Căderea în păcat a primilor oameni

crearea-evei.jpg

„Nu în zadar, nici fără de rost a adus Dumnezeu fiarele şi păsările în faţa lui Adam, ca să le pună nume, ci pentru cele ce aveau să se întâmple nu după multă vreme. Dumnezeu, cunoscând mai dinainte cele ce aveau să se întâmple, prin cuvintele acestea ale Scripturii ne arată marea înţelepciune pe care a dăruit-o omului creat de El, pentru ca atunci, când va călca porunca cea dată lui de Dumnezeu, să nu socoteşti că a călcat-o din neştiinţă, ci să poţi şti că a căzut din pricina trândăviei”. (Omilii la Facere, omilia XIV, V, în col. PSB, vol. 21, pp. 162-163)         

„Şi a pus Adam – spune Scriptura – nume tuturor dobitoacelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor pământului (Fac., 2, 20).
La auzul acestor cuvinte, uită-mi-te iubite, la libertatea voii omului, la covârşitoarea lui pricepere şi nu mai spune că omul nu ştia ce e binele şi ce e răul! Cum să nu fie plin de toată înţelepciunea şi priceperea cel ce a putut pune nume potrivite şi dobitoacelor şi păsărilor şi fiarelor, cel ce n-a încurcat ordinea, nici n-a pus animalelor sălbatice numele ce se potrivea animalelor blânde, şi nici n-a dat animalelor blânde numele potrivit celor sălbatice, ci tuturor le-a dat numele ce i s-a potrivit?” (Omilii la Facere, omilia XIV, V, în col. PSB, vol. 21, p. 164)

„A smintit (demonul – n.n.) mai întâi pe femeie, pentru că totdeauna ea poate fi mai uşor înşelată şi apoi prin ea pe cel întâi-zidit (pe Adam – n.n.)”. (Omilii la Facere, omilia XVI, II, în col. PSB, vol. 21, pp. 177-178)

„Ar fi trebuit ca femeia să înţeleagă chiar din încercarea diavolului covârşitoarea lui nebunie; ar fi trebuit să înţeleagă că diavolul intenţionat spune cele ce n-au fost, că se preface că are grijă de ea, ca să poată afla ce poruncă le-a dat Dumnezeu şi să-i ducă astfel la călcarea poruncii. Femeia putea, dar, să-şi dea seama de înşelăciune şi să-i întoarcă spatele, să nu asculte vorbele lui de prisos şi să n-o pogoare la atâta smerenie, dar n-a vrut. Ar fi trebuit ca de la început să nu fi suferit să stea de vorbă cu el, ci să fi vorbit numai cu acela pentru care a fost adusă la existenţă, numai cu acela care era de aceeaşi vrednicie cu ea şi căruia i s-a dat ca ajutor. Dar pentru că a fost târâtă, nu ştiu cum, de a stat de vorbă cu şarpele şi a primit de la şarpe, ca printr-o unealtă, pierzătoarele cuvinte ale diavolului, ar fi fost firesc ca îndată ce a văzut că se contrazic cuvintele lui, că dă o altă poruncă decât Creatorul ei, şi că grăieşte alte cuvinte, potrivnice celor spuse de Creatorul ei, da, ar fi fost firesc să-i întoarcă spatele, să fugă de vorbele lui şi să-i fie scârbă de cel ce îndrăznea să-şi ascută limba împotriva poruncii date lor de Dumnezeu. Femeia, însă, din pricina marii ei neatenţii, nu numai că nu i-a întors spatele, ba i-a mai şi descoperit întreaga poruncă şi a aruncat înaintea porcului mărgăritarele…”. (Omilii la Facere, omilia XVI, II, în col. PSB, vol. 21, p. 178)

„Dar, acum, după ce a fost înşelată de această fiară vicleană, spunându-i-se că nu numai că nu vor muri, ba dimpotrivă, vor ajunge egali cu Dumnezeu, atunci nădejdea făgăduinţei a împins-o să mănânce din pom; n-a vrut să rămână în hotarele ei, ci a socotit mai vrednic de credinţă pe duşmanul şi vrăjmaşul mântuirii noastre decât cuvintele lui Dumnezeu; dar a aflat, prin ea însăşi, nu după multă vreme, că pierzător fusese sfatul şi că mâncarea din pom adusese peste ei nenorocire”. (Omilii la Facere, omilia XVI, III, în col. PSB, vol. 21, p. 181)

„Ce-ai făcut, femeie? Nu numai că ai primit pierzătorul sfat, călcând legea dată de Dumnezeu şi făcând de ocară porunca, nu numai că ai fost atât de neînfrânată că nu te-ai mulţumit cu atâta desfătare, ci ai îndrăznit să pui mâna şi pe rodul singurului pom, de care ţi-a poruncit Dumnezeu să nu te atingi! Te-ai încrezut în cuvintele şarpelui, ai socotit mai vrednic de credinţă sfatul lui decât porunca dată de Cel ce te-a creat! Ai fost aşa de cumplit înşelată că nici iertare nu mai meriţi! Oare era de acelaşi fel cu tine cel ce ţi-a dat sfatul? Nu! Era unul din supuşii tăi peste care aveai putere. Pentru ce te-ai făcut atâta de ruşine? Ai părăsit pe cel pentru care ai fost creată, spre ajutorul căruia ai fost adusă pe lume, a cărui părtaşă la vrednicie erai, cu care erai de aceeaşi fiinţă şi de un glas şi ai primit să stai de vorbă cu şarpele şi prin animalul acesta ai primit sfatul diavolului, vădit potrivnic legiuirii Creatorului! Şi nici aşa nu i-ai întors spatele, ci, cu nădejdea făgăduinţei lui, ai îndrăznit să mănânci din pom! Fie! Te-ai prăvălit în prăpastie şi ai pierdut o cinste atât de mare! Dar pentru ce ai luat tovarăş la această cumplită cădere şi pe bărbatul tău, pentru ce ai fost duşman celui căruia trebuia să-i fii de ajutor, pentru ce pentru puţină mâncare ai înstrăinat bunăvoinţa lui Dumnezeu de la el, după ce o înstrăinaseşi de la tine? Ce nebunie mare te-a dus la atâta îndrăzneală? Nu-ţi era de ajuns că duceai o viaţă lipsită de suferinţe, că aveai trup, dar nu aveai nevoie de nimic din cele trupeşti? Nu-ţi era de ajuns că te bucurai de toate cele din rai, afară de un singur pom? Nu-ţi era de ajuns că erau sub stăpânirea voastră toate cele văzute, că aveaţi stăpânirea peste toate?”. (Omilii la Facere, omilia XVI, IV, în col. PSB, vol. 21, pp. 181-182)

„Mai poţi, oare, suferi pe cei ce vor să spună că omul a avut cunoştinţa binelui şi răului după ce a mâncat din pom, când chiar înainte de a fi mâncat era plin de atâta înţelepciune şi pe lângă înţelepciune mai era învrednicit şi de har profetic? Cum mai poţi gândi asta, când caprele, oile şi toate animalele ştiu care iarbă e bună de mâncare şi care e vătămătoare, când ştiu să se ferească, cu multă grijă, de unele ierburi şi să alerge la altele, iar omul, fiinţă cugetătoare, să nu fi ştiut ce e binele şi ce e răul?” (Omilii la Facere, omilia XVI, VI, în col. PSB, vol. 21, p. 185)

„Stăpânul cel iubitor de oameni, vrând să înveţe pe om chiar de la început că are un Creator, Care a făcut şi a adus la fiinţă pe toate cele ce se văd, Care l-a făcut şi pe om, a vrut prin această mică poruncă să-i arate stăpânirea Lui. După cum un stăpân darnic dă în folosinţă cuiva o casă mare şi minunată, dar nu vrea să ceară pentru asta adevăratul preţ, ci puţin de tot, ca el să-şi păstreze stăpânirea asupra casei, iar acela să ştie bine că nu este stăpân pe casă, ci o foloseşte prin harul şi dărnicia stăpânului ei, tot aşa şi Stăpânul nostru a încredinţat omului toate cele văzute, i-a dat ca locuinţă raiul şi toate cele din rai în folosinţă; dar pentru ca nu cumva încetul cu încetul să se lase târât de minte şi să creadă că toate cele văzute s-au făcut de la sine şi să-şi închipuie lucruri mai presus de vrednicia lui, i-a poruncit să nu se atingă de un singur pom şi i-a rânduit pedeapsă aspră de calcă porunca, ca să poată şti că are un Stăpân şi că se bucură de celelalte bunătăţi din lume datorită dărniciei Stăpânului”. (Omilii la Facere, omilia XVI, VI, în col. PSB, vol. 21, pp. 185-186)

„Pentru că omul, din pricina marii sale neluări aminte, a căzut împreună cu femeia lui în această mare prăpastie, pentru că a călcat porunca dată lui şi a gustat din pom, de aceea Dumnezeu a numit pomul aceasta pom al cunoaşterii binelui şi răului. Deci nu l-a numit aşa pentru că omul nu cunoştea ce e binele şi ce e răul – că ştia ne-o arată femeia în vorbirea ei cu şarpele: A zis Dumnezeu, spune ea, să nu mâncaţi din el ca să nu muriţi; deci ştia că de calcă porunca va fi pedepsită cu moartea –, ci l-a numit pom al cunoştinţei binelui şi răului, pentru că după ce vor fi mâncat din el aveau să fie despuiaţi de slava cea de sus şi aveau să simtă că sunt goi, pentru că pomul aceasta avea să fie, s-ar putea spune, o încercare a ascultării sau neascultării lor”. (Omilii la Facere, omilia XVI, VI, în col. PSB, vol. 21, p. 186)

„Dumnezeu l-a chemat chiar El pe Adam. Şi a chemat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis lui: «Adame, unde eşti?». Uită-te câtă putere au aceste cuvinte! Însăşi faptul că Dumnezeu l-a chemat arată marea şi nespusa Lui iubire de oameni; faptul că i-a dat lui Adam prilej să vorbească, lui care era plin de ruşine şi nici nu îndrăznea să deschidă gura şi să mişte limba, arată marea bunătate a lui Dumnezeu; iar faptul că l-a întrebat: Unde eşti arată, pe lângă iubirea Sa de oameni, şi tăria acestei iubiri. Aproape că îi spune: Ce s-a întâmplat? Într-un loc te-am lăsat şi în alt loc te găsesc acum; cu slavă te-am lăsat îmbrăcat şi gol te găsesc acum. Unde eşti? Cum ţi s-a întâmplat asta? Care tâlhar, care spărgător ţi-a luat aşa pe neaşteptate toată bogăţia şi te-a lăsat atât de sărac? Cum ţi-ai dat seama de goliciunea ta? Cine ţi-a răpit acea minunată haină cu care erai îmbrăcat? Ce înseamnă această neaşteptată schimbare? Care furtună, atât de puternică, ţi-a înecat iute toată încărcătura corăbiei tale? Ce s-a întâmplat, că încerci să te ascunzi de Cel ce ţi-a făcut atâta bine şi te-a ridicat la atât de mare cinste? De cine te temi de cauţi acum să te ascunzi? Care acuzator te urmăreşte? Ce martori stau lângă tine? De unde a intrat în tine atâta teamă şi frică?”. (Omilii la Facere, omilia XVII, III, în col. PSB, vol. 21, p. 192)

„Adam îşi alcătuieşte aproape o apărare şi-I spune lui Dumnezeu: Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat. Ştiu, spune Adam, ştiu că am păcătuit; dar femeia, pe care mi-ai dat-o să fie cu mine şi despre care Tu ai spus: «Să-i facem lui ajutor asemenea lui» (Fac., 2, 18), ea a fost pricina alunecării mele! «Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine!» M-am aşteptat eu, oare, să mă acopere cu această ruşine tocmai ea, care a fost creată ca să-mi aducă mângâiere? Tu mi-ai dat-o! Tu ai adus-o la mine! Ea, dar, nu ştiu de cine îndemnată, mi-a dat din pom şi am mâncat.
Cuvintele acestea par a fi o apărare, dar sunt lipsite de orişice iertare.
– Ce iertare meriţi, îi spune Dumnezeu, când ai uitat de porunca Mea şi ai socotit mai bun darul femeii decât spusa Mea? Da, femeia ţi-a dat să mănânci, dar porunca mea şi frica de pedeapsă erau îndestulătoare să te facă să fugi, să nu mănânci din pom! Oare nu ştiai asta? Oare n-o cunoşteai? Din grija ce v-o port, v-am spus-o mai înainte, tocmai ca să nu cădeţi în această greşeală. Deci, chiar dacă femeia ţi-a slujit la călcarea poruncii, totuşi nici aşa nu eşti lipsit de vină. S-ar fi cuvenit să socoteşti mai vrednică de credinţă porunca ce ţi-am dat şi să refuzi nu numai tu mâncarea, ci să-i fi arătat şi femeii cât de mare e păcatul. Eşti, doar, capul femeii, iar ea a fost adusă pe lume pentru tine; tu, însă, stricat-ai rânduiala şi nu numai că n-ai îndreptat-o, dar te-ai lăsat târât şi tu! Ar fi trebuit ca trupul să urmeze capul; s-a întâmplat însă contrarul: capul a luat-o după trup, aşa că au ajuns cele de jos sus!”. (Omilii la Facere, omilia XVII, IV, în col. PSB, vol. 21, pp. 194-195)

„Dacă n-ai fi voit, femeia nu te-ar fi putut duce pe povârnişul acesta! Te-a rugat, oare? Nu! Ţi-a vorbit, oare? Nu! A căutat, oare, să te înşele? Nu! Ţi-a dat; şi tu îndată, cu atâta uşurinţă, ai mâncat, fără să-ţi mai aduci aminte măcar de porunca Mea; ba dimpotrivă, ai socotit că vreau să te înşel; că de asta nu ţi-am îngăduit să mănânci din pom, ca să nu ajungi mai mare! Cum poate avea temei că am căutat să te înşel, când Eu te-am încărcat cu atâtea binefaceri? Nu era, oare, acesta semnul cel mai mare al facerii de bine că ţi-am spus mai dinainte să nu mănânci din pom, ca să nu cazi în nenorocirile în care ai căzut acum? Dar tu n-ai ţinut seamă de nimic şi iată că pe pielea ta ai aflat cât de mare ţi-e păcatul! Deci nu da vina numai pe femeia ta, ci şi pe trândăvia ta!” (Omilii la Facere, omilia XVII, IV, în col. PSB, vol. 21, p. 195)

„Ce a răspuns femeia?
Şarpele m-a amăgit şi am mâncat (Fac., 3, 13).
Iată că şi ea este cuprinsă de mare spaimă şi caută să se dezvinovăţească de greşeală. După cum bărbatul socotea că prin cuvintele: Femeia mi-a adus,  mi-a dat şi am mâncat, trece vina asupra femeii, tot aşa şi ea, negăsind vreo scăpare, mărturiseşte ce s-a întâmplat şi spune: Şarpele m-a amăgit şi am mâncat”. (Omilii la Facere, omilia XVII, V, în col. PSB, vol. 21, pp. 195-196)

„Ai văzut că bărbatul a spus: Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat şi am mâncat. Nici o silnicie, nici o violenţă! I-a dat să aleagă, să facă ce vrea! Femeia i-a dat numai! Nu l-a silit, nu l-a forţat. La rândul ei, femeia, când a căutat să se apere, n-a spus: Şarpele m-a silit şi am mâncat. De ce? Şarpele m-a amăgit, spune ea. Duşmanul mântuirii noastre, lucrând prin fiara aceea vicleană, a înşelat-o pe femeie cu sfatul; n-a silit-o, nici n-a forţat-o, ci prin sfatul cel pierzător a prefăcut în faptă înşelăciunea, pentru că a găsit că femeia poate fi înşelată uşor cu o înşelăciune lipsită de orice iertare. Şarpele m-a înşelat şi am mâncat.
Şi bunul Stăpân se mulţumeşte cu aceste cuvinte ale lor şi nu-i sileşte să vorbească mai mult. Dumnezeu nu i-a întrebat pentru că nu ştia, că ştia, şi ştia foarte bine, ci pentru ca să-şi arate iubirea Sa de oameni. Se pogoară până la slăbiciunea lor şi le cere să-şi mărturisească păcatul. De aceea nu-i întreabă mai mult. Ar fi trebuit să afle şi chipul în care au fost înşelaţi; dar ca să ne arate că nu din neştiinţă îi întreabă, se mulţumeşte cu spusele lor”. (Omilii la Facere, omilia XVII, V, în col. PSB, vol. 21, p. 196)

„Să ne fie căderea lor leac, iar trândăvia lor temei de îndreptare! Pentru că este şi mai mare pedeapsa celor ce fac acum aceleaşi păcate, deoarece n-au vrut să se înveţe minte prin pildele de mai înainte. Nici nu vor primi aceeaşi pedeapsă cei care vor păcătui la fel cu cei dintâi oameni!” (Omilii la Facere, omilia XVIII, I, în col. PSB, vol. 21, p. 207)

,,El (Dumnezeu – n.n.) nu a voit ca noi să cădem din Rai – că dacă voia aceasta, nu ar fi pus în Rai la început pe omul pe care l-a făcut, ci pricina este numai omul care nu a ascultat.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni,  omilia XXXIV, p. 364)

„N-a ştiut să se bucure cumpătat de fericirea lui, ci a jignit pe Binefăcătorul său, socotindu-1 pe demonul înşelător mai vrednic de crezare decât pe Dum¬nezeu, Care îl pusese pe om la loc de cinste; aşadar, omul a nădăjduit să ajungă el Dumnezeu făcându-şi despre sine o idee mai înaltă decât era vrednic.” (Predicile despre statui, Partea a II-a, predica a XI-a, p. 9)

,,Pentru ce te-ai încrezut în cuvântul diavolului, femeie? Ce-ai văzut bun la el? Nu-ţi era de ajuns că era vrednic de crezut Dumnezeu, Care ţi-a dat poruncă? Dumnezeu era creatorul şi făcătorul tău! Şarpele, diavol şi vrăjmaş! Nu-l numesc însă diavol! Îl socoteai numai şarpe. Te întreb: se cădea să-l învredniceşti pe şarpe de atâta cinste încât să-i spui porunca Stăpânului?
Vezi, dar, că era cu putinţă ca Eva să-şi dea seama de înşelăciune, dar n-a voit? Dumnezeu dăduse doar destule dovezi de binefacerile pe care le făcuse lor; le arătase cu fapta purtarea Lui de grijă. Plăsmuise pe om din nefiinţă, îi insuflase suflet, îl făcuse după chipul Lui, îl făcuse stăpân peste toate cele de pe pământ, îi dăruise ajutor, îl pusese în rai, i-a îngăduit să se folosească de toţi pomii şi l-a oprit numai de la unul. Opreliştea aceasta chiar era spre folosul lui. Diavolul nu-i făcuse cu fapta nici un bine, mare sau mic; a îngâmfat-o pe femeie numai cu cuvântul, a îmbătat-o cu nădejdi zadarnice, şi aşa a înşelat-o. Cu toate acestea, femeia a socotit pe diavol mai vrednic de credinţă decât pe Dumnezeu, deşi Dumnezeu îi arătase prin fapte dragostea Lui. Diavolul nu-i dăduse decât cuvinte, nimic altceva, şi femeia l-a crezut.
Vezi deci că înşelăciunea s-a făcut numai din pricina prostiei şi a trândăviei? Şi ca să cunoşti mai bine aceasta, ascultă cum învinuieşte Scriptura pe femeie! Scriptura nu spune: Femeia a fost înşelată, ci Văzând pomul că este frumos, a mâncat (Facerea 3, 6). Prin urmare, păcatul se datorează vederii fără frâu, nu înşelăciunii diavolului. A fost învinsă de pofta sa, nu de răutatea dracului. De aceea nici n-a fost iertată; ci, când a spus: Şarpele m-a înşelat, atunci a şi primit cea mai grea pedeapsă. Că era în puterea ei să nu cadă.” (Despre mărginita putere a diavolului, omilia a III-a,  4, în vol. Despre mărginita putere a diavolului. Despre căinţă…, p. 48)

,,Dar ce a făcut omul după ce a primit bunuri atât de mari şi atât de însemnate?
A socotit pe vrăjmaş, pe diavol, mai vrednic de crezare decât pe Dumnezeu, Care i-a dăruit atâtea daruri; a dispreţuit porunca Creatorului şi a preferat înşelăciunea diavolului care s-a silit să-l nimicească definitiv şi să-l scoată dintr-odată din toate bunătăţile. Omul a preferat înşelăciunea diavolului nu pe temeiul unei fapte bune, mari sau mici, făcute lui, ci numai pe temeiul vorbei. L-a dat, oare, pierzării Dumnezeu pe omul care a arătat nerecunoştinţă chiar de la început, de la primii paşi, ca să spunem aşa? Ar fi trebuit, după toată dreptatea, să-l piardă şi să-l nimicească. A primit nenumărate bunătăţi, dar în schimbul acestora şi-a început viaţa cu neascultarea şi nerecunoştinţa. Dumnezeu însă a continuat să-i facă bine şi mai departe, şi nu mai puţin bine decât îi făcuse mai înainte.” (Despre necazuri şi biruirea tristeţii (I). Către Staghirie, ascetul care era chinuit de demon. Cuvânt de sfătuire, în vol. Despre mărginita putere a diavolului. Despre căinţă…, p. 118)

,,Cel care a fost convins aşa de uşor de femeie, ar fi căzut prin el însuşi iute în păcat, chiar dacă n-ar fi fost la mijloc diavolul. Iar căderea aceasta ar fi făcut ca pedeapsa să-i fie şi mai mare. De altfel, întreaga cădere nu se datorează numai diavolului; femeia a căzut în păcat şi pentru că era dorită de dorinţa de a gusta din pom, Scriptura o arată prin cuvintele: Şi a văzut femeia că este bun pomul la mâncare şi plăcut ochilor la vedere şi frumos de a-l cunoaşte; şi luând rodul lui, a mâncat (Facerea 3, 6). Nu spun acest lucru cu gândul de a scăpa pe diavol de învinuirile ce i se aduc, că a uneltit împotriva primilor oameni, ci cu gândul de a arăta că strămoşii noştri dacă n-ar fi dorit ei înşişi să cadă, nimeni, nici diavolul, nu i-ar fi putut face să cadă. Cel care primeşte cu atâta uşurinţă ispita altuia este el însuşi, chiar înainte de ispită, un trândav şi un molâu.” (Despre necazuri şi biruirea tristeţii (I). Către Staghirie, ascetul care era chinuit de demon. Cuvânt de sfătuire, în vol. Despre mărginita putere a diavolului. Despre căinţă…, pp. 131-132)

Acest articol a fost publicat în Diverse. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s