ÎNCERCĂRILE ŞI ISPITELE CĂSNICIEI

din “UN SINGUR TRUP – Aventura mistică a cuplului”
MICHEL PHILIPPE LAROCHE
EDITURA „AMARCORD”
Timişoara, 1995


CAPITOLUL 9
ÎNCERCĂRILE ŞI ISPITELE CĂSNICIEI

Întotdeauna, între dorinţa de purificare, de sfinţenie, de evoluţie şi starea prezentului relativ, în care omul se luptă cu sine însuşi, se află o mare discrepanţă. Realitatea acestei antinomii e adeseori refuzată şi mai cu seamă atunci când e vorba despre altcineva decât noi înşine. În căsnicie, fiecare se confruntă cu imperfecţiunile şi cu neputinţele celuilalt, care mereu apar şi contrazic simţirea intuită la început, atunci când prin har am putut vedea adevăratul său ipostas, aşa cum îl vede şi Dumnezeu.

Nenumărate sentimente de descurajare, deznădejdea, nerăbdarea, dar mai cu seamă o senzaţie de imensă singurătate îi copleşesc adeseori pe membrii cuplului. Fiecare dintre cei doi îl clădeşte pe celălalt şi se clădeşte pe sine prin acela, iar dacă untdelemnul iubirii şi al smereniei lipsesc, lucrul devine prilej de nenumărate conflicte. Numai şi numai iubirea şi smerenia, care se opun egoismului, urii, orgoliului, ne pot întări să ne asumăm reciproc slăbiciunile. Altfel, ca o roadă a egoismului, fiecare se simte veşnic neînţeles de celălalt.

Dacă fiecare, din iubire, se leapădă de sine, încercarea e depăşită. Fără armele răbdării divine, cuplul e în mare pericol. Şi nu e vorba aici de altă răbdare decât de aceea a tatălui faţă de fiul risipitor, care pleacă, dar e aşteptat mereu cu braţele deschise; nu e vorba decât de răbdarea pe care Dumnezeu însuşi le-o dăruieşte mirilor, prin Taina Cununiei. Aceeaşi răbdare, pe care Dumnezeu Însuşi o are cu fiecare dintre noi şi căreia fiecare trebuie să ne deschidem prin rugăciune, pentru a o primi şi a o lucra unii cu alţii.

Nu de puţine ori, omul căzut în iluzia timpului absolutizează clipa prezentă şi îi conferă o veşnicie pe care de fapt nu o are, închizându-se, astfel, în eveniment. Deci nu se închide numai în idolul pe care şi-l plăsmuieşte despre sine, ci îi închide şi pe ceilalţi în chipuri cioplite şi false, situate mereu sub semnul provizoratului. Judecarea aproapelui — căci aşa se manifestă acest păcat — e tot una cu deznădăjduirea în posibilitatea schimbării, în posi-bilitatea celuilalt de a înainta spre sine. Chipul e cioplit ca pentru totdeauna.

Însă cum viaţa e într-o veşnică înaintare, evident că trebuie să renunţăm la un asemenea prezent, alcătuit din chipuri imaginare. Iar aceasta e una dintre problemele cu care cuplul se confruntă cel mai crunt. E chiar rădăcina tuturor încercărilor şi a tuturor ispitelor. întotdeauna trebuie să nădăjduim în revenirea celuilalt, adică în naşterea sa din nou, treptat, întru adevărata şi reala sa fiinţă şi în comuniunea profundă pe care o avem cu el prin Hristos. Fără această nădejde, nimic nu are sens. Să nu uităm că judecarea aproapelui e originea deznădejdii!

Iar dacă e primită înlăuntru, deznădejdea va rodi în sufletul deja aflat într-o stare de extremă sensibilitate, pricinuită de durerea sentimentului că e neînţeles de celălalt şi lăsat într-o singurătate extrem de chinuitoare; va provoca, în cele din urmă, o stare disponibilă înfăptuirii adulterului. Pentru că adulterul începe din momentul producerii unei sciziuni obiective de ce-lălalt, unde sciziune nu înseamnă neapărat că cei doi renunţă să mai trăiască împreună.

Sunt multe cupluri care îşi întreţin iluzia unei vieţi comunitare, dar inimile lor stau de mult despărţite. Sciziunea există din momentul în care nu mai crezi in celălalt şi îţi pierzi nădejdea că veţi mai putea clădi şi înainta împreună. Fără a căuta cu bună ştiinţă adulterul, sufletul ajuns în această stare e mai aproape de păcat decât îşi poate imagina, pentru că deja se pune intim la dispoziţia altuia, care nu mai e soţul sau soţia din Taina Cununiei.

Semnele pe care le simte cel ce trăieşte o asemenea sciziune sunt: impresia că celălalt nu-l mai înţelege, că are în faţă un zid, că nimeni nu-l mai mângâie şi nu-l mai consolează în necazuri şi mai ales că e cu totul abandonat. Într-un asemenea moment, e suficient să dea peste cineva aflat într-o stare psihică asemănătoare, pentru a crede că va putea găsi tot ce credea că-i lipseşte: îmbărbătare, ajutor, înţelegere, dialog, odihnă, o ureche care să asculte — la toate acestea adăugându-se şi faptul că aici fiecare dă cu bucurie tot ce are mai bun din sine, liber de constrângerile vieţii cotidiene în doi, apăsată de griji materiale, de responsabilităţi casnice, adică tocmai în afara factorilor de care simte nevoia ,,să scape”, „să pe elibereze”; treptat, tocmai pentru acest gen de „eliberare” ajunge să caute, intenţionat, acest fel de întâlniri.

E o ispită deja clasică, foarte frecvent întâlnită. Iluzia acestor întâlniri rezidă în faptul că fiecare „joacă” pentru sine şi numai pentru sine, fără a-şi asuma vreun risc în privinţa noii persoane întâlnite, pentru că nimic din ce e greu în viaţa de zi cu zi nu e asumat împreună. Pe de altă parte, adecvarea celor două suflete e foarte relativă. Ele nu caută, nu încearcă să evolueze împreună, ci doar s-au întâlnit într-un moment când puteau să-şi ofere unul altuia aproape exact ceea ce căutau fiecare atunci, în acel moment.

Adesea, traseele lor sunt foarte diferite, deci putem vorbi în asemenea cazuri cel mult de intersectări, de două drumuri care se încrucişează, dar au destinaţii diferite şi, deci, se îndreaptă spre cu totul alte direcţii. Desigur însă că acesta nu e decât un exemplu de ispită posibilă. Există, în acelaşi timp, şi multe ispite trupeşti. Dar şi acestea provin cel mai adesea dintr-o lipsă de comunicare, căci foarte rar se întâmplă ca omul să fie întors exclusiv spre dorinţa de juisare carnală.

După cum am spus, ispitele trupeşti vin cel mai adesea dintr-o lipsă a comunicării cu celălalt într-un plan profund, fapt care se traduce printr-o relaţie intimă încordată. Astfel, ispita trupească se va adăuga la complexul de trăiri descris mai sus, pentru că bărbatul sau femeia îşi doreşte să creadă că e posibil să cunoască fericirea împlinirii şi pe acest plan, împreună cu cineva din partea căruia aşteaptă înţelegere.

În acelaşi timp însă, trebuie ţinut seama şi de tulburarea provocată de frumuseţea cuiva sau de un sentiment de putere, de protecţie pe care credem că îl emană o altă persoană, atunci când noi înşine suntem în asemenea stări de îndoială şi de derută. Dar de ispite trupeşti nu sunt scutite nici cuplurile care trăiesc în armonie pe toate planurile. în aceste cazuri, sigur că ele nu apar ca semne ale unor probleme neconştientizate. Aici e vorba de firea umană care, căzută, e atacată şi cu astfel de arme.

Deci nu trebuie să devină motiv de îngrijorare şi, ceea ce e foarte important, într-un cuplu cum e acesta, o asemenea ispită nu trebuie ascunsă de privirile celuilalt! Cel mai bine e să fie imediat mărturisită şi, astfel, să fie biruită din faşă. Desigur, celălalt trebuie să fie suficient de înţelegător, de tare şi de încrezător în tine, pentru a o putea primi şi pentru a-ţi întinde mina, să treceţi împreună peste ea. Apoi, ispita trebuie mărturisită şi înaintea Părin-telui duhovnicesc. în general, aceste două remedii sunt suficiente.

Ispitele trupeşti sunt degenerări ale naturii căzute. Ele ţin de tendinţele noastre egocentrice şi nu doar de plăcerea trupească în sine, deoarece obiec-tul lor nu există decât ca fantasmă sau ca manifestare a unui arhetip individual al ,,celuilalt”. E satisfăcută nu atât dorinţa trupească, cât o nevoie profundă de putere şi de posedare absolută a celuilalt, dar un ,,celălalt” care de fapt nu există ca fiinţă reală, cu suflet, cu sensibilitate, care suferă sau căruia, dacă ne unim trupeşte cu el, îi putem răvăşi viaţa.

Căci omul nici măcar nu bănuieşte cât de strânsă e legătura dintre suflet şi trup, cu atât mai puţin atunci când se reduce pe sine la stadiul animalic al simplei satisfacţii trupeşti. în realitate nu există împreunare trupească neimportantă. De aceea scrie Apostolul Pavel că „cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea”1, adică între ei se stabileşte o comuniune profundă, chiar dacă nu sunt conştienţi de acest lucru. O comuniune care atinge sufletul şi, în căsnicie, îl luminează, iar în adulter îl întunecă.

Cel care cade în ispita trupească deturnează şi risipeşte în afara căminului cei doi dinari pe care Hristos i-a încredinţat spre îngrijirea celuilalt, îşi lipseşte căsnicia de o comuniune cu totul esenţială şi murdăreşte ceea ce era curat. Desacralizează actul intim al săvârşirii întru sfinţenie a zămislirii nupţiale şi îi pierde esenţa tainică, esenţă care nu trece decât prin fidelitate.

E una dintre cele mai mari greşeli spirituale, pentru că în căsnicie, actul intim nu e nici pe departe numai trupesc. E binecuvântat de însuşi Dumnezeu. Binecuvântarea lui Dumnezeu e duhovnicească şi aduce cu ea tot harul divin. Fiecare trebuie să-şi amintească, în ispită, că aceasta nu e decât o încercare lăsată de Dumnezeu spre întărirea sufletului şi,  dacă nu e săvârşită, nu e un păcat.

Dar potrivnicul încearcă să constrângă sufletul să se identifice cu ispita, pentru a-l aduce la falsa încredinţare că dorinţa provine chiar din sine. Lupta duhovnicească constă, aici, tocmai în a nu ne face una cu ispita, conştienţi fiind în acelaşi timp că, din nebăgare de seamă, lipsiţi de rugăciune şi deci de ajutorul lui Dumnezeu, uşor putem aluneca în ea. E o problemă de discernământ spiritual. De aceea, în asemenea momente e deosebit de important să ne mărturisim Părintelui duhovnicesc.

Nu avem ambiţia să tratăm aici toate încercările şi ispitele prin care trece un cuplu, ci vrem doar să arătăm, în principal, că începutul adulterului coincide cu începutul separării de celălalt, adică din momentul când nu mai nădăjduim în el şi în Dumnezeu, Care e chiar unitatea căsniciei. Dar adulterul poate îmbrăca diverse forme, cum ar fi şi aceea a unei munci idealiste, bună în aparenţă, dar în care omul îşi sacrifică familia, prietenii, având pe deasupra impresia că se sacrifică pe sine pentru ei.

Munca devine astfel un idol — o a doua soţie sau un al doilea soţ — mai puternic, mai pretenţios, mai devorant decât adevărata soţie, decât adevăratul soţ. Aici aduce munca desfăşurată în afara privirii lui Dumnezeu, nesupusă lui Hristos, numai şi numai ca instrument de câştigare a existenţei, dacă nu e pusă în slujba adevăratei existenţe. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni — învaţă Mântuitorul. „Mamona” e idolul banului, al puterii şi e foarte interesant de observat că aceia care i se supun devin veritabili asceţi! Dorm foarte puţin, nu se gândesc decât la munca lor, îşi fac programul în funcţie de munca lor, renunţă chiar la vacanţe…

Dumnezeu binecuvântează munca, dacă e făcută în lumina privirilor Sale şi dacă, prin ea, creştinul îşi mărturiseşte credinţa printr-o purtare dreaptă. Hristos nu-l îndeamnă pe Zaheu, vameşul care strângea impozite pentru stăpânirea romană, să-şi părăsească slujba. Dar, din momentul în care Mân-tuitorul îi trece pragul casei, Zaheu nu-şi va mai face datoria în duhul lumii, ci în Duhul Adevărului.

Doar omul are tendinţa de a separa planurile, excluzându-L pe Dumnezeu din viaţa sa profesională. Hristos, dimpotrivă, doreşte să intre şi să lumineze toate faptele, toate activităţile noastre, pentru că numai umplându-ne în întregime existenţa cu El, deci inclusiv munca, ne putem îndrepta.

NOTE
(1) I Cor. 6, 16.

Acest articol a fost publicat în Adulter, Aventura mistica a cuplului, Munca. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s