Nu există nimic mai bun şi mai luminos în lume ca acea delicateţe, acea fineţe adâncă, acea stare fericită care înfloreşte numai în căsătorie şi al cărei sens stă tocmai în sentimentul viu de completare reciprocă a unuia dintre soţi prin celălalt

 boy-and-girl.jpg

din “CONVORBIRI CU TINERII DESPRE SEXUALITATE
de V.V. ZENKOVSKY
Editura Bizantina

CAPITOLUL II

Familia, cu alte cuvinte, viaţa în căsătorie, dă dezlegarea normală a tuturor acelor întrebări, a tuturor celor necesităţi şi impulsuri care sunt legate în noi de sexualitate.
Este adevărat că, în vremurile din urmă, viaţa de familie a devenit foarte dificilă, mai ales din cauza greutăţilor economice care apasă asupra ei şi care de mai multă vreme crează un fel de criză a familiei, criză foarte   îngrijorătoare   şi   primejdioasă   pentru   viaţa popoarelor. Dar ar fi nedrept să reducem criza familiei numai la latura economică a vieţii. Criza aceasta, trebuie să o spunem cu tot regretul, este mult mai complicată.

Noi nu vom intra acum prea adânc în această problemă, deoarece ne interesează familia numai în măsura în care ea este mediul cel mai prielnic şi cel mai normal al vieţii sexuale, care numai în căsătorie îşi găseşte dezlegarea sănătoasă şi vitală.

Astfel, din starea deosebit de grea şi adeseori chinuitoare în care se găsesc tinerii, la un moment dat, calea de ieşire dreaptă şi sănătoasă o constituie căsătoria. Iar dacă, din vreo cauză oarecare, căsătoria nu este posibilă sau este îngreunată, atunci este bine să ştim că în afara căsătoriei nu există nici o altă ieşire, nu există viaţă sexuală sănătoasă, ci totul este abatere de la normă, încălcare a legii fireşti care aduce cu sine nespuse prejudicii sănătăţii, viaţa sexuală dezorganizată devenind o perversiune care zdruncină însăşi bazele personalităţii omeneşti.

Viaţa în căsătorie înmănunchează laolaltă trei laturi: biologică, socială şi spirituală, iar aceste trei laturi nu ne sunt date separat una de alta, ci, în condiţii normale, ele constituie un tot armonic. Bifurcarea sexualităţii şi a erosului, în afara căsătoriei, marchează o adevărată dezordine în sfera sexului în perioada de tranziţie până la maturitatea sexuală şi chiar şi mai târziu, când căsătoria nu urmează la vreme.

In căsătorie, adică în viaţa de familie normală, ea dispare cu desăvârşire. Sexualitatea şi erosul revin la starea lor normală, cea dintâi supunându-se întru totul celui de pe urmă, iar unitatea lor intimă devine un izvor de forţe noi, care descoperă calea nouă a vieţii. Sfântul Apostol Pavel foloseşte cuvinte de o deosebită însemnătate, atunci când vorbeşte despre căsătorie. Vom reproduce aici numai câteva dintre acestea, şi anume pe acelea cu care el caută să definească taina căsătoriei. Astfel, el zice: „Taina aceasta mare este.” (Efeseni 5, 32) Ei bine, această „taină mare” a căsătoriei ia fiinţă numai acolo unde bifurcarea sexualităţii şi a erosului este întru totul înlăturată. Acolo, însă, unde bifurcarea se menţine şi după căsătorie, sau unde trece pe primul plan numai una din cele două manifestări (de cele mai multe ori, desigur, sexualitatea), acolo nu numai că nu mai avem de-a face cu „marea taină” a căsătoriei, ci rostul adevărat al căsătoriei este cu totul desfigurat, se calcă în picioare şi se perverteşte singura şi adevărata cale pe care trebuie să meargă omul.

Căutând să pătrundem mai adânc în ceea ce am numit noi sexualitate, vom observa că ea cuprinde o latură pură, fiind vorba de rostul pe care 1-a fixat Creatorul acestei funcţiuni a corpului omenesc, şi o latură animalică, adică folosirea oarbă de către om a impulsurilor sexuale, fără nici o supraveghere din partea raţiunii şi neglijarea totală a rostului adevărat al acestei funcţiuni a corpului omenesc.

Nu este corect, deci, a identifica sexualitatea pură cu latura ei animalică din om (la animale nu există o bifurcare a sexualităţii şi a erosului; erosul la animale este foarte rudimentar, însă joacă un mare rol în viaţa lor, desigur, într-o unire indivizibilă cu sexualitatea). Dacă vorbim despre latura animalică a sexualităţii în om, facem aceasta numai întrucât există această terminologie consacrată, care defineşte viaţa sexuală necontrolată de raţiune, pradă exclusiv impulsurilor carnale.

De aceea, putem spune că manifestarea unilaterală  a  sexului,  în  latura  lui   „animalică”,   nu dezvăluie nici măcar pe departe viaţa adevărată din căsătorie. Dimpotrivă, ea sărăceşte raporturile normale dintre soţi şi atrage după sine slăbirea şi stingerea forţelor superioare din om. Căsătoria adevărată este însă tocmai mediul în care se hrănesc năzuinţele cele mai alese şi în care înfloresc cele mai frumoase şi mai creatoare forţe din om.

Cei care intră în căsătorie curaţi şi neprihăniţi din punct de vedere trupesc, abia atunci încep să înţeleagă, să afle şi să pătrundă taina unităţii trupeşti. Ca urmare, se naşte în sufletul lor o nouă şi necunoscută, pană atunci, stare: un sentiment de evlavie faţă de trupul celuilalt, care devine pentru el ceva sfinţit şi luminos. Aşa cum ne arată viaţa, abia la apropierea trupească din căsătorie (săvârşită în condiţii normale), înfloreşte în suflet sentimentul adânc, luminos şi îmbucurător al iubirii unuia din soţi faţă de celălalt, o adorare duioasă şi delicată, un simţământ adânc de nedespărţire. In aceasta se descoperă, în mod experimental, adevărul monogamiei şi tot de aici rezultă şi lipsa totală de sens a divorţurilor.

Soţul şi soţia au sentimentul că aparţin unul altuia, iar faptul acesta se oglindeşte în conştiinţa lor nu numai ca o cerinţă a moralei sociale, care apără şi păzeşte căminul familial, ci şi ca o taină insistentă şi adâncă pe care numai în căsătorie au aflat-o.
în condiţiile acestea, apropierea sexuală nu numai că nu poate fi înlăturată sau separată de celelalte modalităţi de unire dintre soţi, ci ea însăşi crează şi încununează integritatea desăvârşită a tuturor raporturilor dintre soţi.

Când între soţ şi soţie înfloreşte iubirea, ea străluceşte în toate şi ia în stăpânire totul. Chiar şi cel mai mic conflict în acest acord desăvârşit pe care îl creează iubirea dintre soţi, se resimte acum într-un mod foarte dureros: neatenţia, neglijenţa, indiferenţa, chiar şi lucrurile cele mai mărunte provoacă tristeţe, durere, alarmă, chinuiesc şi amărăsc.

Când, în fine, apar semnele zămislirii copilului, atunci raporturile dintre soţ şi soţie se întăresc şi mai mult şi se adâncesc în iubirea faţă de pruncul zămislit, traducându-se printr-un fior pios în faţa tainei apariţiei unui nou om pe lume, ca urmare a apropierii dintre soţ şi soţie. Delicateţea, fineţea şi curăţia iubirii reciproce nu numai că nu se găsesc în afară de apropierea trupească, ci dimpotrivă, ele se hrănesc şi se luminează din această apropiere. Nu există nimic mai bun şi mai luminos în lume ca acea delicateţe, acea fineţe adâncă, acea stare fericită care înfloreşte numai în căsătorie şi al cărei sens stă tocmai în sentimentul viu de completare reciprocă a unuia dintre soţi prin celălalt.

În căsătorie dispare sentimentul „eului propriu” al omului separat; în lucrurile mărunte, ca şi în lucrurile mari, în căminul conjugal, ca şi în lumea din afară, soţul şi soţia se simt ca şi cum ar face parte dintr-un tot unitar: nu vor să îndure nimic unul fără celălalt, nu vor să supravieţuiască unul altuia, nu vor să facă nimic unul fără celălalt, ei vor să fie în toate şi totdeauna împreună, să fie amândoi pretutindeni. Orice despărţire se resimte în mod chinuitor, întocmai ca o ruptură în această unitate integrală.

Nu este vorba aici de nici un sentimentalism de suprafaţă, aşa cum în mod ironic înfăţişează această stare scriitorul Gogol, în figurile lui Afanasie Ivanovici şi a Pulcherei Ivanovnei (în Proprietari din lumea veche”). Iubirea normală, sănătoasă a soţului şi a soţiei nu numai că nu are nevoie de despărţirea egoistă de restul lumii, ci dimpotrivă, ea crează o stare de sensibilitate deosebită şi faţă de ceilalţi oameni. Delicateţea soţilor unul faţă de celălalt crează involuntar şi în mod normal o grijă la fel de delicată faţă de ceilalţi oameni. In cadrul familiei, îndepărtând de la ei forţa egoismului, soţul şi soţia, fiecare la rândul său, devine deschis în inima lui şi pentru cei din afară. Din legătura binefăcătoare şi plină de compasiune a unuia faţă de celălalt, la ambii soţi apare o stare de sensibilitate socială, care lasă să se înţeleagă, în toată însemnătatea ei, valoarea familiei în dezvoltarea raporturilor sociale.

Pentru o privire superficială şi exterioară, această forţă uriaşă pe care o reprezintă familia în orientarea creatoare a societăţii, este pusă în umbră (mai ales în timpurile noastre) de izolarea exterioară economică a fiecărei familii. Se crede că asprimea condiţiilor economico-sociale transformă fiecare familie într-o lume închisă, determină un adevărat egoism familial. Influenţa condiţiilor exterioare, ca atare, nu ar îngădui dezvăluirea acelor mişcări social-creatoare, care se nasc în adâncul vieţii de familie. Şi totuşi, cu toată forţa barierelor economice şi sociale, izvorul căldurii vieţii de familie biruie răceala raporturilor sociale, le înmoaie şi le propulsează către „fraternitate” (dacă asemănăm raporturile sociale cu cele ale familiei), căci în societate începe să se facă vizibilă întreaga căldură care se acumulează la însăşi temelia vieţii de familie.

Dar tot la acest izvor al familiei îşi potoleşte setea şi latura spirituală din om.     Apropierea trupească dintre soţ şi soţie dă acestora nu numai sensibilitatea înţelegerii reciproce, ci cuprinde în sine şi principiul completării spirituale şi a hranei spirituale reciproce.

Putem înţelege lucrul acesta în chip cât se poate de lămurit, din analiza uneia dintre cele mai importante şi mai frecvente denaturări, care pune în evidenţă adevăratul rost al vieţii sănătoase de familie. Mă gândesc la aşa-numitul donjuanism. Don Juan se îndrăgosteşte rând pe rând de nenumărate femei şi nu se poate opri la una, nu poate găsi satisfacţia desăvârşită după care tânjeşte. El distruge vieţile de familie ale altora, nu are niciodată familia lui. Calea lui este calea chinului fără de sfârşit, este un nesaţ în continuă căutare. Este un fel de infinit, în căutarea lui Don Juan, dar „un infinit de proastă calitate”, deoarece nu-i dă satisfacţie nici lui şi cu atât mai puţin victimelor sale. Donjuanismul este tăgăduirea şi călcarea în picioare a familiei. La temelia setei lui de noi şi noi aventuri (aceasta a simţit-o în chip deosebit de adânc şi a zugrăvit-o foarte frumos contele Alexei N. Tolstoi, în poemul lui, Don Juan) nu stă, la drept vorbind, tendinţa de ruptură cu aceea pe care el o cucereşte,  ci neputinţa de a găsi răspuns în ea la cerinţele lui. Fiecărui suflet îi este inerent, desigur, dorul după Infinit, către care tinde sufletul în chip natural, după cum s-a exprimat atât de bine Fericitul Augustin, când a zis: „Ne-ai creat după chipul Tău, Doamne, şi neliniştit este sufletul meu până nu se va odihni în Tine.”

Ei bine, atunci când sufletul se aprinde de iubire către o altă persoană, el nu arde de iubire numai faţă de persoana respectivă, ci şi după Infinit, doar în virtutea căruia începe în om, treptat-treptat, dezamăgirea şi setea de a căuta în altul ceea ce-i este necesar sufletului său. Intr-o familie sănătoasă şi normală prin harul de la Dumnezeu, care se dă în taina cununiei, omul îşi poate potoli setea de Infinit, fără să iasă din graniţele familiei.

In adâncul legăturii de familie, care se ţese între soţ şi soţie, se dezvăluie, aşadar, şi latura spirituală a vieţii. Soţul şi soţia, în unitatea lor, nu numai că se susţin unul pe altul, ci însăşi familia, aşa cum ne învaţă creştinismul, devine „o mică biserică”; cu alte cuvinte, în mijlocul familiei Dumnezeu este prezent, iar familia devine o celulă a organismului bisericesc, adică o celulă a trupului lui Hristos. Familia, ca atare, poate să întrunească în ea puterea lui Dumnezeu, care putere îi deschjde calea către Dumnezeu.

Această cale este o cale grea, „taina aceasta mare este”, de aceea este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, care se dă prin taina cununiei, iar harul tainei cununiei nu are nevoie de repetare, aşa cum se întâmplă în taina spovedaniei, ci harul acesta nu se epuizează niciodată; el viază în permanenţă în familie şi cu familia.

Aroma familiei creştine, forţa ei spirituală de neînvins străluceşte în felul acesta nu numai în interiorul familiei, ci şi dincolo de limitele ei, până departe. In înflorirea  ei  sublimă  familia  creştină  rămâne   unită, întreagă, în chip desăvârşit. In viaţa de familie nu există sfere deosebite: de apropiere corporală, socială sau spirituală. Aceste sfere se întrepătrund, îşi au, fiecare, ecoul în celelalte, fiecare dintre ele se reflectă în celelalte, totul fiind legat în chip intim şi indisolubil, iar o durere care se iveşte într-una din aceste sfere, se face îndată simţită şi în celelalte două.

Familia este revelaţia normală a tainei sexului în noi; pentru viaţa de familie ne-a fost hărăzită viaţa sexuală, precum şi toată împlinirea legată de ea, care este cu neputinţă de înţeles în alt fel, iar energia sexuală sănătoasă se descoperă pentru prima dată în familie, în cea mai concretă formă de înflorire şi de exprimare. Adevărul acesta îl putem exprima şi în alt mod, şi anume: în afară de viaţa de familie nu există şi nu poate exista o viaţă şi o exprimare normală a sexualităţii. Căci orice fel de relaţie în afară de familie nu este decât o incorectitudine, o denaturare, o nedreptate care are ca urmare   desfigurarea   naturii   noastre   şi   călcarea   în picioare a legilor vieţii.

Calea purităţii până la căsătorie nu este numai o exigenţă a moralei sociale care apără familia, ci este o cale dictată de însăşi natura omului. Viaţa sexuală până la căsătorie este numai o expresie unilaterală a sexului şi, ca atare, o expresie denaturată a lui, care ameninţă sufletul cu pustiirea şi are ca urmare tulburarea rânduielii, a ordinii interioare a omului. Problema aceasta o vom atinge puţin mai departe. Deocamdată să rămânem pe terenul propriu-zis al familiei şi să cercetăm, pe scurt, latura ei socială.

Familia
formează în acelaşi timp şi o unitate socială; în familie, mai mult decât oriunde, funcţionează principiul „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”. Dacă cineva din familie este bolnav, mijloacele materiale ale întregii familii se cheltuiesc pentru boala unuia singur şi nimănui nu-i poate trece prin minte că, prin aceasta, se săvârşeşte   o   nedreptate   faţă   de   ceilalţi   membri   ai familiei. In familie poate chiar să nu existe o „casă comună” (în cazul în care câştigă mai mulţi membri ai familiei), dar cu toate acestea, esenţa ordinii care există în familie nu se clatină, nu este întru nimic păgubită. Unitatea socială a familiei nu înlătură deosebirea dintre membrii săi în ceea ce priveşte tipul lor, capacitatea de a munci, sănătatea: fiecare munceşte în limita puterilor lui. Familia este, ca să spunem aşa, o unitate de muncă, şi nu un simplu mod de viaţă comună, de viaţă colectivă.

Dar unitatea socială a familiei nu se epuizează aici. Este de ajuns să amintim ce înseamnă „onoarea familiei”, pe care o păzesc cu străşnicie toţi membrii ei, pentru ca să înţelegem că apartenenţa la familie, ca la o unitate socială, include şi sufletul, pătrunzând în el tocmai ca un izvor viu şi hrănitor.

Cât priveşte copiii, în familie ei nu sunt, pur şi simplu, numai un obiect de griji şi nelinişti, ci ei dau familiei un nou sens al existenţei, apărând ca un adevărat izvor de bucurii şi de forţe noi. Iubirea faţă de copii dă părinţilor puterea să îndure toate vitregiile vieţii, iar iubirea de părinţi luminează copiilor toată viaţa lor. Cine poate fi mai aproape de o persoană, decât mama lui, decât tatăl lui?

Ei bine, această viaţă nouă vine în lume prin căsătorie, prin apropierea a două persoane de sex opus. Iar aceasta înseamnă că în familie, şi numai în familie, cu alte cuvinte, în adâncul cel mai de nepătruns al sexului, se descoperă forţa creatoare imensă, care luminează cu sensul ei viaţa noastră.

Dacă nu ar fi apropierea sexuală, nu ar mai fi naştere de copii şi nici sfinţenia acestei naşteri de copii. Bucuria nemăsurată şi nespusă care rezultă de pe urma copiilor luminează, la rândul ei, într-un fel cu totul nou, rostul  sexului.  Pe  de  altă  parte,   nu  trebuie  să  ne închipuim că sexualitatea din om se descoperă numai în naşterea de copii. Ceea ce dăruiesc unul altuia soţii care se iubesc, este o forţă uriaşă şi de o valoare nemăsurată.

Amândouă aceste „limite”: formarea familiei, ca a unui tot social, cu naşterea de copii, pe de o parte, şi tot conţinutul spiritual şi forţa trăirii reciproce într-o contopire desăvârşită a soţului şi a soţiei, pe de altă parte, ne îngăduie să recunoaştem în sex un temei al iubirii, al adevărului şi al vieţii,

Pentru a încheia cercetarea acestei probleme, găsim că este necesar să spunem câteva cuvinte şi despre monahism.

Monahismul este o renunţare conştientă la această latură a vieţii şi îl respectăm pentru neprihănirea lui. Dar dacă astfel stau lucrurile, atunci înseamnă, oare, că familia şi dezvoltarea vieţii sexuale în familie este numai o formă inferioară de viaţă? înseamnă, oare, că cel ce caută calea cea mai înaltă şi cea mai bună trebuie să rămână întotdeauna feciorelnic şi să trăiască în afara vieţii sexuale? Concluzia care se desprinde de aici este, oare, aceea că sexul este dat omului ca un chin şi ca un jug, iar nu ca o posibilitate de viaţă şi de creaţie?

Ar fi o greşeală imensă dacă am socoti lucrurile astfel. Ar fi o greşeală imensă şi pentru că „scârba” faţă de unirea trupească şi dispreţuirea acesteia constituie un mare păcat, condamnat de Biserică: taina cununiei „mare este”, pentru că în cadrul acestei taine se dă un har deosebit (iar ceea ce este rău şi necurat nu poate fi sfinţit de harul lui Dumnezeu), în familie realizându-se „mica biserică”, chiar şi numai consideraţiile acestea, care luminează rostul religios înalt al căsătoriei, ne dau linia corectă în ceea ce priveşte aprecierea monahismului, pe care îl respectăm tocmai pentru adevărul religios care îi stă la bază.

De altfel, în afară de consideraţiile religioase amintite, care ne obligă să cinstim sfinţenia căsătoriei şi să ne înclinăm plini de respect înaintea tainei întâlnirii trupeşti, însăşi noţiunea de monahism ne vine în ajutor, din punctul acesta de vedere. Castitatea monahilor nu înjoseşte trupul, ci dimpotrivă, pune într-o evidenţă şi mai vădită sfinţenia lui tainică şi ferirea lui de păcat. Nu lupta cu trupul constituie sensul monahismului, ci lupta cu păcatul, iar castitatea, abstinenţa nu sunt un scop, ci un mijloc de luptă. In monahism, oamenii caută cele mai bune căi de învingere a păcatului şi această problemă, care se găseşte deopotrivă în faţa tuturor oamenilor, monahismul o dezleagă pe căile lepădării de tot ceea ce este lumesc, nu din dispreţ faţă de lume, ci pentru că greutatea păcatului apasă asupra omului, în mod deosebit, prin lume. Cine caută lupta cu păcatul pe calea lepădării  de lume, acela se  eliberează  de  apăsarea directă a lumii, dar pe calea monahală pe care a apucat, deşi a părăsit lumea văzută din afară, intră pieptiş într-o luptă foarte aspră cu lumea nevăzută dinlăuntrul său.

Problema luptei cu păcatul se pune, desigur, tot atât de categoric, şi în căsătorie, numai că aici, unde unitatea scopurilor este vădită, se au în vedere alte mijloace. In monahism, unde lumea din afară nu mai are stăpânire asupra omului, lupta se aprinde, puternică, în lumea dinlăuntrul omului. Toţi acei ce sunt în căutarea vieţii celei adevărate intră în luptă cu lumea, unii rămânând în lume, alţii plecând din mijlocul ei. Lupta cu lumea sau, mai exact, cu principiu] păcatului din lume, este problema sfâşietoare care stă înaintea oricărui om conştient. Şi cei ce intră în monahism şi cei ce intră în căsătorie   se   găsesc,   în   mod   egal,   în   faţa   acestei probleme. Ei merg, însă, spre dezlegarea ei pe căi diferite.

Referindu-ne la monahism, este bine să ştim că aici taina sexului nu rămâne fără urmare, flacăra lui arzătoare nu se potoleşte; ea chinuie şi ispiteşte deopotrivă şi pe bietul monah. Poate că în monahism, forţa chinuitoare, adâncimea, tenebrozitatea sexului este şi mai vie decât în familie. Sensul adevărat al monahismului   constă   în   fapta   eroică   a   răstignirii trupului, nu în dispreţul faţă de trup (căci acesta este un păcat şi o erezie); în această faptă eroică, menită să ducă la triumful principiului spiritual din om asupra principiului carnal.

Problema acestui triumf se pune, desigur, şi în căsătorie, dar dintr-un alt unghi de vedere. Căsătoria nu este numai viaţă sexuală, ci este o cale spirituală mare şi complexă, în care îşi au deopotrivă locul lor, castitatea şi abstinenţa. Acolo unde viaţa sexuală ocupă un loc prea mare, familia este ameninţată de primejdia căderii; într-o atare familie, reînvie bifurcarea aceea inerentă vârstei   tinere   (sexualitatea   şi   erosul),   iar   problema familiei  ca  viaţă  integrală  pe  baza  sexului  rămâne nedezlegată.

Monahismul  înseamnă  lupta  pentru  triumful vieţii spirituale, dar nu mai puţin şi în familie, trebuie să se stea de strajă pentru apărarea intereselor vieţii spirituale. îndată ce în familie legăturile spirituale se pustiesc, familia devine în mod inevitabil un simplu concubinaj, coborându-se uneori până la un fel de prostituţie, care a primit formula legală. Desfigurarea familiei, călcarea în picioare a legilor ei este un fapt tragic, de aceea calea familiei nu este câtuşi de puţin uşoară, căci familia nu constă într-o legalizare a concubinajului, ci în orânduirea integrităţii vieţii comune şi în păzirea acestei integrităţi. Sexul nu poate şi nu trebuie să trăiască în noi o viaţă separată, independentă, ci trebuie să se includă în viaţa comună integrală. Calea familiei este calea restabilirii acestei vieţi integrale comune, lăsată prin testament de Dumnezeu omului, încă de la creare, iar calea monahismului nu înseamnă câtuşi de puţin tăgăduirea trupului, ci numai biruinţa asupra păcatului. De aceea, calea monahismului nici nu stă deschisă tuturor, ci numai acelora care au chemare, care nu au o înclinare deosebită pentru viaţa de familie sau care au încercat viaţa de familie, dar au fost despărţiţi prin puterea morţii de persoana cu care s-au legat prin căsătorie.

Tot ceea ce am spus până acum ne înfăţişează viaţa sexuală, calea orânduirii acesteia şi ne dezvăluie adâncimea tainei ei în noi.

Prin urmare, nu trebuie să tratăm cu superficialitate sexul din noi. Suntem datori să-i păzim cu sfinţenie taina, să căutăm orânduirea sa dreaptă şi firească şi să ne temem de orice pervertire sau exprimare unilaterală.

Vom căuta, mai departe, să aruncăm o privire fugitivă asupra primejdiilor la care este expusă viaţa noastră sexuală, pentru ca şi din punctul acesta de vedere să revărsăm lumina necesară asupra problemei care ne interesează.

Acest articol a fost publicat în Convorbiri despre sexualitate, Familie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s