Astfel, în numele eliberării sexuale, oamenii nu sunt chemaţi să înveţe cum să îmbrăţişeze un alt om, ci cum să exploateze mai bine trupul celuilalt

MANUAL DE IUBIRE-Firea dragostei
Părintele Filothei Faros
Editura Egumenita

Caracterul psihosomatic
al comunicării interumane
Mult înainte ca atracţia erotică să apară ca un interes pentru trupul celuilalt, copiii învaţă că simţămintele difuze care îi îndeamnă la o explorare reciprocă a celuilalt sunt rele. Gradul de disconfort pe care îl poate da o astfel de prejudecată poate varia de la perplexitate pentru unii, ruşine pentru alţii, şi vinovăţie pentru restul. Copiii preiau de la maturi ideea că trupul uman este spurcat, goliciunea trebuind evitată cu orice preţ; dacă a fi pus în situaţia s-o priveşti sau să fi privit este taxat ca un rău imens, cu mult mai primejdios este să îmbrăţişezi sau să fi îmbrăţişat de cineva.

Lecţia aceasta este învăţată de timpuriu şi se înrădăcinează adânc. Strigătul „nu atinge” se aude fără încetare. „Să fii atins este rău, să îl atingi pe celălalt [copil] nu este permis”. Interdicţiile pot să difere în funcţie de vârsta copiilor şi de principiile familiei, dar mesajul este clar, copiii nu trebuie să se atingă unul pe altul, în special băieţii pe fetiţe dar şi invers. În anumite cazuri, acolo unde s-a adâncit sentimentul că îmbrăţişarea este ceva păcătos, opreliştile părinteşti se întipăresc atât de adânc în sufletul copilului, încât nu vor mai putea fi şterse niciodată. De cele mai multe ori, însă, mesajul se insinuează tacit. Părinţii sunt de cele mai multe ori un exemplu negativ pentru felul în care poate fi evitată îmbrăţişarea, plecând chiar de la relaţia lor de zi cu zi. Nu-şi ating unul celuilalt nici măcar mâna, ca să nu mai vorbim de faptul că rar ajung să se mai simtă în largul lor atunci când îşi îmbrăţişează proprii copii. Este tipic exemplul cu tatăl care, într-un anumit moment, decide că fiul sau fata cea mică sunt prea mari ca să li se mai permită să şadă pe genunchi sau ca să mai fie sărutaţi, în afara gesturilor formale; aceasta în ciuda faptului că copiii tânjesc în continuare după astfel de manifestări de tandreţe. Părinţii de genul acesta ajung să nu-şi mai permită o exprimare spontană a sentimentelor prin mijlocirea trupului, cum ar fi îmbrăţişarea sau mângâierea, manifestări prin care toate creaturile vii caută îndeobşte căldură şi încurajare şi care, în special la copii, se identifică cu însăşi viaţa.

Există studii medicale demne de crezare care susţin că de îmbrăţişare depinde dacă copilul nou-născut va trăi sau va muri. S-a constatat într-adevăr că indicele de mortalitate este foarte mare în maternităţile unde hrana şi îngrijirea pruncilor sunt în general foarte bune, dar lipsesc gesturile de afecţiune faţă de nou-născuţi, precum mângâierea şi îmbrăţişarea. Experimentele pe animale arată că stimularea trupului prin astfel de gesturi trimite mesaje care stimulează encefalul şi determină reacţii decisive la nivelul întregului organism. Concluzia ar fi că stimularea prin atingere are un caracter vital pentru dezvoltarea nou-născutului şi că privarea lui de aşa ceva pune în pericol însăşi dezvoltarea lui sănătoasă.

Nimeni nu a calculat consecinţele limitării acestei stimulări prin atingere la copilul de vârstă preşcolară, dar presupune că, prin aceasta, are loc deja o anumită pervertire deloc neglijabilă a unor tendinţe curate, dorinţei lui de a îmbrăţişa pe altul asociindu-se pe viitor sentimente de ruşine şi vinovăţie. Între timp va afla că nu trebuie să-i atingă pe ceilalţi şi, cu toate că nu înţelege încă raţiunea acestui fapt, pierde putinţa de a mai îmbrăţişa spontan sau de a mai ţine de mână un prieten când se plimbă cu el, toate gesturile prin care prietenii îşi arată sentimentele de tandreţe unul faţă de celălalt începând să fie percepute ca lucruri ruşinoase. Se poate spune că nevinovăţia deja a dispărut.

Pe măsură ce copiii cresc, elanul de a îmbrăţişa se preface într-o tendinţă către ironie şi încăierare, spre dispute şi ciocniri, care vor da adolescenţilor, măcar acum, ocazia de a avea o anumită atingere trupească.
Simt şi ei, în sfârşit, că pot trece cu vederea interdicţiile părinţilor care le-au paralizat întreaga copilărie, iniţiind tot felul de jocuri cu caracter erotic cu prietenii de ambele sexe. În aceste momente tinerii simt că au scăpat de sub influenţa părinţilor, dar se înşală amarnic. Este adevărat că se găsesc puţin în afara sferei directe de influenţă a părinţilor, însă, modul lor comportamental esenţial a fost deja fixat de convingerile care le-au dominat întreaga copilărie.

Îmbrăţişarea, ca mod spontan de exprimare a tandreţei şi a camaraderiei, limitată în mod dramatic la vremea ei, încetează să mai fie altceva decât provocare sexuală şi mijloc pentru atingerea obiectivelor concrete atât de specifice masculinităţii exacerbate. În conformitate cu comandamentele mitului masculinităţii sexualizate, nu este bine ca fetele să urmărească vreo relaţie sexuală în această etapă a dezvoltării lor, ci trebuie să încerce să o evite pe cât posibil. În ceea ce îi priveşte pe băieţi, din această perspectivă, îmbrăţişatul are o semnificaţie şi o utilitate diferită, mitul masculinităţii provocatoare impunând băieţilor să atingă şi fetelor să se lase atinse, chiar dacă îmbrăţişarea băieţilor în cele din urmă le va „alunga”. Dispoziţia lor de a le atinge pe fete oferă acestora criteriul prin care îşi pot evalua farmecul feminin de care dispun.

Când există deja între doi îndrăgostiţi o relaţie trupească, îmbrăţişatul ca şi mijloc de comunicare non-verbală ajunge să fie limitat, dacă nu chiar desfiinţat cu totul, deoarece conform logicii masculinităţii sexualizate, îmbrăţişatul constituie doar o etapă premergătoare, inevitabilă, care deschide calea actului ce va sfârşi în pat. Or, în acest caz, atunci când drumul este deja deschis de lipsa oricăror interdicţii, îmbrăţişatul apare ca timp şi energie pierdută, o amânare inutilă a împlinirii sexuale.

Din momentul în care încep să doarmă împreună, unele perechi ţin să adopte filosofia promovată de acele manuale de specialitate care tratează „cum s-o faci” şi în care se acordă mult spaţiu „tehnicii” îmbrăţişării. În cazurile acestea dragostea este condusă într-o zonă impersonală, în care partenerii se regăsesc reduşi doar la funcţia unor organe, îndepărtându-se tot mai mult de sentimente; erosul devine ceva ce poate fi folosit sau mânuit cu dibăcie, şi nu o realitate ce trebuie şi poate fi trăită cu mare intensitate sufletească. Până la urmă, totul ţine de îndemânare, de un meşteşug ce poate fi deprins precum orice altă meserie sau sport de performanţă; pentru a fi profesionist în cele ale dragostei este necesar ca cineva să ştie doar cum să-şi mişte mâna şi unde să-şi pună gura sau limba. Unirea erotică se limitează astfel la întâlnirea unor organe sau părţi anatomice luate separat, „amputate” cumva de restul trupului.

Astfel, în numele eliberării sexuale, oamenii nu sunt chemaţi să înveţe cum să îmbrăţişeze un alt om, ci cum să exploateze mai bine trupul celuilalt.

Părerea că tehnica sexuală este totul şi că practica (antrenamentul) face desăvârşită experienţa erotică nu este nouă. Înainte cu mulţi ani, ideea aceasta îşi găsea expresia clasică în cuvintele romancierului francez Honoré de Balzac, care susţinea că atunci când o femeie se dăruieşte trupeşte unui bărbat este ca şi cum s-ar pune o vioară în mâinile unei gorile. Prin această observaţie Balzac intenţiona desigur să facă un compliment femeii; de fapt descria femeia ca pe un instrument ce poate fi folosit, evident, spre plăcerea celuilalt, aşa cum reiese din simpla observaţie că vioara nu se poate auzi pe sine atunci când se cântă la ea. Ceea ce Balzac deplângea, mai degrabă, era neputinţa gorilei de a face muzică de bună calitate, chiar şi atunci când dispune de un instrument atât de sensibil precum este femeia

Această asociere a femeii cu un instrument sexual stăruie atât în mintea bărbaţilor cât şi în cea a femeilor contemporane. O confirmare foarte semnificativă (de-a dreptul jubilantă) a acestui fapt vine chiar din partea femeilor, şi în special a acelora care luptă pentru egalitatea sexelor. Multe dintre aceste femei se fac ecoul desăvârşit al lui Balzac, insistând că în timpul relaţiei trupeşti bărbaţii sunt ca nişte gorile care nu ştiu cum să exploateze mai bine femeia, exprimând şi ele pretenţia ca gorilele să înveţe măcar cum s-o facă într-un mod cât mai satisfăcător. O asemenea aşteptare condamnă definitiv posibilitatea stabilirii unei legături de dragoste autentice. Preocuparea obsesivă cu tehnicile de folosire a celuilalt transformă persoanele în obiecte, îmbrăţişarea devenind o ştiinţă a excitării spre satisfacerea voluptăţii şi pentru atingerea orgasmului.

În loc să fie împărtăşirea unor sentimente, dragostea se transformă mai degrabă într-un schimb de servicii cu caracter impersonal, care nu face decât să deterioreze legătura reală a celor doi îndrăgostiţi. Se ajunge la situaţia în care niciunul nu mai preţuieşte unicitatea celuilalt, în caz de ceartă sau de despărţire tot ce are de făcut un iubit, pentru a-şi găsi alt partener, este să caute pe cineva care va fi în stare să execute mai satisfăcător mişcările pe care le presupune relaţia trupească.

Când însă îndrăgostiţii se preţuiesc unul pe altul ca persoane, urmărind realizarea unei legături trainice, este necesar să evite greşeala fatală de a crede că îmbrăţişatul este doar un mijloc pentru atingerea unui scop specific relaţiei sexuale. Îmbrăţişarea este o mod fundamental de comunicare, este glasul tăcut care evită cursele cuvintelor, atunci când este chemat să dea expresie anumitor dispoziţii de moment cu un caracter deosebit.

Cuprinderea în braţe a celuilalt întinde o punte separaţiei naturale, pe care niciun om nu poate s-o evite, dând sentimentul unei puternice legături între doi oameni. Atunci când întind mâna unul către altul în mod spontan pentru a comunica gestual, doi îndrăgostiţi se ating în aceeaşi măsură în care reuşesc s-o facă şi prin cuvinte, confirmându-şi astfel încrederea pe care o au unul faţă de celălalt printr-o permanentă reînnoire a dăruirii reciproce ce se regăseşte în gesturi. Având în vedere că este parte a unui dialog interior, care nici nu începe şi nici nu poate sfârşi în pat, actul îmbrăţişării celuilalt îi ajută să se simtă mai siguri unul de altul.

Când într-o legătură de dragoste nu există această siguranţă interioară şi exterioară, atunci îndrăgostiţii se pot atinge trupeşte, dar nu se ating în sentimente. În acest caz e posibil ca simţămintele lor să nu fie mult diferite de cele ale unor necunoscuţi care se îngrămădesc şovăind, fără să vrea, foarte aproape unul de celălalt, într-un autobuz aglomerat. Acceptă pasiv situaţia creată, încercând, poate, să nu-şi simtă trupul până când vor ajunge la destinaţie, acolo unde, în final, se vor despărţi ca şi cum nimic esenţial nu s-ar fi întâmplat.

Pentru doi parteneri în dragoste această situaţie este foarte dureroasă, dacă nu chiar tragică. Greu se poate închipui ceva care să fie mai bine ticluit, în sens negativ, care să-i umple de disperare şi mânie, de singurătate, de ruşine şi deznădejde, pe cei care, în tăcere şi în obscuritate, trebuie să atingă şi să fie atinşi de un partener indiferent sentimental, ştiind că gesturile de tandreţe ale aceluia sunt numai şi numai pentru satisfacţie trupească. În aceste condiţii îmbrăţişarea nu exprimă nici căldură şi nici apropiere. Este un gest plat care aşteaptă ceva în schimb şi care conduce doar la ceea ce are pretenţia să obţină, adică oferirea unui serviciu.

Este crucial pentru noi să conştientizăm că îmbrăţişarea, ca şi vederea, gustul sau auzul, reprezintă pentru făptura umană nevoi şi activităţi organice indispensabile. Îmbrăţişarea unui semen satisface adânca noastră nevoie pentru o prezenţă şi mai substanţială a celuilalt în viaţa noastră, fiind premisa pentru o comunicare deplină cu celălalt.

Când cineva se apropie de partenerul său sufleteşte, sentimental şi duhovniceşte, este firesc să simtă nevoia de a-l atinge şi trupeşte. Orice tip de comunicare umană are în mod normal un caracter psihosomatic, presupunând o dimensiune trupească, tot aşa cum există una sufletească şi duhovnicească. Numai o concepţie deformată, dualistă, în esenţa ei, despre firea umană identifică îmbrăţişarea oamenilor cu lucrarea de procreere, legându-o neapărat de activitatea sexuală. Reproducerea şi dispoziţia către relaţia sexuală are dimensiunea ei trupească specifică, dar este dezgustător să se confunde cu orice prilej îmbrăţişarea cu actul de împreunare. Această identificare nu este specifică firii umane, ci este impusă de o anumită înţelegere anormală, dominantă, în zilele noastre, deseori fiind cea mai importantă cauză a imoralităţii în dragoste, deşi pare să urmărească exact contrariul.

Cu siguranţă că mulţi factori şi situaţii au contribuit la sexualizarea trupului; elementul pietist din viaţa Bisericii l-a sprijinit şi l-a întărit în mod evident mai mult decât orice altceva, devenind cauza principală a suferinţei de-a dreptul stupide, veacuri de-a rândul, a nenumărate zeci de milioane de oameni.

Pietismul este cel care a întinat conceptual ideea de a te manifesta trupeşte în orice fel, iar prin aceasta a zădărnicit satisfacerea celei mai umane nevoi, aceea care ţine de o reală comunicare psihosomatică între oameni. Erotizarea trupului a transformat în voluptate nevoia umană de a-ţi atinge prietenul şi de a fi atins de el, nevoie firească pe care a simţit-o şi a exprimat-o, spre exemplu, iubitul ucenic al lui Hristos, Ioan Evanghelistul, atunci când a căzut la pieptul Învăţătorului în timpul Cinei celei de Taină. Excesiva sexualizare a trupului a pervertit această nevoie umană superioară – prezenţa fizică a celuilalt în viaţa noastră –, copleşind bietul om cu tot felul de vinovăţii, nevroze, boli psihice şi trupeşti, pentru a-l conduce, în final, la o moarte lipsită de orice demnitate, îngropat în ruşine, eşec, dispreţuire de sine  şi singurătate.

Puţine lucruri sunt atât de inumane ca întreruperea bruscă a oricărei îmbrăţişări trupeşti cu care se confruntă copilul în jurul vârstei de zece ani, la care se adaugă preluarea, indirectă, poate, a mesajului că îmbrăţişarea trupească este o manifestare absolut sexuală şi că, prin urmare, este permis să atingă şi să fie atins numai de cine poate fi iubit (erotic) sau poate deveni partener în dragoste. Se înţelege că odată ce a primit acest mesaj, copilului nu îi este îngăduit să manifeste niciun fel de tandreţe pentru colegii sau prietenii de acelaşi gen, situaţie ce poate duce cu timpul la apariţia unei anormalităţi erotice. Ca rezultat al acestei restricţii nefireşti, o mare parte a tendinţei de afectivitate către ceilalţi este deturnată, devenind cauza manifestărilor patologice de mai târziu, ceea ce va da naştere la probleme foarte serioase, precum violenţa de pe stadioane sau altele chiar mai rele. Faptul că oamenii nu se mai pot atinge cu afecţiune unul pe celălalt determină creşterea violenţei, ca o ne
voie de contact pervertită (demonizată).

Acest mod de înţelegere deformat este răspunzător, în principal, de atragerea şi încadrarea (ghetoizarea) unora în societatea homosexualilor, pentru că, pe de o parte, sexualizând înclinaţia firească spre dragoste, nu li se lasă o altă posibilitate de expresie afară de comportamentul de tip „sexual” , iar pe de alta, instituţionalizând stereotipul masculinităţii sexualizate, va fi de-a dreptul imposibil pentru unii să se conformeze unei încadrări standard atât de strâmte. Este trist că cei care ar putea să contribuie la contestarea stereotipului masculinităţii sexualizate, păstrându-şi unicitatea individualităţii lor, sfârşesc, pur şi simplu, în a crea şi ei un alt stereotip, de data aceasta antimasculin – şi ajung, astfel, dintr-o speranţă o problemă în plus.

Trebuie accentuat cu tărie că aceste concepţii nu au nicio legătură cu tradiţia creştină autentică, în care trupul are în mod normal o participare firească la comunicarea umană. Pentru întărirea credibilităţii acestei afirmaţii, ar fi suficient să avem în vedere mărturia impresionantă din viaţa Sfintei Maria Egipteanca scrisă de patriarhul Sofronie al Ierusalimului. În ea se menţionează faptul că, atunci când Avva Zosima a întâlnit-o pe sfântă pentru a doua oară în pustie, aceasta „i-a dat după obicei părintelui sărut (dragoste) pe gură”.

Descrierile manifestărilor trupeşti de tandreţe în Noul Testament sunt ample şi emoţionante. Un exemplu de genul acesta este consemnat de Ioan Evanghelistul atunci când spune că ucenicul cel iubit a căzut la cină pe pieptul Lui (Ioan 21, 20), adică al Mântuitorului. De asemenea, foarte impresionantă este atitudinea plină de tandreţe pe care femeia păcătoasă o are faţă de Hristos, atunci când aducând un alabastru cu mir, şi stând lângă picioarele Lui înapoi, plângând a început a uda picioarele Lui cu lacrimi şi cu părul capului ei le ştergea, şi săruta picioarele Lui, şi le ungea cu mir (Luca 7, 37-38). Dacă scena aceasta s-ar repeta în zilele noastre, într-un cadru similar, ar constitui un scandal uriaş. Este interesant că, atunci când Hristos a înţeles că gazda sa, Simon Fariseul, s-a scandalizat pentru că i-a permis femeii păcătoase să-l atingă cu atâta tandreţe, ţine să îi spună de faţă cu toţi: Am intrat în casa ta şi sărutare tu nu mi-ai dat (Luca 7, 44-45), evident considerând sărutarea respectivă ca fiind o condiţie ce se cuvenea respectată când era vorba de primirea iubitoare a unui oaspete.

Când efesenii îşi iau rămas bun de la Apostolul Pavel în Milet, apare şi această precizare: căzând pe grumajii lui Pavel, îl sărutau pe el (Fapte 20, 37-38). Foarte multe epistole ale Noului Testament se încheie cu îmbrăţişări pe care Pavel ţine să le menţioneze în mod special, scriindu-le chiar cu mâna lui. La rândul lui, Sfântul Apostol Petru îi îndeamnă pe destinatarii scrisorii sale cu: Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutul dragostei.

În necrologul pentru fratele său Satiro, Ambrozie al Milanului dă glas tulburătoarelor sentimente ce le nutrea faţă de acesta: „Cât de dulci erau promisiunile ultimelor noastre sărutări, în toiul cărora trupul tău gata de moarte a înţepenit, dându-şi ultima suflare. Mi-am strâns atunci mâinile mele în jurul tău, în timp ce-ţi furam ultima răsuflare a gurii, poate, aşa m-aş fi putut face părtaş la moartea ta, dar, în timp ce te ţineam, deja te şi pierdusem” .

Când diaconul din Biserica veche spunea la Sfânta Liturghie „unii pe alţii primiţi-vă şi unii pe alţii îmbrăţişaţi-vă” , cei credincioşi îşi dădeau unul altuia sărutul dragostei pe gură. „Toţi cei prezenţi cuprindeţi-vă, îmbrăţişaţi-vă, sărutaţi-vă, bucuraţi-vă împreună” , spunea Sfântul Ioan Hrisostom. Este posibil ca această îmbrăţişare să se fi desfiinţat în popor, rămânând doar la nivelul clericilor, numai atunci când sexualizarea trupului – care este în cele din urmă o imoralitate respingătoare instituită de „morala” puritanismului -, s-a strecurat în spiritualitatea Bisericii. Faptul că etosul  vechi al Bisericii nu cunoştea sexualizarea trupului apare evident din felul în care în sec. al IV-lea după Hristos Sfântul Chiril al Ierusalimului comenta faptul că bărbaţii şi femeile mature se botezau în grup  dezbrăcaţi: „O, minunat lucru! Goi erau în vederea tuturor, şi nu se ruşinau. Cu adevărat l-aţi imitat pe întâiul zidit Adam, care în rai gol era şi nu se ruşina” . Merită consemnat şi aceea că clericii care celebrau taina botezului ungeau cu ulei binecuvântat pe noii botezaţi „de la partea de sus până la cele de jos”  care erau goi în văzul tuturor, în urma întreitei cufundării în apa botezului.

În ciuda deteriorării survenite în etosul creştin, se mai păstrează încă în viaţa liturgică a Bisericii indicii ale vechiului mod bisericesc de vieţuire, care nu ajunsese să se altereze. Spre exemplu, în cadrul liturghiei preotul slujitor din altar îi îndeamnă la un moment dat pe credincioşii din biserică cu următoarele cuvinte: „să ne iubim unii pe alţii”. În realitate acest îndemn nu e astăzi decât o chemare la un schimb de îmbrăţişări între cei prezenţi, ca o dovadă a dragostei (trebuie ştiut că în vorbirea bisericească cuvintele a săruta şi a iubi se foloseau cu ambele înţelesuri) . Acest schimb de îmbrăţişări ale iubirii care se întâmplă să mai aibă loc în mănăstiri, la impresionanta vecernie a duminicii din Săptămâna Brânzei, premergătoare Postului Mare , cândva legată şi de obiceiuri laice foarte frumoase şi emoţionante, se mai poate regăsi şi în îndemnurile imnelor bisericeşti ale Învierii, atunci când cântăm „Paştele, cu bucurie unii pe alţii să ne îmbrăţişăm”.

În toate lucrările de sfinţire ale Bisericii – la botez, hirotonii, căsătorii, maslu, spovedanie – este cuprinsă cumva îmbrăţişarea (atingerea) trupească. Toate aceste lucrări sfinţitoare au loc prin hirotesie – punerea mâinilor –, care, în practică, este adesea neglijată sau este substituită prin punerea epitrahilului. Situaţie a apărut probabil atunci când mentalitatea bisericească a ajuns să fie contaminată de hidoasa imoralitate a puritanismului, care, după cum am mai spus, a dus la o nepermisă sexualizare a trupului.

Aşa cum se poate vedea, în aceste situaţii de practică bisericească ce presupune apropiere trupească, s-a trecut la pedepsirea trupului pentru un păcat care este al spiritului  sau al duhului. Întrucât duhul este cel care cugetă trupeşte, în spaţiul duhului ar trebui să aibă loc şi această intervenţie curăţitoare. Altfel, oricât am trata trupul ca ţap ispăşitor, nu vom obţine nimic bun, afară de cultivarea unei ipocrizii care îşi caută justificarea.

Acest articol a fost publicat în Îmbrăţişare, Manual de iubire, Tandreţe. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s