Ce rezultă de pe urma unei vieţi sexuale precoce?

boy-and-girl.jpg

din „CONVORBIRI CU TINERII DESPRE SEXUALITATE
de V.V. ZENKOVSKY
Editura Bizantina

CAPITOLUL III

Una dintre primejdiile la care adolescenţii sunt expuşi adeseori este păcatul şi viciul ascuns al masturbaţiei (onaniei). Viciul acesta, cu tot nefirescul lui şi cu toată repulsia pe care o provoacă, nu ar fi, totuşi, atât de primejdios, dacă nu ar depăşi orice limită, dacă nu ar constitui un abuz şi dacă nu ar deveni o deprindere care să îl înlănţuiască pe tânăr, chiar şi atunci când acesta îşi dă seama cât este de insuportabil.
Când deprinderea acestui viciu tainic se va întări, dificultatea cea mai mare va consta în aceea că tânărul se va simţi sub stăpânirea unei puteri fatale, pe care nu o va mai putea birui. Starea aceasta îi va crea neîncredere în sine, lipsă de respect faţă de sine, suspiciune cu privire la cei din jurul său (deoarece tânărului i se va părea că nici cei din jur nu-1 respectă), înclinare spre melancolie, spre apatie şi decădere din viaţa cea vie şi creatoare. Toate acestea, desigur că-i vor dezorganiza viaţa sufletească, iar în cazul în care el va avea o constituţie nervoasă mai plăpândă, ele se vor răsfrânge din greu asupra echilibrului său psihic şi vor duce uneori la o adevărată îmbolnăvire sufletească.

În general vorbind, între acest viciu tainic şi bolile psihice nu există o legătură directă şi absolută. Trebuie să socotim de-a dreptul vătămătoare opinia foarte răspândită, potrivit căreia viciul acesta tainic ar duce la îmbolnăvire psihică. Opinia aceasta, cu totul inexactă, este păgubitoare şi pentru motivul că accentuează deprimarea psihică înfăţişată mai sus şi în felul acesta nu poate ajuta adolescentul sau tânărul să se elibereze de deprinderea lui, ci dimpotrivă, i-o întăreşte, sporindu-i deprimarea şi creându-i o  dispoziţie de-a dreptul disperată.

Viciul   acesta,  ca   orice  altă   deprindere   rea, poate fi învins numai prin încredere în sine, numai prin credinţa în posibilitatea biruinţei asupra deprinderii celei rele. Şi aici se manifestă, în mod deosebit de puternic, acţiunea creatoare a credinţei în noi. Medicii, ca şi pedagogii recomandă adeseori un şir întreg de mijloace externe: fricţiuni reci, sportul, cufundarea tânărului în munca intelectuală. Toate acestea, fără îndoială, sunt foarte folositoare, dar însemnătatea decisivă aparţine hotărârii cuiva de a se lepăda de acest viciu ascuns, hotărârii lui interioare de a se elibera de el. Ca în oricare luptă cu vreo deprindere rea, înrădăcinată de multă vreme, aici nu este vorba despre o singură biruinţă, (deprinderea, înăbuşită astăzi, va izbucni mâine sau mai târziu cu o forţă şi mai mare), ci este vorba de o luptă îndelungată şi neîncetată. In esenţa ei, forţa oricărei deprinderi rele nu este atât de mare pe cât s-ar părea.   Ea  crează   momente  foarte   acute,   dar  este suficient să se treacă peste aceste momente, pentru ca puterea şi apăsarea dorinţei arzătoare să se piardă cu desăvârşire. Concentrarea puterii deprinderii în aceste momente acute şi chinuitoare arată că este nevoie ca tânărul să se înfrâneze doar câteva momente grele, şi biruinţa este asigurată.

Dar, pentru ca să se poată cineva menţine dârz în aceste momente chinuitoare, este nevoie să aibă înaintea sa o anumită preocupare, însufleţitoare, scumpă, un obiectiv pentru care sufletul să fie gata să se lupte cu chinul în orice clipă. In momentele chinuitoare despre care am vorbit, ispita îl subordonează într-atâta, îl îmbie şi îl tulbură atât de mult, încât sufletul adolescentului sau tânărului, adesea nu i se poate împotrivi, ci îşi zice: „De data aceasta voi ceda, dar mâine nu voi mai ceda.” O asemenea ispită nu poate fi învinsă decât în numele unui gând hotărât şi lămurit; şi aici apare problema fundamentală, la care fiecare este chemat să răspundă: pentru ce şi în numele cărei idei trebuie păstrată puritatea, curăţia sexuală?

Dar mai înainte de a da răspuns la această întrebare, ne simţim datori să menţionăm o altă mare nenorocire care pândeşte tineretul, şi anume viaţa sexuală precoce (până la căsătorie). În general vorbind, este cu neputinţă să trăim fără să luptăm împotriva sexualităţii. Lupta aceasta apare ca urmare a lipsei de ordine desăvârşită în ceea ce priveşte latura sexuală din noi, ca urmare a vieţii noastre libere  de  orice  constrângere  în   privinţa   punerii  în practică a impulsurilor sexuale. De aceea, numai în lupta pentru  introducerea   ordinii  şi   disciplinei,   numai  în căutarea şi realizarea unităţii aceleia care face să dispară bifurcarea dintre sexualitate şi eros, putem găsi calea cea dreaptă a vieţii noastre. Constatarea aceasta este valabilă şi în ceea ce priveşte biruinţa asupra viciului tainic despre care am vorbit mai sus.

Dar viciul acesta tainic nu constituie unica pervertire în sfera sexului. O pervertire asemănătoare, dacă nu chiar şi mai mare, o reprezintă viaţa sexuală precoce (dinaintea căsătoriei). Când vorbesc aşa, nu mă refer la primejdiile acelea exterioare, care sunt aproape inevitabile pentru toţi cei care apucă pe această cale, adică la acele boli grele (venerice), care, o dată contractate, se aştern peste toată viaţa, întocmai ca o sarcină grea, şi de pe urma cărora nu suferă numai bărbatul bolnav, ci în urma căsătoriei, îşi întind aripa lor neagră şi asupra soţiei şi chiar asupra copiilor.

Intr-o lucrare literară editată în anul 1870, aparţinând scriitorului rus L. Mihailov, sunt adunate o seamă de fapte îngrozitoare, referitoare la urmările distrugătoare asupra copiilor, pe care le pot avea bolile părinţilor. Psihiatrul francez Jean Charcot avea obiceiul de a-i aduce pe tinerii studenţi în clinica de boli venerice, pentru a le arăta pe viu toate grozăviile la care sunt condamnaţi cei atinşi de ele.

Este adevărat că medicina a izbutit mult în ce priveşte prevenirea acestor urmări dezastruoase ale bolilor venerice, dar ajutorul medicului nu-şi poate arăta influenţa binefăcătoare decât atunci când boala este luată sub observaţie chiar de la apariţia ei. Pe de altă parte, ştiinţa medicală nu a ajuns încă să poată reuşi o îndepărtare totală şi reală a urmărilor acestor boli şi nici o prevenire desăvârşită a lor. Astfel, şi astăzi primejdia de molipsire datorită unei vieţi sexuale precoce rămâne nespus de mare.

Dar în afară de această pedeapsă grea exterioară, în afară de bolile fizice care, după cum am văzut, sunt deosebit de grave, viaţa sexuală înainte de căsătorie mai are şi alte urmări, nu mai puţin grave, cărora, din nefericire, li se dă prea puţină atenţie.

Viaţa sexuală adevărată trebuie să fie întocmai ca un triumf, ca un fenomen de integritate, ca o cucerire a armoniei dintre latura corporală şi cea sufletească din noi, iar această integritate nu o poate da decât viaţa normală de familie.

Ce rezultă, însă, de pe urma unei vieţi sexuale precoce?

Schimbarea persoanelor cu care tânărul sau tânăra vin în contact, declanşează cea mai adâncă dezordine în sufletul lor şi-1 ameninţă cu o pustiire atât de mare, cu o atât de mare sălbăticire, încât numai cu mare greutate s-ar mai putea izbăvi, după aceasta, de ele.

Cu totul altfel se prezintă lucrurile în căsătorie. Aici, pe lângă viaţa normală din familie, femeia cu care bărbatul are o relaţie trupească nu numai că-i este scumpă şi-i este dragă, ci prin apropierea de ea, aceasta devine o persoană cu adevărat sfântă pentru el. In familie şi în legătura adevărată şi normală dintre soţ şi soţie, se descoperă în toată amploarea taina minunată a trupului. Corpul acela de care se apropie bărbatul devine ca şi cum ar fi trup din trupul lui, provoacă în el nu numai o stare de atenţie delicată, de iubire adâncă, ci şi un sentiment de pietate în care se presimte taina naşterii unei vieţi noi, ca urmare a apropierii trupeşti. Din acest punct de vedere, apropierea se dovedeşte a fi izvorul celor mai înalte şi mai creatoare mişcări ale sufletului nostru.

Dar această viaţă sufletească apare, dacă nu cu desăvârşire zdrobită, atunci cu desăvârşire absentă în cazul unei vieţi sexuale mai înainte de căsătorie. O astfel de viaţă face imposibilă latura cea mai adâncă, cea mai fericită şi cea mai luminoasă a vieţii în căsătorie. Umbra legăturilor dinainte de căsătorie niciodată nu poate fi înlăturată din sufletul bărbatului. Nu va putea da nici soţiei şi nici copiilor acea plenitudine şi putere a iubirii neprihănite. Dacă, pe deasupra, ne gândim şi la răsunetul pe care îl lasă în sufletul soţiei conştiinţa că soţul, mai înainte de căsătorie, a mai cunoscut şi alte femei, atunci vom descoperi o nouă parte tragică în incorectitudinea vieţii sexuale dinainte de căsătorie.

Cu câteva decenii în urmă, s-a remarcat în toată literatura europeană o lucrare mică, destul de slabă în ceea ce priveşte pitorescul ei, însă foarte vie în ceea ce priveşte conţinutul. Această lucrare purta titlul „Una din multe„. Repetând motivul pus în lumină pentru prima dată de Bjornstjerne Bjornson în drama lui, Mânuşa, nuvela indicată arăta cum o fată, ajungând mireasă şi aflând de la mirele ei, care o iubea şi pe care-1 iubea deopotrivă, că acesta a cunoscut pe altcineva mai înainte de căsătorie, nu a suportat durerea şi greutatea care au strivit floarea delicată a iubirii, şi s-a sinucis, ca „una din multe”.

Destrăbălarea tinerilor până la căsătorie nu numai că este grozavă şi dezgustătoare pentru tinerele fete, dar nici nu este câtuşi de puţin înţeleasă. Ele nu pot pricepe cum poate cineva să se apropie trupeşte de o femeie fără să o iubească!

Cum şi pentru ce păşesc însă tinerii, pe calea vieţii sexuale înainte de căsătorie?

Ei sunt atraşi, adeseori, de colegii lor şi de exemplul rău al acestora. Mai sunt şi cazuri în care tinerii sunt atraşi şi ademeniţi de femei rele, iar beţia, nu rareori, contribuie şi ea la aceasta. Totuşi, dincolo de toate acestea stă aceeaşi bifurcare despre care am vorbit, dintre sexualitate şi eros.

Nu se poate trăi o adevărată viaţă sexuală fără să dai sufletul tău în întregime, persoanei de care te legi trupeşte; de aceea, numai o singură formă a vieţii sexuale este cea autentică, curată şi normală, viaţa în familie. Viaţa dezorganizată până la căsătorie nu dă niciodată nici bucuria adevărată şi nici însufleţirea creatoare pe care le dă viaţa normală de familie. In orice moment, în faţa noastră se ridică, în toată măreţia ei, legea fundamentală a armoniei dintre sexualitate şi eros.

Viaţa sexuală dinainte de căsătorie, în afară de primejdiile nespus de mari în ceea ce priveşte sănătatea, despre care am vorbit mai înainte, ascunde în ea o adevărată otravă; ea zdruncină temelia firii noastre omeneşti.

Calea curăţiei, calea abstinenţei până la căsătorie este dictată nu numai de cerinţele moralei, ci şi de natura însăşi a sexului, de legea internă a vieţii sexuale, de legea imperioasă a armoniei dintre cele două laturi de manifestare a sexului, dintre sexualitate şi eros.

Aici se ridică din nou problema pe care am mai amintit-o: în numele cui, în numele cărui fapt trebuie să păzească tânărul curăţia vieţii lui sexuale până la căsătorie? Numai în numele legilor abstracte ale moralei şi al legilor naturii?

Desigur că modul cel mai uşor pentru un tânăr de a rezolva această problemă, ar fi ca el să iubească pe cineva. In cazul acesta, el ar înţelege în mod instinctiv falsitatea şi tot neadevărul care zac în satisfacerea exterioară a impulsurilor sexuale şi şi-ar putea da seama că, iubind o fată, el aparţine acesteia nu numai cu sufletul, ci şi cu trupul. Este deci un furt, o adevărată tâlhărie, o minciună dintre cele mai mari şi mai sfruntate, atunci când tânărul, iubind o fată, se dedă totuşi viciului despre care am vorbit sau vieţii sexuale înainte de căsătorie. In numele fetei iubite, în numele iubirii delicate şi fierbinţi pe care o nutreşte pentru ea, tânărul este dator să rămână curat. Şi motivul acesta al curăţiei, de foarte multe ori ajută tinerilor să biruie ispita care îi ademeneşte. Este un motiv puternic, dar cu toate acestea insuficient,  deoarece el poate acţiona numai la aceia al căror suflet este stăpânit de iubire.

Dar iubirea nu se poate provoca în chip artificial. Ea este, în sensul acesta, „o întâmplare”, care nu depinde câtuşi de puţin de voinţa celor care se iubesc. Este bine deci de aceia al căror suflet este plin de iubire, mai ales când iubirea lor este împărtăşită şi nu rămâne fără răspuns, căci această iubire va fi pentru ei întocmai ca o forţă creatoare în toate privinţele şi, ca atare, şi în lupta cu viciul, care se va putea da în numele curăţiei lor sexuale.

Dar oare, nu mai există şi alte motive pentru păstrarea curăţiei sexuale, în afară de acela al iubirii?

Al doilea motiv pentru păstrarea curăţiei poate fi „grija de a te păzi pe tine însuţi”, dorinţa de a merge pe calea binelui şi a adevărului. Este drept că motivul acesta, comparativ, numai rareori deţine o putere suficient de mare, căci numai foarte puţine firi, în virtutea darului inerent pe care îl au, tind de la sine spre autodesăvârşire. Tendinţa de a deveni mai buni, de a înăbuşi toate neputinţele şi de a depăşi toate potrivniciile firii este o tendinţă ascetică şi este cu atât mai puternică în noi, cu cât înaintea noastră străluceşte un ideal care ne îmbie şi ne atrage spre el.

Acest fapt se petrece, în mod deosebit, acolo unde există o viaţă religioasă. Aici motivele curăţiei capătă o expresie deosebit de puternică. în cadrul vieţii religioase, tânărul tinde să devină curat nu în numele său propriu, şi nu numai în numele autodesăvârşirii, ci din iubire faţă de Dumnezeu, faţă de sfinţi şi din iubire faţă de Maica Preacurată a lui Dumnezeu. Prezenţa lui Dumnezeu, dreptatea lui Dumnezeu, întocmai ca razele cele strălucitoare ale soarelui, pătrund adânc în suflet şi îl luminează şi fac ca orice pată, cât de mică, ce s-ar găsi în suflet, să-i producă tânărului stare de chin şi de alarmă.

Creatoare în viaţa religioasă, pentru toţi, este taina spovedaniei – taina ridicării noastre şi a îndepărtării depline şi reale din noi a păcatelor pe care le-am săvârşit, prin care este readusă curăţia dintru început a sufletului nostru. Dacă ne vom pocăi înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre şi vom primi, prin preot, ca urmare a pocăinţei noastre, iertarea de păcate, păcatele vor fi alungate din sufletul nostru, care se va reînnoi şi se va elibera de povara cea grea, regăsind curăţia pierdută. îndeosebi în lupta cu viciul ascuns, despre care am vorbit mai înainte, ajutorul pe care îl poate da viaţa religioasă este deosebit de mare.

Pe de o parte, motivele curăţiei cuprinse în orientarea sufletului către Dumnezeu, prin forţa lor, covârşesc toate celelalte motive; avântul creator al sufletului se hrăneşte şi se încălzeşte din toată acea sfinţenie, căreia noi ne închinăm, şi niciodată nu slăbeşte, ci dimpotrivă, sporeşte o dată cu creşterea noastră în viaţa spirituală. Pe de altă parte, forţa curăţitoare a pocăinţei ne restituie, în mod real, curăţia sufletului pe care am pierdut-o şi ne redă energia necesară pentru a învinge ispitele.

Ceea ce este esenţial în lupta pentru păstrarea curăţiei şi ceea ce are importanţă nu numai pentru obţinerea biruinţei împotriva viciului ascuns, dar şi în orice altă luptă cu ispitele, este puterea de stăpânire a imaginaţiei. Toate ademenirile spre păcat au ca bază excitarea imaginaţiei noastre, iar lupta cu păcatul este foarte grea atunci când lucrarea imaginaţiei nu este oprită la timp.

Bifurcarea dintre sexualitate şi eros, care apare ca defect natural al maturităţii noastre sexuale, şi realizarea desăvârşită a armoniei dintre ele, a orânduirii vieţii noastre sexuale, care constituie problema cea mai importantă, sunt şi ele în mod deosebit tributare imaginaţiei. Imaginaţia sexuală este întotdeauna o imaginaţie necurată, deoarece descătuşează şi dă frâu liber acelor impulsuri care apar ca normale şi sănătoase numai atunci când sunt cuprinse în avântul integral al iubirii, în viaţa integrală de familie. Separate de această integritate a lor, impulsurile sexuale calcă în picioare norma fundamentală a vieţii, iar imaginaţia devine o adevărată sursă de otravă.

La vârsta tinereţii, când nu există o trăire deplină şi integrală a sexului – deoarece aceasta se realizează numai în viaţa de familie – trezirea imaginaţiei sexuale se face în chip deosebit de uşor. Tocmai pentru aceasta, trebuie luptat din toate puterile împotriva ei, pentru a nu i se da nici un strop de libertate. îndeosebi în ceea ce priveşte dezvoltarea viciului ascuns despre care am vorbit, imaginaţia sexuală are un rol imens.

Cine vrea să se lupte în sine cu viciile ascunse, nu numai că trebuie să nu-şi alimenteze imaginaţia, ci dimpotrivă, este dator să stăvilească din toate puterile lucrarea ei. într-un stadiu înaintat, veninul imaginaţiei necurate pătrunde în suflet atât de adânc, încât a lupta împotriva lui este aproape cu neputinţă. Iată pentru ce dezvoltarea unilaterală a imaginaţiei este primejdioasă.

Reiese, oare, de aici, că trebuie să luptăm, în general, cu toată puterea împotriva imaginaţiei, pentru a o înăbuşi încă din copilărie?

O astfel de concluzie ar fi cu totul greşită, pentru că forţa şi influenţa imaginaţiei curate sunt atât de importante şi de valoroase, încât fără ele ar fi cu neputinţă a se înainta pe calea rânduielii în ceea ce priveşte viaţa noastră spirituală.

In ascetica romano-catolică, imaginaţia este recunoscută a fi una din forţele active principale. Noi, ortodocşii, nu suntem însă de părerea aceasta. La noi, principiul suprem al sănătăţii spirituale este starea de curăţie sufletească, principiul „trezviei”. Principiul acesta al trezviei, care înseamnă seninătate şi luminare a conştiinţei, pune anumite graniţe imaginaţiei, căci fără aceste graniţe viaţa spirituală este ameninţată de altă primejdie, aceea a „rătăcirii”, cum se spune în ascetica noastră, adică primejdia de a cădea, pe nebăgate de seamă, în adorarea minciunii şi a neadevărului.

Dar dacă ascetica noastră ortodoxă pune graniţe imaginaţiei, aceasta se întâmplă numai în ceea ce priveşte lucrurile de jos şi lumeşti. Dimpotrivă, în ceea ce priveşte lucrurile de sus, adică cele cereşti, imaginaţia nu este stăvilită de nici o graniţă pentru că nu poate să existe nici o primejdie, întrucât ea are un caracter deosebit de curat. Pe de altă parte, puterea erosului din noi, care acţionează asupra imaginaţiei, îi dă acesteia un caracter de curăţie, un caracter de înstrăinare de lume, un caracter de renunţare la toate cele din jurul nostru.

Astfel, la adolescenţi, imaginaţia romantică nu numai că este liberă de orice atac al sexualităţii, dar chiar se înstrăinează, se depărtează de orice aluzie la sexualitate. Dezvoltarea la infinit a unei astfel de înstrăinări romantice devine, de asemenea, primejdioasă, pentru că ea crează o înclinare spre visare, imprimă pecetea unui caracter fantezist, care conduce adeseori, îndeosebi la fete, atunci când încep viaţa de familie, la tragedii grele, uneori ireparabile.

Dezvoltarea unilaterală a imaginaţiei romantice îşi are şi ea părţile ei primejdioase, ca şi dezvoltarea unilaterală a imaginaţiei sexuale. De aceea este necesară nu îndepărtarea definitivă a puterii de imaginaţie, ci cultivarea corectă a ei. Ţinând seama de bifurcarea sexualităţii şi a erosului, care apare ca o defecţiune caracteristică, firească a tinereţii, e necesar să se urmărească cu orice preţ ca imaginaţia să fie totdeauna de partea erosului, şi nu a sexualităţii.

După convingerea mea, imaginaţia are o foarte mare însemnătate în viaţa sexului, în orânduirea sau dezorganizarea sa. Forţa imensă a imaginaţiei şi impetuozitatea ei sunt cu neputinţă de stăvilit. Ea apare, astfel, ca o forţă sinistră, primejdioasă şi aceasta pentru că noi nu suntem capabili să o direcţionăm aşa cum trebuie, dar şi pentru faptul că ea, neavând hotare, ne face să pierdem simţul realităţii, să pierdem controlul subconştient al instinctului de conservare şi să ne dedăm pasiunilor noastre ca şi cum am fi îmbătaţi de ele.

Dezvoltarea nereţinută a imaginaţiei, rupându-ne de lumea reală, ne poate duce la pierderea echilibrului sufletesc. Tirania ei este cu atât mai primejdioasă, cu cât pune stăpânire totală asupra sufletului nostru, dăruindu-i un fel de desfătare supremă. într-adevăr, emoţiile estetice, de care sufletul fiind desfătat, poate atinge limitele incomparabile ale bucuriei, nu pot fi accesibile sufletului nostru, dacă nu lucrează în noi imaginaţia. Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că în activitatea imaginaţiei există totdeauna cel puţin o mică parte din această îmbătare estetică; e de ajuns să ne gândim la starea aceea plăcută a reveriilor.

Imaginaţia este o forţă uriaşă, creatoare, dar în acelaşi timp şi sinistră şi înfiorătoare pentru suflet. Ca atare, este imperios necesar ca ea să fie stăpânită de noi, dar nu există nici un alt mijloc de a o putea stăpâni, decât dându-i o îndrumare corectă. A înăbuşi mişcarea imaginaţiei este ceva primejdios, iar uneori absolut cu neputinţă.

Aristotel, învăţa despre acţiunea purificatoare a artei, spunând că atunci când venim în contact cu lumea ei, introducem în sufletul nostru acel mare principiu al ritmului, care înnobilează sufletul şi corpul, care ne eliberează de tot ceea ce este grosolan şi întunecos şi ne cheamă   la   înfrumuseţare   şi   la   transfigurare.   Este adevărat că arta, de multe ori, aşa cum vedem chiar şi în contemporaneitate, cuprinde şi opere cu două înţelesuri.

De aceea, efectul artei asupra noastră este dublu: arta înalţă sufletul, dar nu este mai puţin adevărat că de multe ori strecoară şi o doză de venin în el. Constatarea aceasta este ceva îndeobşte admis. Aceasta nu înseamnă, însă, că trebuie să lăsăm ca răul să pătrundă în sufletul nostru, ci trebuie să luptăm pentru a-1 înlătura şi a alege în mod conştient şi liber binele. Astfel, răul care ar pătrunde prin artă în sufletul nostru, poate fi mult mai uşor învins decât răul din viaţă. Avem o singură datorie: să ajutăm sufletul nostru să biruie ispita şi să iubească binele.

Toate acestea ne ajută să pătrundem latura întunecoasă şi grea a vieţii intime, legată de imaginaţie.

Ar fi o greşeală foarte mare dacă am căuta să înăbuşim imaginaţia sexuală. Experienţa spirituală din trecut, a sihastrilor şi a asceţilor, ne este izvor de învăţăminte. Lupta directă împotriva unui rău fortifică şi mai mult interesul sufletului pentru ceea ce noi căutăm să combatem. Avem datoria, însă, să punem în evidenţă partea luminoasă şi bună din ceea ce tulbură la un moment dat sufletul, iar atunci imaginaţia nu va mai apărea ca un vrăjmaş, ci ca un prieten, nu ca un ispititor, ci ca un salvator al sufletului nostru.

Dar este acesta, oare, adevărul? Oare nu mărturisesc faptele însele că trezirea timpurie a trupului irită prematur sufletul tânărului şi, având în vedere neputinţa, ea crează cel mai propice teren pentru perversiune? Da, toate acestea sunt adevărate, după cum este tot atât de adevărat că adolescenţii cu o imaginaţie sexuală pervertită nu se mai pot lupta cu neputinţa lor, pierd puterile sufleteşti şi, în genere, se găsesc în pragul dezechilibrului total. Primejdia mare pentru adolescenţi se află tocmai în modul cum acţionează imaginaţia în ei. Atunci când imaginaţia pune stăpânire pe sufletele lor, caută să şi-o alimenteze din cărţi, desene, scene teatrale sau cinematografice, în stare să le hrănească şi să le dezvolte şi mai mult această imaginaţie. De aici apare setea bolnăvicioasă şi primejdioasă a adolescenţilor pentru tot ceea ce îi poate apropia de temele legate de sexualitate.

Toate acestea sunt adevărate şi pot fi exprimate astfel: în timp ce imaginaţia curată este şi rămâne prietenul nostru, imaginaţia necurată este vrăjmaşul nostru. In perioada tinereţii, când, aşa cum am arătat, apare bifurcarea naturală dintre sexualitate şi eros, dar şi primejdia separării lor, imaginaţia dezvoltată este primejdioasă în cazul în care ea devine sclavă a sexualităţii. Dacă imaginaţia aceasta va fi legată de eros, atunci ea va crea o stare sufletească de natură romantică, cu tendinţa de atracţie către tot ceea ce este curat şi luminos, şi nu mai crează primejdii.

Faptul că un număr foarte mare de adolescenţi cad victime acestor ispite, cărora nu le pot, câtuşi de puţin, rezista, subliniază încă o dată neoranduirea din natura omenească creată în sfera sexului de bifurcarea şi de separarea sexualităţii de eros. Viaţa normală a cuplului, aşa cum apare ea în familie, nu cunoaşte o astfel de separare. Iar dacă în tinereţe această separare izbucneşte cu o forţă atât de mare, este dovada cea mai nedezminţită că în adolescenţă, tânărul trebuie să fie deosebit de atent cu sine însuşi.

Recunoscând primejdia pe care o prezintă imaginaţia, ţinând seama de dezvoltarea ei posibilă, nu cred că trebuie să o înăbuşim definitiv. De altfel, aşa cum am arătat, mai întâi de toate, acest lucru este cu neputinţă. In cultura contemporană, totul lucrează asupra imaginaţiei şi numai asupra imaginaţiei. A te ascunde sau a te deroba de contemporaneitate este cu neputinţă; cu atât mai mult cu cât de la o impulsiune ocazională, imaginaţia se poate simţi în elementul ei şi atunci este cu neputinţă a o stăpâni. Din acest punct de vedere, merită să fie cunoscută descrierea tinereţii lui Lavreţchi, din lucrarea Un cuib de nobili a lui Turgheniev. Lavreţchi şi-a înăbuşit tot timpul imaginaţia, în chip hotărât, apoi s-a îndrăgostit dintr-o dată, cu toată puterea, de o fată care a devenit soţia lui, dar care i-a rămas cu totul străină. Tragedia lui Lavreţchi constă tocmai în aceea că imaginaţia lui înflăcărată, nedirijată, 1-a orbit definitiv şi 1-a lipsit de ajutor. Datorită înfrânării din tinereţe, în el tăcea atât sexualitatea, cât şi erosul.

Când s-a întâlnit cu Varvara Pavlovna, s-au deşteptat deodată amândouă, dar n-a mai fost capabil să simtă că aceasta îi era cu desăvârşire străină. In cele din urmă, a plătit scump atitudinea lui din tinereţe cu privire la sufletul lui. Ne găsim deci, în faţa unui exemplu negativ. Forţa imaginaţiei, reţinută şi înăbuşită, trezindu-se la un moment dat, se aprinde cu forţă, cu o putere atât de mare, încât omul nu mai ţine seama de realitate, devine de-a dreptul orb şi surd. Trebuie să facem o distincţie categorică între acea idealizare normală şi de o deosebită valoare, a persoanei iubite, care constituie însăşi esenţa iubirii şi mărturiseşte despre puterea ei creatoare, şi idealizarea aceea fantastică, produs exclusiv al jocului imaginaţiei, care nu conţine în sine nici un fel de intuiţie.

Imaginaţia nu trebuie să alunge din sufletul nostru liniştea şi clarviziunea, ci trebuie să se unească cu ele, numai astfel imaginaţia încetează de a mai fi echivocă şi pierzătoare, şi, în cele din urmă, un joc care poate să coste foarte scump. Dar pentru ca imaginaţia să se poată uni cu clarviziunea şi să devină o putere spirituală, trebuie să o hrănim şi să o dezvoltăm, nu să o înăbuşim.

Vom arăta mai departe ce este necesar să facem pentru a realiza aceasta. Deocamdată, însă, vom căuta să arătăm de ce imaginaţia apare în noi în forma ei curată sau necurată. Aceasta ne va înlesni înţelegerea pervertirilor şi a viciilor din sfera sexualităţii, lucru deosebit de necesar, pentru ca în cele din urmă să înţelegem calea orânduirii juste a puterilor sexului din noi. Arătam mai sus că puritatea sufletului se restabileşte în întregime, prin pocăinţă. In ceea ce priveşte curăţia imaginaţiei, lucrurile nu stau tot atât de simplu. Pentru cel care îşi pătează imaginaţia, nu este uşor să-şi biruiască deprinderile cele rele, care urmează după pângărirea ei.

În conştiinţa copilărească naivă, ca şi în conştiinţa curată a adolescentului, a băiatului sau a fetei, se găseşte, în stare latentă, un izvor de sănătate spirituală. îndată însă ce imaginaţia lor se preocupă cu un subiect sexual, ea se tulbură, începe să pună în mişcare forţele dinlăuntru, ascunse ale sexului, iar prin aceasta imaginaţia începe să se dezvolte într-o direcţie greşită. A opri acest proces la vârsta adolescenţei, este un lucru greu, dar nu imposibil.

Cum se face că imaginaţia se poate opri la un subiect sexual? în mod obişnuit, se poate spune că întotdeauna ispita vine din afară, cu toate că ea poate să apară şi din mijlocul a tot ceea ce se petrece în adâncul sufletului nostru. Propriu-zis, în ambele cazuri, apariţia stării aceleia care dirijează imaginaţia pe o cale greşită nu stă în puterea noastră, adică nu depinde de noi (cu toate că nu este exclus ca uneori, starea aceasta să fie căutată de noi înşine, în mod conştient). Putem spune chiar ceva mai mult: ispitele năvălesc din toate părţile; ele irită şi pun sufletul în stare de alarmă. In asemenea situaţii, se poate ca printr-un efort de voinţă să întorci spatele unor astfel de ispite, să te retragi din faţa lor. Uneori, tocmai faptul că fugim de ispite le conferă acestora şi mai multă putere. Numai o preocupare totală şi serioasă care ne interesează în mod deosebit, este în stare să înfrunte ispita. De aceea este deosebit de important să te dăruieşti din tot sufletul unei idei mari şi sfinte, în stare să aprindă în suflet entuziasmul cuvenit şi să-1 atragă cu toată puterea. Este cât se poate de bine ca în asemenea cazuri să cauţi să rupi înlănţuirea lor, să-ţi găseşti adăpost într-o viaţă vie şi activă, să te apropii de acei oameni cu care sufletului îi este plăcut şi folositor să se întâlnească şi să trăiască. Comunicarea vie cu oamenii linişteşte sufletul mai mult decât orice, iar prin aceasta sunt alungate ispitele. Sunt şi situaţii în care ispitele se ascund parcă, pentru un timp oarecare, pentru ca mai târziu să se aprindă şi să izbucnească cu şi mai multă furie în suflet. In acest caz, nimic altceva nu poate să ajute ca rugăciunea prelungită, care să dureze până când sufletul simte că s-a ridicat greutatea care îl apasă.

Imaginaţia acaparată de înfăţişări urâte poate fi recuperată, nu în urma efortului de voinţă, şi nici cu ajutorul vreunui gând curat, ci numai prin orientarea lucrării imaginaţiei către alte direcţii.

Acest lucru este posibil prin comuniunea cu oamenii şi îndeosebi prin rugăciune, care deschide sufletului calea către cele înalte, către lumea de sus. În momentele în care acţionează otrava ispitelor asupra sufletului tău, este deosebit de folositor să te gândeşti la vreun tablou oarecare din viaţă, din istoria creştinismului, din artă, însă numai la un tablou care, reactualizat   în   memorie,   să   inunde   sufletul   de   o dispoziţie luminoasă şi curată, care să alunge atacul sexualităţii.

Guy  de  Maupassant  ne-a  lăsat  o  povestire zguduitoare despre un marinar care, întâlnindu-se odată, într-un port, cu o femeie de stradă, a recunoscut în cele din urmă în femeia cu care s-a întâlnit trupeşte pe propria lui soră, pe care nu o mai văzuse de mulţi ani şi pe care nu o mai recunoscuse… Groaza cumplită a marinarului   se   regăseşte   în   povestirea  Accesul   a romancierului   rus   Cehov,   o   groază   înfricoşătoare, capabilă pentru multă vreme să păzească sufletul de cădere.

Am  insistat atât de mult asupra  examinării importanţei pe care o are imaginaţia în viaţa adolescentului, deoarece imaginaţiei îi aparţine rolul esenţial şi ea constituie primejdia pervertirilor şi a deprinderilor vicioase în care cad, întocmai ca nişte prizonieri, tinerii noştri.

Vreau să adaug că nu numai în viaţa de dinainte de căsătorie, ci şi în căsnicie pot avea loc perversiuni şi vicii. Literatura contemporană artistică şi ştiinţifică descrie cu un ton aspru pagini tragice, nesfârşite, din viaţa de toate zilele, în care se dezvăluie întreaga neorânduială a relaţiei conjugale.

Astfel, de foarte multe ori, între soţi domină relaţia trupească, ceea ce conduce la o alterare categorică a familiei însăşi. Desele divorţuri, uşurinţa cu care se calcă în picioare porunca fidelităţii conjugale, abţinerile de la naşterile de copii, toate acestea nu sunt decât expresii exterioare ale faptului că în raporturile dintre soţi există o denaturare profundă. Sciziunea dintre sexualitate şi eros, acest „defect natural”, cum l-am numit noi, al vârstei adolescenţei, în familie trebuie să fie înlocuită cu viaţa integrală a cuplului, caracterizată prin armonia desăvârşită dintre sexualitate şi eros. Dacă în familie nu există această armonie, lipseşte însăşi caracteristica principală, iar temelia căsniciei este nejustă şi falsă, familia devenind astfel un izvor de alterări şi de chinuri.

Nu vom intra mai departe în această temă. Am dorit numai să arătăm că legea integrităţii celor două laturi ale vieţii, ca lege fundamentală a familiei, pretinde o păzire foarte serioasă din partea soţilor. Dacă în tinereţe această lege a integrităţii nu se poate păzi, deoarece apar, aşa cum am văzut, nespus de multe greutăţi, şi dacă această lege nu se poate păzi nici în căsnicie, atunci căsătoria, în esenţa ei, este de prisos şi zadarnică. Tragediile fără număr din cadrul familiilor timpurilor noastre dau mărturie despre acest lucru. Numai în căsătorie relaţia trupească îşi găseşte menirea şi împlinirea, iar dacă aceasta nu mai există, puterea cea bună şi creatoare din noi se transformă ea însăşi într-un izvor de suferinţe şi de perversiuni.

Ajunşi aici, nu ne mai rămâne decât să spunem câteva cuvinte de încheiere, Calea curăţiei este calea vieţii integrale a sexului. Ea nu cunoaşte dezbinarea dintre sexualitate şi eros, iar aceasta înseamnă că adevărata curăţie a sexului nu se poate obţine decât în viaţa de familie, în cadrul căreia tind să se contopească, cu o putere extraordinară, toate mişcările sufletului şi ale trupului, cu acelea ale fiinţei iubite. Numai în viaţa de familie se poate realiza, şi încă cu o putere nemaiîntâlnită, se poate descoperi toată acea putere de creaţie, toată acea forţă luminoasă, toată acea „taină mare” pe care a dăruit-o Dumnezeu oamenilor.

În familia sănătoasă şi sfinţită prin taina căsătoriei, se descoperă nesfârşitul izvor de puteri care face ca ea să devină „mica biserică„, celula „Marii Biserici” a Trupului lui Hristos. Nu există nimic mai înalt, nimic mai sfânt şi nimic mai adânc decât legătura aceea care se realizează în familie, şi nu există nimic mai necesar pentru toată lumea, pentru contemporaneitatea noastră bolnavă şi urâtă, ca sporirea numărului de familii sănătoase, sfinţite, care să trăiască întreaga plenitudine a vieţii ce se deschide înaintea soţilor.

Calea curăţiei este calea integrităţii. In anii tinereţii, trupul clocoteşte şi nelinişteşte sufletul, nu datorită voii fiinţei tinere, ci datorită legii inerente acestei perioade de tranziţie, împingându-1 pe tânăr fie către satisfacerea nevoilor acute şi arzătoare ale trupului, fie pe calea crosului care îl înstrăinează de lume. Această „neorânduială”, care crează dezechilibru şi contraziceri în sufletul tânăr ce se zbate neputincios sub presiunea ei, este deosebit de primejdioasă şi de chinuitoare. Numai o parte dintre tineri străbat cu succes perioada aceasta tulbure de trecere. Dacă, cumva, acum se întâmplă vreo cădere, trebuie să arătăm multă căinţă. Desigur, nu se poate restabili virginitatea pierdută şi nici puritatea fizică; se poate însă restabili curăţia sufletească. Nici viciul ascuns şi nici viaţa sexuală precoce (întocmai ca şi lipsa de ordine din viaţa de familie) nu aduc mulţumirea cuvenită, ci dimpotrivă, irită şi chinuiesc şi, foarte adesea, atrag după ele urmări grave. Trebuie să reţinem un lucru, cu toată înţelegerea şi claritatea: calea curăţiei, calea vieţii integrale, la care se poate ajunge numai în familie, este pentru noi şi o lege a naturii, nu numai o cerinţă a conştiinţei morale.

In anii tinereţii trebuie să ne păzim, să luptăm cu mişcările trupului care ne-ar îndemna spre cădere, şi mai presus de toate, să păstrăm neîntinată imaginaţia noastră. Este o mare greşeală să considerăm imaginaţia o forţă neutră şi este primejdios a-i da libertate. Este deosebit de important să-i dăm o orientare sănătoasă şi curată şi să o eliberăm cu desăvârşire de preocupări sexuale. Curiozitatea tainică, concentrarea nesănătoasă asupra acestor preocupări dezorganizează adânc sufletul, îl prădează, îl lipsesc de sănătate şi de integritate. De aceea este de dorit ca tinerii să se gândească la familie, să se dedice muncii intelectuale şi fizice şi colaborării sociale.

Sexualitatea poate deveni blestem, cauză a nenumărate boli sufleteşti şi trupeşti, izvor de tragedii în viaţă, dar tot ea poate fi şi izvorul celor mai înalte şi mai frumoase bucurii, poate deschide sufletului posibilitatea înfloririi şi a realizării tuturor puterilor lui sau poate să devină un principiu de transfigurare creatoare. Omul este liber să aleagă o cale sau alta. Nu se cade, deci, să lepădăm această libertate, să fugim de ea, ci trebuie să ne-o asumăm, cu toată hotărârea.

Tineretul poate fi dezechilibrat şi haotic, dar trebuie să fie şi responsabil, pentru a nu atrage asupra sa consecinţe nespus de grave.

Fie ca Dumnezeu să ajute fiecărui suflet tânăr să înţeleagă acestea şi să năzuiască după curăţie, chiar şi atunci când aceasta a fost, pentru un timp dat, pătată!

Din mila lui Dumnezeu pentru noi oamenii, nimic nu este ireparabil. Există totdeauna posibilitatea de a restabili curăţia pierdută prin pocăinţă, prin părerea de rău şi de a regăsi calea ce duce spre ea.

Acest articol a fost publicat în Convorbiri despre sexualitate, Relaţii intime înainte de căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Ce rezultă de pe urma unei vieţi sexuale precoce?

  1. matei zice:

    =)))))))))))))) viata sexuala precoce se poate derula si in cazul casniciei. sa explic asa sa-nteleaga tot neghiobul: madalina are 26 de ani,nu e casatorita si si-a inceput viata sexuala;mirabela are 15 ani,e casatorita si logic,face sex cu barba-su. unde e precocitatea?

  2. calacke zice:

    foarte adevarata treaba cu onania insa trebuia sa spuneti si de se ajunge acolo.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s