfânt şi slăvit întru toţi vecii! Să te binecuvânteze pe Tine cerul şi toate făpturile Tale! Tu ai făcut pe Adam şi Tu ai făcut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor şi sprijin, şi din ei s-a născut neamul omenesc. Tu ai zis: «Nu este bine să fie omul singur; să-i facem un ajutor asemenea lui». Şi acum, Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine şi a ne duce împreună până la bătrâneţe. Şi a zis şi ea cu el: Amin”. Astfel, Tobie aşează comuniunea spirituală înaintea celei trupeşti, care doar o pecetluieşte pe cea dintâi. Rugăciunea care precede unirea intimă (şi pe care bărbaţii dinaintea lui Tobie nu o săvârşiseră încă din prima noapte) arată clar necesitatea de a fi unit spiritual, de a fi re-născut împreună din Duhul Sfânt, pentru a dobândi o relaţie intimă dreaptă, care să depăşească nivelul simplelor pofte trupeşti. Tobie şi soţia lui aşteaptă să fie uniţi spiritual, înainte de a se cunoaşte trupeşte, prin rugăciune şi prin har. Trupul nu trebuie lăsat să tiranizeze sufletul, ci trebuie supus acestuia .

steen-huwelijk.jpg



Aşadar, recomandarea făcută soţilor creştini de către literatura duhovnicească ortodoxă este aceea de a nu se uni în vederea plăcerii simţuale şi de a nu face din aceasta scopul şi obiectul esenţial al legăturii lor.
Ei trebuie să vegheze să nu se lase stăpâniţi de plăcere, să nu-şi lipească inima de ea, să nu o caute, pentru ca pe măsura înduhovnicirii trupului şi a facultăţilor lui, să ajungă să nu mai fie atraşi de aceasta. Faptul acesta nu înseamnă refuzul şi excluderea plăcerii legate în mod firesc de legătura trupească, ci nealipirea de ea, refuzul de a face din ea un absolut al vieţii conjugale. Plăcerea nu trebuie să fie scopul, ci urmarea firească a legăturii de iubire dintre soţi .

Cât de importantă este această atmosferă de rugăciune, de iubire respectuoasă şi jertfitoare, pentru viaţa unei familii, nu poate să o ştie decât cei care trăiesc în orizontul ei. Experienţa istorică ne demonstrează că rugăciunea personală, unită cu rugăciunea liturgică a întregii Biserici, reprezintă pentru soţii creştini un sprijin real prin care iubirea lor devine mai altruistă şi mai responsabilă .

A iubi duhovniceşte nu înseamnă a abstractiza sau a nega dimensiunile concrete, reale, ale iubirii, ci a le sesiza şi însuşi deplin. Iubind duhovniceşte, iubim ceea ce este mai durabil şi statornic în viaţa cuiva, dincolo de momentele de efemeră bucurie, procurate de iubirea pasională. Viaţa transformă, inevitabil, iubirea pasiune în iubire sufletească. Dacă nu reuşeşte acest lucru, este semn al neputinţei şi lipsei ei de profunzime. Cine iubeşte doar cu trupul sau un trup, nu iubeşte cu adevărat, ci posedă sau profanează.

Fiinţă raţională, omul are chemarea de a spiritualiza iubirea sa, de a o curăţi de elementele grosiere şi de trăirile inferioare, instinctuale, spre descoperirea bogăţiei ei mult mai înalte, spirituale. Am văzut că asceza ortodoxă nu vizează anihilarea sau tăgăduirea trupului, ci profeţeşte ridicarea, prin intermediul acestuia, la o treaptă superioară lui de existenţă şi lucrare, la viaţă sufletească .

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s