RĂZBOIUL NEVĂZUT, IN DOI

din “UN SINGUR TRUP – Aventura mistică a cuplului”
MICHEL PHILIPPE LAROCHE
EDITURA „AMARCORD”
Timişoara, 1995

CAPITOLUL 8
RĂZBOIUL NEVĂZUT, IN DOI

Este în Evanghelie un cuvânt al Mântuitorului care ne izbeşte sufletul ca o poruncă dumnezeiască şi, de îndată ce ne vine în minte, îi descoperim forţa, puterea şi nevoinţa. Atunci când Hristos spune pilda samarineanului milostiv, în momentul când acesta îi dă gazdei cei doi dinari, pentru a-l îngriji pe cel coborât de la Ierusalim şi căzut între tâlhari, până la vindecarea completă, Iisus spune: „Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da”1.

„A cheltui în plus” înseamnă a porni de la ceea ce ai deja, spre ceea ce poţi avea, dar nu ai încă. „A cheltui în plus” înseamnă „a investi” în celălalt, cu ajutorul harului primit de la Dumnezeu, har simbolizat aici prin cei doi dinari ai samarineanului. „A cheltui în plus” înseamnă mai ales privirea „înainte” a samarineanului, adică a lui Dumnezeu, care îşi oferă darul, cei doi dinari, gazdei, pentru a-l îngriji pe cel rănit, dar cerându-i, la fel ca în pilda talanţilor, mai mult.

În căsnicie, fiecare e gazda celuilalt, de vreme ce fiecare îl primeşte pe celălalt, care e rănit, dar, în acelaşi timp, şi uns cu vin2 şi untdelemn3 — simboluri ale peceţii darului Duhului Sfânt şi ale euharistiei „pentru iertarea păcatelor şi pentru viaţa de veci”4. Privirea Domnului e îndreptată întot-deauna înainte, depăşind rănile spirituale pe care le descoperă, pentru a vărsa asupra lor vinul şi untdelemnul, spre tămăduire. Dumnezeu îl vede pe păcătos direct vindecat şi restabilit. Aici putem descoperi una dintre problemele cele mai tainice ale vieţii harice a cuplului.

Atunci când un bărbat şi o femeie se recunosc şi se unesc înaintea lui Dumnezeu pentru a forma un cămin, adesea au un fel de intuiţie a potenţia-lului psihologic şi spiritual al celuilalt. Ceea ce nu e absolut, dar se întâmplă suficient de frecvent pentru a fi necesar să se discute aici. în fond, privirea cu adevărat iubitoare e încărcată de har.

Dacă omul iubeşte întru iubire dumnezeiască, îl vede pe celălalt şi cu o privire dumnezeiască şi îl primeşte aşa cum Dumnezeu i-a poruncit să-l primească.

Privirea cu care Dumnezeu priveşte omul e mereu îndreptată înainte, nu rămâne blocată pe trecutul persoanei respective, ci caută spre un viitor relativ. Dumnezeu vede omul în ultima sa posibilitate: „căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulţi fraţi. Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi în-dreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit”5.

Dumnezeu discerne dinainte posibilităţile fiecărui om. Apoi, în funcţie de acestea, prin har, îl hotărăşte mântuirii şi asemănării cu chipul Fiului Său. Harul dă omului puterea de a depăşi ceea ce este, pentru a deveni ceea ce nu este încă. Această privire a lui Dumnezeu, omul o dobândeşte numai prin iubirea adevărată pentru aproapele său.

O privire profetică, prin care celălalt e văzut în plenitudinea potenţialităţii sale şi aceasta adesea încă de la prima întâlnire. Dar, de vreme ce omul a uitat nevoinţele vieţii spirituale, rugăciunea şi, mai ales, renunţarea la sine, nu mai reuşeşte să înţeleagă acest lucru aşa cum este el de fapt: ca pe o pro-misiune ce nu se poate realiza decât cu multe şi mari eforturi. Adeseori, fiecare dintre cei doi are impresia că celălalt e foarte aproape de această de-venire mai cu seamă în timpul stării de har a începutului vieţii împreună, când trăiesc arvuna devenirii potenţiale.

De aici atâtea decepţii, ca să nu spunem chiar crunte deziluzii, atunci când viaţa de zi cu zi scoate la iveală egoisme, obiceiuri şi păreri care se bat cap în cap, tot felul de manii — care contrazic în mod brutal intuiţia de la început. Astfel, se întâmplă ca prima impresie să fie – imediat refuzată pentru că, în prezentul concret, nu există nici un element care să prevestească un posibil viitor în acest sens. Alteori, prima impresie e doar pusă la îndoială, refuzată, din nou acceptată, în funcţie de împrejurări.

Se întâmplă însă şi ca privirea înainte să fie luată aşa cum e şi astfel să constituie, din partea fiecăruia, realitatea promisă şi, de altfel, posibilă. Atunci, toate eforturile vor converge în sensul acestei evoluţii spirituale, fiecare ajutându-l pe celălalt în drumul său. Atingem, aici, una dintre antinomiile spirituale ale vieţii în doi. Dacă în mănăstire sau în viaţa semi-eremitică, cel mai adesea un Bătrân cu mare experienţă duhovnicească şi cu vizibilă sfinţenie îşi îndreaptă şi îşi călăuzeşte ucenicul sau ucenicii, în căsnicie e vorba despre o fiinţă imperfectă, care ajută o altă fiinţă imperfectă şi se lasă ajutat de ea.

Bineînţeles că, în Biserica Ortodoxă, rolul Părintelui duhovnicesc e fundamental în vederea realizării cuplului. Dar cuplul se asumă pe sine. înce-putul vieţii în doi e o imperfecţiune reciprocă, din punctul de vedere al persoanelor, dar o desăvârşire, din punctul de vedere al harului. Să ne amin-tim numai că, prin Taină, Hristos însuşi devine comuniunea  căminului.   Deci  unitatea  cuplului  nu trebuie căutată în ceea ce e imperfect, ci în ceea ce e desăvârşit. Căsnicia adună două fiinţe imperfecte, pentru a le desăvârşi.

Două fiinţe imperfecte nu pot trăi împreună şi nici nu se pot îndrepta, decât pentru că îşi clădesc unitatea harică întru Hristos, piatra cea din capul unghiului, şi se îndreaptă unii pe alţii sub privirea lui Dumnezeu. Această dublă îndreptare presupune ca fiecare să se lepede de propria-i privire, adică de trecut, de concepţii, de certitudini, pentru a dobândi privirea dumnezeiască. Astfel, va reuşi să vădească celuilalt un chip necunoscut până atunci, necunoscut pentru că păcatul îl ascundea acoperindu-l, şi pentru că el însuşi nu-şi punea problema de ce se purta într-un fel sau altul, de ce avea un anume mod de a considera viaţa etc.

Întâmpinăm aici o mare dificultate: să-i descoperi celuilalt ce anume te paralizează spiritual, dar nu închizându-te într-un chip (cioplit), ci arătându-ţi  potenţialitatea   duhovnicească.  Marele păcat este că omul se judecă pe sine şi îşi plăsmuieşte un chip în care începe să creadă. îşi face propriul idol. O trăsătură de caracter, un obicei, un stil de viaţă, un mod de a gândi — toate devin absolute şi suntem tentaţi să spunem: „ei bine, acesta sunt eu”. Dar privirea dumnezeiască a celuilalt e nevoinţa care problematizează tot ce ţine de ‘acesta’ şi permite schimbarea.

Dumnezeu vede omul într-o frumuseţe inimaginabilă, iar atunci când îl priveşte, i-o dezvăluie toată pe de-a întregul: cel mai adesea, omul nici nu se recunoaşte în ea. Iubirea revelează o fiinţă nouă, nebănuită, care adesea chiar sperie, atât e de diferită! Cu toate acestea, este o fiinţă reală; numai că e fiinţa ,,dinainte” şi nu cea ,,dinapoi”.

în căsnicie, fiecare poate dobândi acest dar al adevăratei priviri. Prin iubirea harică, iubeşti ipostasul adevărat, realitatea spirituală a soţului sau a soţiei. E o realitate care se dobândeşte prin războiul nevăzut, de fiecare zi.

Viaţa spirituală a celor căsătoriţi nu e diafană, ci ţine de concretul cotidia-nului, unde fiecare arată celuilalt efortul necesar schimbării unui anumit mod de a reacţiona, a unei prejudecăţi, a unui tip de comportament şi efortul necesar devenirii întru fiinţa sa potenţială, încă nedesăvârşită, dar de înfăptuit. Omul are a deveni ceea ce nu este încă, spun Părinţii Bisericii6. Deci dacă nu uită de sine, mai întâi, lepădând ceea ce este, omul nu va reuşi niciodată să ajungă ceea ce are a fi7.

Ceea ce nu e posibil fără aflarea liniştii interioare: a împăcării cu sine — care e fundamentul întregii vieţi duhovniceşti. în Biserica Ortodoxă, această cale a liniştii se numeşte isihasm — în limba greacă, isihie însemnând chiar linişte. Dumnezeu re-creează omul în linişte. Lucrarea liniştii e cea mai mare înfăptuire a vieţii spirituale. Dar liniştea este de trei feluri: prima e a ascezei, în care voinţa omului se exersează în harul dumnezeiesc cu renunţarea la voia proprie şi cu aflarea adevăratei identităţi şi e un act de credinţă asemenea celui al lui Avraam, care pentru credinţă a lăsat totul şi a plecat spre Pământul Făgăduinţei.

Omul are tendinţa de a se defini pe sine printr-o serie de prismo a ceea ce crede el că alcătuieşte propria-i personalitate, fiinţa sa reală. Dar această definiţie, acest ,,eu sunt”, e legată de natura căzută, la care potrivnicul are acces. Privirile celorlalţi, părerile lor joacă un rol deosebit de important în stabilirea acestei identităţi. Viaţa spirituală autentică rezidă însă tocmai în sfărâmarea completă a tuturor definiţiilor şi în renunţarea la ele.

Lepădarea de sine e porunca Mântuitorului, definitorie pentru această faptă ascetică: a te lepăda de tine însuţi, de şinele înţelepciunii căzute, de şinele supus legilor veacului, pentru a fi creat din nou, înaintea lui Dumnezeu, complet diferit de ceea ce erai în faţa lumii. Aflarea liniştii interioare e o experienţă spirituală deosebit de înaltă, imposibil de realizat fără ajutorul harului, dar şi fără hotărâre personală şi fără liberul arbitru al fiecăruia în parte. Pentru că a afla liniştea interioară presupune a relativiza toate certitudinile pe care le aveam înainte, cu privire la propria persoană.

Apostolul Pavel exprimă în chip minunat această conştientizare: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului”8.

Prima etapă a fost deci aceea în care am conştientizat, prin credinţă, relativitatea „sinelui” omenesc. Lepădarea de sine e o poruncă reală a Mân-tuitorului, cu aplicabilitate în această lume. Cea de a doua etapă va fi, apoi, aceea în care cel pornit pe cale primeşte harul. De abia după ce s-a născut prin linişte, care e inseparabilă de Cuvântul divin, omul îşi depăşeşte limbajul, gândurile, raţionamentele de copil. în fond, Cuvântul absolut, Lo-gosul divin, pentru a putea fi primit, cere liniştea desăvârşită a sufletului care îl zămisleşte aici, trecând prin toată ierarhia cerească.

De abia acum, după ce primeşte această nouă naştere, omul se poate dezbrăca de cele ce ţineau de copilărie şi de păcat: „Atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu”9 — spune Apostolul Pavel, dîndu-ne mult de gândit şi prin aceste cuvinte. Mai întâi este, aşadar, Cel Care cunoaşte înaintea omului. ,,Precum am fost cunoscut şi eu” exprimă, de fapt, caracterul perenităţii acestei cunoaşteri. Prin această cunoaştere a Celui Care cunoaşte, se pogoară ulterior asupra omului cunoaşterea de sine.

Mai înainte de aceasta stă, însă, necunoaşterea, adică liniştea interioară. Astfel, Dumnezeu îl re-creează pe om în linişte, căci lucrarea lui Dumnezeu se petrece în linişte desăvârşită, în liniştea neînţelegerii creaturii faţă de Creator. Lucrul făcut nu-l poate nici cuprinde, nici înţelege pe Cel Care l-a creat. Dar devenind şi primind necreatul, care e fără început şi fără sfârşit, fără tată sau mamă, fără genealogie10 — creatura descoperă tocmai în necunoaştere o nouă cunoaştere care surpă toate vechile cunoştinţe şi mai ales pe cele cu privire la sine.

„Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu” — iată cuvintele care definesc esenţa acestei înalte experienţe spirituale. Astfel, tot ceea ce gândeşte şi spune omul, câtă vreme e sub jugul păcatului, deci până ce nu a fost încă „re-născut” din Duhul Sfânt, nu ţine de adevărata sa fiinţă. De abia după ce vor începe să-i vină gânduri şi cuvinte drepte, îşi va putea lepăda vechea fire. Căci ,,când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa”11 — explică Apostolul Pavel.

Viaţa, când apare, pune capăt morţii. Căci ceea ce nu e decât provizoriu e lipsit de existenţă ontologică. Doar ce e veşnic e viu.
Deci prima etapă a fost aceea a conştientizării, în privirea dumnezeiască şi cu ajutorul credinţei, a relativităţii persoanei care nu a fost încă „renăscută” în Duhul Sfânt. A doua etapă, a cufundării în linişte, presupune două mişcări; prima, ascetică, presupune renunţarea la patimi, artificial legate de trăsături de caracter, în realitate nespecifice fiinţei.

A doua va fi tocmai zămislirea în linişte, a adevăratei fiinţe noi şi a lucrărilor sale. Moartea şi învierea sufletului. Aceste două mişcări sunt conjugate, deoarece apariţia unui har provoacă surparea unei patimi. Spre exemplu, iubirea va alunga tot ce i se opune: ură, egoism, indiferenţă. Dar întotdeauna harul precede moartea patimii.

În continuare, a treia etapă e negrăită şi imposibil de explicat în termeni proprii: e starea de uimire în care cade sufletul a cărui minte — partea sa contemplativă — primeşte icoana lui Hristos, iar Acesta îi revelează adevăratul ipostas şi o preschimbă într-o mireasă-fecioară, într-o maică-fecioară ce-L va zămisli în sine pe Hristos. ,,Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”12. Cuvintele Mântuitorului sunt destul de categorice, aici. Numai şi numai puterea iubirii dă omului capacitatea de a se lepăda de sine, de tot ce credea înainte, de toate prejudecăţile sufleteşti13 cu care se identifica pe sine, pentru a deveni un om nou.

În căsnicie, harul nu e dat întotdeauna direct; cel mai adesea, vine prin celălalt. E una dintre marile taine ale vieţii spirituale în doi. Vechile atitudini, imagini  despre sine, vechile concepţii se cern trecând prin ochii plini de iubire ai celuilalt, care dă la o parte orgoliul, vanitatea şi toţi ceilalţi paraziţi ai sufletului. Privirea iubitoare a celuilalt pune înainte, apoi, perspectiva devenirii spirituale, a adevăratei „metanoia”, a transformării totale a fiinţei şi te ajută să te simţi din ce în ce mai străin de imaginea pe care ţi-o plăsmuieşti despre tine şi să-ţi descoperi, treptat, ultimul ipostas al adevăratei tale fiinţe; această privire plină de iubire a celuilalt e chiar privirea lui Dumnezeu şi e o permanentă invitaţie la schimbare, la evoluţie.

A-ţi lua crucea în fiecare zi — sunt cuvinte care arată că lepădarea de sine e războiul cel mai greu, cel mai obişnuit şi cel mai important al vieţii spirituale. Crucea simbolizează, aici, încercările prin care învăţăm lepădarea de sine. în pilda tânărului bogat14, pe care Hristos îl îndeamnă, privindu-l cu drag, să-şi vândă averea, să o dea săracilor şi să-L urmeze pe El, Mântuitorul combate tocmai acest ataşament al sufletului de cele ale lumii, ataşament care adeseori merge până la identificare.

,,Du-te, vinde averea ta” — nu vizează doar banii şi proprietăţile materiale, ci şi falsele bogăţii interioare ale sufletului, care ajung să se amestece în substanţa firească a acestuia15. Vindecarea bogaţilor este, aici, chiar eliberarea de povara lor — iată imensa victorie a sufletului omenesc, a omului, asupra sa1G. Căci mult mai greu e să renunţi la aceste bunuri, adânc înrădăcinate în inimă, decât la proprietăţile materiale17.

E mult mai greu să te eliberezi de bunurile interioare, decât de bogăţiile ex-terioare18
. În altă parte, Mântuitorul spune că „cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îi va păstra pentru viaţa veşnică”19. „Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă”20. Omul, pentru a renaşte în Duhul Sfânt, trebuie să moară sieşi, trebuie să moară concepţiilor despre sine.

Iar creştinul care se leapădă de vechile obiceiuri, se leapădă de sine pentru a împlini voia lui Dumnezeu, dobândeşte biruinţa chiar şi asupra sa.  „Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică”21. Chiar despre acest război nevăzut pe care îl are de dus omul împotriva sa, Mântuitorul spune: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului vor fi casnicii lui”22.

Şi aici, exemplul trebuie luat şi într-un sens simbolic. Casa îl reprezintă pe om, cu duşmanii lui într-însa. Tatăl e ereditatea psihică, legată de educaţie, de mediul social, de prejudecăţi, de reguli, de legi — care sunt ale lumii şi nu ale lui Hristos. Fiica e sufletul însuşi, care respinge această legătură de rudenie simbolizată de mamă, şi educaţia, simbolizată prin soacră.

Omul vechi intră în contradicţie cu omul nou, cu omul pe cale de a se naşte, de a se înălţa. Omul vechi e rob potrivnicului, pe când omul nou e „sub jugul blând al lui Hristos”. Aceasta e lupta care se duce în interiorul omului. Omul nou se naşte în Duhul Sfânt. „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu”23.

Naşterea a doua se petrece chiar atunci când omul, şi bătrân fiind, intră a doua oară în pântecele maicii sale şi se naşte24. Cât de precise sânt aceste cuvinte!  Nu trebuie să uităm că Hristos vorbea în aramaică, iar în această limbă semitică, la fel ca în ebraică sau în siriană, Duhul Sfânt este de genul feminin, nu masculin. Astfel, maica din pântecele căreia omul, îmbătrânit de păcat, trebuie să se nască a doua oară, pentru că prima oară s-a îndepărtat, o dată cu Adam şi Eva, de seminţia lui firească, e chiar Duhul Sfânt, Mângâietorul, cel care zămisleşte, sporeşte şi hrăneşte.

Omul trebuie aşadar să revină la naşterea din Duhul Sfânt, iar pentru aceasta trebuie să moară naşterilor plăsmuite ale lumii. De altfel, mulţi dintre Părinţii Bisericii, ca bunăoară Isaac Sirul, Diadoh al Foticeii, ş.a. vorbesc în repetate rânduri despre Sfântul Duh la feminin, comparându-L cu o maică.  ,,Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul — Duhul25 — suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul”26.

Hristos arată aici despărţirea netă dintre trup şi Duh. Naştere din trup, cu toţi factorii ereditari, cu toate cunoştinţele, referinţele, reperele şi continuităţile specifice. Naştere din Duh, „nu ştii de unde vine, nici încotro se duce”, dar tocmai în absenţa eredităţii, a referinţelor, reperelor, raporturilor cu trecutul sau cu viitorul, cu societatea, familia, educaţia, adică tocmai liberă de tot ce hrăneşte omul vechi şi prejudecăţile sale. E vorba despre o ruptură de toate referinţele lumii. Iată cum descoperim, şi aici, sensul spiritual al relativităţii. Creştinul, ştiindu-se încă sub imperiul impresiilor omului vechi şi al iluziilor acestuia, relativizează tot ce resimte ca fiind în sine provizoriu şi sortit să dispară o dată, eu naşterea deplină în Duh.

Creştinul conştientizează că ceea ce simte despre sine v trecător, sortit dispariţiei pentru a lăsa loc pietrei albe a noii sale fiinţe spirituale, însemnată ,,cu nume nou, pe care nimeni nu-l ştie decât primitorul”27. Nimeni nu poate şti numele înscris pe piatra albă, adică nimic din lume nu poate cuprinde, cu elementele şi concepţiile lumeşti, veşnica noutate a Duhului Sfânt în care omul nou e renăscut. Mintea care se îndreaptă spre Dumnezeu, adică spre Tatăl ei, trebuie să-şi înceteze orice gând lumesc, să se elibereze de orice concept omenesc: atunci îl va primi pe Dumnezeu, fără chip, fără formă, în negrăită slavă. Atunci cunoaşte că n-a cunoscut nimic, căci obiectul cunoaşterii e incomprehensibil28.

Dumnezeu dăruieşte această piatră albă, adică înnoită, celui care biruieşte în războiul nevăzut29; deci piatra are caracterul unui dar, al unei harisme venită de undeva, dar dintr-un „undeva” în care primitorul de-abia acum e primit pe deplin, ieşind din lume, dar rămânând totuşi om. Aici se manifestă absoluta despărţire: numai cel care trăieşte această experienţă cunoaşte numele primit „de undeva”; nimeni altul nu-l poate auzi, pentru că lumea are o înţelepciune care îi este proprie, adică decăzută, şi căreia înţelepciunea lui Dumnezeu îi este inaccesibilă. Căsnicia proiectează omul înspre acest nume nou şi, aici s-ar putea spune, în intimitatea lor cea mai profundă şi în iubirea dumnezeiască, cei doi îşi cunosc numele tainic unul altuia, uneori chiar unul înaintea celuilalt.

Astfel, în căsnicie, războiul duhovnicesc e dublu, de vreme ce fiecare încearcă să se lepede de sine pentru celălalt, pentru a-l ajuta să se nască spiritual din propria-i realitate profundă, pentru a-şi regăsi adevăratul ipostas, Cununa,” care în ritualul ortodox se aşează pe capul mirilor, e simbolul împărăţirii Duhului Sfînt, dar şi semnul martiriului la care sunt chemaţi cei doi. Atunci când un bărbat şi o femeie sunt uniţi prin Taina Sfântă săvârşită de preot, în Biserica Ortodoxă ei au de trecut printr-un ritual care le aminteşte de această dublă naştere spirituală.

E Slujba Cununiei. „Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dum-nezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin” — spune preotul, în timp ce cunună mirele. ,,Se cunună roaba lui Dumnezeu (N) cu robul lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin” — rosteşte în continuare, în timp ce cunună mireasa. Astfel, fiecare e cununat în numele celuilalt, arătându-se că fiecare e cununa martirică a celuilalt şi, pentru ca semnificaţia aceasta să fie clară, spre sfârşitul slujbei, soţii, încă purtând cununile, conduşi de preot, înconjoară de trei ori Evanghelia, arătând că, de aci înainte, Hristos va sta în centrul vieţii amândurora.

În acest timp, la strană se cântă: „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre” — făcându-se din nou aluzie la cununile martirice. Dar, între cununie şi acest ritual, cei doi sorb din cupa vieţii împreună, mai întâi bărbatul şi apoi femeia.

Cununa martirică simbolizează, deci, atât povara imperfecţiunilor celuilalt, cât şi descoperirea, înaintea lui, a propriilor imperfecţiuni. De aceea se rosteşte în Biserica Ortodoxă, atât de adevărat: „Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N)…” şi ,,Se cunună roaba lui Dumnezeu (N) cu robul lui Dumnezeu (N)…” — fiecare devenind cununa martiriului, deci a biruinţei celuilalt. Şi numai purtând această cunună, fie-care progresează.

Fără cunună, nimeni nu poate intra în împărăţia cerurilor, cununa fiind aceea care ne introduce în viaţa dumnezeiască. Prin această Taină, fiecare îl sprijină pe celălalt să se nască din nou, în adevăratu-i ipostas spiritual. Căci o cunună mai întâi o primeşti, iar apoi o porţi. La fel, fiecare mai întâi îl primeşte pe celălalt în suflet, iar apoi îl poartă în inimă. Cei doi devin, unul pentru altul, Hristos purtând pe umeri oaia cea pierdută, după ce a aflat-o.

Fiecare e pentru celălalt crucea, pe care Hristos ne-a poruncit să o luăm, lepădându-ne de noi înşine. Şi cu siguranţă dacă fiecare îşi asumă căsnicia astfel, cei doi sunt, împreună, următori ai Mântuitorului. Iar crucea, chiar dacă poartă spre mormântul sufletului pierdut, duce spre lumina, bucuria şi slava învierii. Din acest moment, cununile devin semnul prezenţei invizibile a lui Hristos, prin Sfântul Duh.

Biserica ortodoxă cântă această bucurie chiar în timpul slujbei: „Doamne Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”. învierea sufletelor e principala învăţătură a vieţii spirituale, în ortodoxie. Dar adeseori apare, aici, o deviere devenită deja clasică: nu mai vedem decât învierea, trecând peste adevărul că a învia înseamnă „a te ridica din mormânt” şi presupune, în prealabil, o asumare voluntară a morţii.

Slujba Cununiei conţine şi o semnificaţie imperială. A fi cununat înseamnă, pentru celălalt, a-i fi împărat, respectiv împărăteasă. întotdeauna, imperialitatea e înconjurată cu o aură de sacralitate. E împodobită cu toate frumuseţile, aşa cum o arată chiar şi veşmintele liturgice pe care le poartă suveranii în ziua încoronării lor. Ei bine, aşa îl vede şi Dumnezeu pe om: în imperialitatea şi frumuseţea sa absolută.

Dacă Dumnezeu nu ar privi omul astfel, chiar şi atunci când acesta e căzut în tina păcatului, nimeni dintre noi nu s-ar mai putea ridica, nimeni nu s-ar mai putea dezbrăca de hainele plăcerilor, ale grijilor lumeşti, pentru a se înveş-mânta în lumina şi frumuseţe. Cununa arată, înaintea lui Dumnezeu, frumuseţea profundă a fiecărui ipostas care îşi asumă imperialitatea spirituală. în acel moment, Hristos-împăratul însuşi oferă credinciosului puterea de a stăpâni, întru Duhul Sfânt.

În trăirea mistică, cel care se roagă se vede pe sine ,,altfel”, sub privirea lui Dumnezeu, şi are conştiinţa că Hristos îl vede cu adevărat într-o frumuseţe de-a dreptul stupefiantă. Atunci, sufletul îşi spune sieşi şi îi spune lui Hristos: nu, nu se poate să fiu eu acela. Totuşi, vede că fiinţa sa adevărată, că ipostasul său adevărat e îmbrăcat cu negrăită frumuseţe şi înzestrat cu putere împărătească. Dar această viziune e antinomică deoarece, descoperindu-şi frumuseţea, el descoperă şi toată urâciunea care umbreşte lumina şi o întunecă.

După învăţătura Bisericii Ortodoxe, descoperirea păcatelor şi a greşelilor trecutului are loc o dată cu revelarea frumuseţii luminii necreate. Cununia e semnul duhovnicesc al frumuseţii absolute a celuilalt, spre care va trebui să-şi îndrepte întreaga viaţă. Dar pentru ca lucrul acesta să fie posibil, e nevoie ca fiecare dintre cei doi să-l vadă pe celălalt astfel încununat cu slavă: „Doamne Dumnezeul nostru, cu mărire şi, cu cinste încununează-i pe dânşii” — se cântă în Biserică, în acest moment.

Slava şi frumuseţea luminii lui Dumnezeu şi cinstea de a te înveşmânta în ele sunt realitatea mistică ce îi încununează, la un loc cu martiriul pe cei doi miri.

NOTE
(1) Luc. 10, 35. 5-
(2) Luc. 10, 34. Samarineanul unge cu ulei şi cu vin rănile celui
Jovit de tîlhari.
(3)  Luc. 10, 34.
(4)  Cuvinte rostite de preotul ortodox atunci cînd oferă Trupul
şi Sîngele Domnului celor care se împărtăşesc. –    (5) Rom. 8, 29—30.
(6)  Grigorie cel Mare, P.L., t. 76, 1234—1235.
(7)  Ibid.
(8)  I Cor. 13, 11.
(9)  I Cor. 13, 12.
(10)  I Cor. 13, 12.
(11)  I Cor. 13, 10.
(12)  Mat. 16, 24.
(13)  Sf.  Simeon  Noul  Teolog,  Imneîe  iubirii dumnezeieşti.
(14)  Mat 19, 16—26; Marc. 10, 17—31; Luc. 18, 18—30.
(15)  Sf. Paul din Nola, Epistole, 40, 11 ss.
(16)  Ibid.
(17)  Ibid.
(18)  Ibid.
(19)  Ioan 12, 25.
(20)  Ioan 12, 24.
(21)  Sf. Paul din Nola, Ibid., şi Mat. 10, 34.
(22)  Mat. 10, 34—36.
(23)  Ioan 3, 3.
(24)  Ioan 3, 4.semnificaţie.
(26)  Ioan 3, 6—8.
(27)  Apoc. 2, 17.
(28)  Theolept Filadelful.
(29)  Apoc. 2, 17.

Acest articol a fost publicat în Aventura mistica a cuplului, Ispite, Soţ/Soţie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s