DRAGOSTEA CA PROFEŢIE, SACRIFICIU, ÎNVIERE

41b8.jpg

Adam şi coasta sa – Spiritualitatea iubirii conjugale
de Marko I. Rupnik, Serghei S. Averinţev
Editura Ars Longa

DRAGOSTEA CA PROFEŢIE, SACRIFICIU, ÎNVIERE

Soloviov a vorbit despre iubire ca despre o profeţie născîndă, la începuturile sale. Există în iubire un moment intuitiv iniţial, apoi trebuie să se verifice o „întrupare” prin sacrificiu, pentru ca doar să urmeze învierea.

Este ca şi într-un vis biblic, o vocaţie la care trebuie să se adere în mod liber, pentru a o realiza in istorie. Sexualitatea, ca iubire conjugală, este deci o cale de transfigurare a umanităţii pînă la faza eshatologică.

Cînd se îndrăgosteşte, omul îl vede pe celălalt în chip firumos. Îl vede cu ochii iubirii, îl vede aşa cum este celălalt în inimă.

Cînd cineva este îndrăgostit, crede că persoana iubită este cea mai frumoasă, cea mai bună, cea mai inteligentă din lume, în timp ce ceilalţi tind să-i redimensioneze această viziune.

Soloviov afirmă că omul care vede bine este doar omul îndrăgostit.

Într-adevăr, doar prin iubire poate fi cunoscut celălalt. Leonardo da Vinci spunea că iubirea este odrasla unei mari cunoaşteri, că pentru a putea iubi trebuie să  cunoaştem foarte bine.

Vyseslavcev afirmă în schimb că cunoaşterea este fiica unei mari iubiri: cine iubeşte, cunoaşte într-adevăr, pentru că are lumina ce-i permite să vadă legăturile dintre toate datele ce le posedă.

Numai dragostea creează condiţiile pentru descoperirea celuilalt. Cunoaşterea persoanei constă în special în a-i permite şi a-i primi revelarea.

Hristos, înainte de a se încredinţa oamenilor, nu a făcut nici o analiză sociologică a omenirii, ci dîndu-se pe mîna oamenilor, le-a permis să se arate în întreg adevărul lor.

Dragostea îmbrăţişează persoana în totalitatea ei, deci doar prin iubire poate fi cunos¬cută în întregime.

Cînd sîntem îndrăgostiţi îl vedem pe celălalt aşa cum îl vede Dumnezeu, pentru că îl privim cu dragoste, împreună cu Dumnezeu, care este iubire.

Dumnezeu ne vede, într-adevăr, în virtualitatea perfecţiunii noastre. In viaţa lui însă, celălalt n-a ajuns încă la nivelul acesta. Caracterul său concret mai este pătruns încă de egoism.

Cînd bărbatul spune femeii că este cea mai frumoasă, ea îi răspunde: „Tu eşti singurul care mă vede aşa, pentru că eu nu sînt încă astfel. Ajută-mă să devin aşa cum mă vezi tu.”

Berdiaev spune că cunoaşterea celuilalt este o intuiţie a iubirii, care presupune o devenire. Şi de aceea femeia spune bărbatului său: „Te simţi tu oare în stare să mi te alături şi să mă ajuţi a deveni tot ceea ce ai văzut tu în mine?”.

Deoarece este posibil să fii îndrăgostit de mai multe persoane, acesta devine momentul opţiunii pentru o persoană anumită. Este momentul în care se trece de la faza îndrăgostirii la dragoste, de la viziune la concret, la „întrupare”.

Unindu-se cu femeia aleasă, bărbatul trebuie să înţeleagă dacă va putea trăi în aşa fel încît dragostea lui Dumnezeu să-i pătrundă întreaga fiinţă, pînă la a se reflecta în lumea sa exterioară. Adică trebuie să verifice dacă acea femeie, alăturîndu-se ei, sacrificîndu-se pentru ea, îl va ajuta să facă în aşa fel încît iubirea lui Dumnezeu să impregneze întreaga lui fiinţă în mod eficient, integral, pînă la a deveni perceptibilă copiilor, veci¬nilor, colegilor de muncă etc.

Opţiunea este necesară. Prin opţiune omul înţelege mult mai bine că, dacă trebuie să se alăture femeii, atunci trebuie să abandoneze principiul său de autoafirmare, principiul egoist, şi să îmbrăţişeze principiul religios, adică absoluta convingere a existenţei celuilalt, pînă la a i se încredinţa total celuilalt: „Eu mă las în mîinile tale”.

Opţiunea constă în conştientizarea faptului că, pentru a deveni integru, bărbatul trebuie să i se dedice acelei femei în şi cu iubire. Pentru aceasta însă bărbatul trebuie să renunţe la principiul fals şi egoist conform căruia dacă se uneşte, pierde. Se cuvine să arătăm o totală încredere în celălalt. Este un proces ce nu se realizează decît prin sacrificiu.

Într-adevăr, nu există nici o altă unire înafara unirii prin sacrificiu.

Sacrificînd principiul egoist al afirmării de sine şi al părţii asupra întregului, cei doi devin „un singur trup”. Însă un asemenea sacrificiu este dificil. La acest nivel de conştiinţă, cînd propria dorinţă de unire reuşeşte să vadă şi să înglobeze sacrificiul ce îi îngăduie realizarea, ia naştere opţiunea. Opţiu¬nea este posibilă şi justă atunci cînd persoana, cu tot realismul, este convinsă, prin iubire, că renunţările sale o vor învia. Ea este adevărată atunci cînd este personalizată participarea la calvarul crucii ca etapă obligatorie pentru a trăi învierea, cruce ca participare la înviere, conştienţi fiind de adevărul învierii.

Datoria iubirii devine aceea de-a justifica pe plan real semnificaţia dată mai întîi pe plan senzorial, ca sentiment.

Există două posibile amăgiri în faţa iubirii: idealismul şi genitalismul. Dacă pentru a ajunge la unirea cu celălalt trebuie să se facă şi experienţa crucii, persoana tinde să se dea învinsă, să capituleze, eşuînd ori într-un idealism descărnat, abstract, ori într-un materialism în care de-acum şi corpul este consi¬derat doar materie, deci simplu „genitalism”. Este vorba de amăgire tocmai datorită faptului că dragostea este destinată să cuprindă întrega persoană.

Acest articol a fost publicat în Bărbat/Femeie, Dragoste, Iubire. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s