Dragostea la Freud

MANUAL DE IUBIRE-Firea dragostei
Părintele Filothei Faros
Editura Egumenita

Dragostea la Freud
Vechii greci ştiau că omul trebuie să cultive o viaţă interioară intensă, deschizându-şi sufletul în acest sens, pentru a putea corespunde ocaziilor ce le oferă viaţa spre o mai deplină împlinire a lui ca personalitate. Acest lucru nu pare a fi prea uşor, mai ales când se pune problema menţinerii sensibilităţii interioare la un anumit nivel de aşteptare, motiv pentru care se şi poate observa o tendinţă de deturnare a dragostei, de simplificare a ei, limitând-o la o simplă satisfacere a simţurilor sau a voluptăţii. În zilele noastre există anumite categorii de oameni care încearcă, într-un fel sau altul, să respingă sau să se ţină departe de dragoste. Pe de o parte, se situează cei idealişti împreună cu cei religioşi, care resping dragostea întrucât o identifică cu voluptatea, ce pare a fi păcătoasă. În mod cert dragostea nu face decât să-i încurce pe cei care au îmbrăţişat un dualism neoplatonic în concepţiile lor de viaţă, dualism care în spaţiul tradiţiei creştine a evoluat spre ceea ce este în realitate un gnosticism mascat, pus în practică la realitatea de zi cu zi.

Pe cealaltă baricadă se situează fiziocraţii , precum este şi Freud, care a luptat din răsputeri să limiteze dragostea la libido, după modelul concepţiei cantitative care se potrivea paradigmei Helmholtziene din fizica veacului al XIX-lea, căreia i-a şi fost tributar. Nevoia lui de a nega dragostea era atât de imperioasă, încât termenii care făceau referire la această realitate general umană nici măcar nu erau cuprinşi în lista subiectelor din introducerea generală în psihanaliză pe care o întocmise la acea vreme. Iubirea nu apare ca referinţă nici în cataloagele paginilor tematice din primele două volume ale lucrării lui Ernest Jones, „Viaţa şi opera lui Freud”. Există numai câteva aluzii la dragoste (eros) în opera lui Freud, datând dintr-o perioadă anterioară anului 1920.

Jones menţionează două situaţii în care termenul eros este sinonim cu sex. Numai în ultimul volum noţiunea eros apare ca atare, în momentul în care Freud se pare că descoperise, în sfârşit, dragostea, pe care o considera nu doar un aspect al experienţei umane ce trebuia să se distingă de libido , ci chiar mai mult, având diferite modalităţi de expresie, şi nu dintre cele mai lipsite de importanţă.
În momentul respectiv s-a întâmplat ceva care merită consemnat. Freud a realizat că un libido satisfăcut la modul deplin este condus, prin mijlocirea instinctului morţii de care e însoţit, la anihilarea sa. Acesta este momentul în care dragostea, ca şi elan al vieţii, vine să salveze libidoul de la moartea la care îl conduc contradicţiile care-i sunt inerente. Relaţia lui Freud cu problematica iubirii poate fi pusă pe trei nivele, după felul în care el a fost receptat de cei care au interacţionat cu teoriile lui. Pe primul dintre ele se poate vorbi de o popularizare foarte mare a părerilor lui Freud, teoriile lui despre impulsul sexual şi libido fiind percepute ad literam%, dintr-o perspectivă laică, ceea ce face ca popularizarea freudismului să conducă la vulgarizarea dragostei, în ciuda faptului că acest fenomen era contrar intenţiilor lui Freud. El nu a avut intenţia să vulgarizeze dragostea, iar dacă ar fi trăit astăzi ar fi fost, poate, destul de încurcat, constatând că accentul pus de el pe fundamentul erotic al vieţii a fost exacerbat – chiar cu o anumită tentă răzbunătoare – într-o aşa de mare măsură în societatea modernă, încât fenomenul respectiv a fost condus la un „reductio ad absurdum”. Probabil că lui Freud i-ar produce chiar oroare unii dintre „sexologii” actuali care definesc dragostea într-un mod ce exclude exact ceea ce el ar fi vrut să conserve, adică tocmai intenţionalitatea  atracţiei erotice, precum şi marea ei semnificaţie în cadrul experienţei umane. Oricât de multe expresii cu referire la aspectul fiziologic ar fi folosit, precum acea „umplere şi golire a glandelor reproducătoare”, în concepţia lui Freud despre dragoste a existat întotdeauna un sentiment de mysterium tremendum.

Acelaşi sentiment îl întâlnim şi la Shakespeare atunci când spune că: „Patosul erotic conţine în miezul lui dorinţa omului de a trăi”.

Freud şi-a dorit să îmbogăţească şi să extindă percepţia despre sexualitate până acolo încât să includă totul, de la mângâiere şi îmbrăţişare până la creativitate şi religie. A operat cu termenul de sexualitate în acelaşi mod concis în care limba germană foloseşte cuvântul lieben (iubire).

Pe de altă parte, Freud foloseşte şi alţi termeni cum ar fi instinct sexual, impuls şi libido. Ca orice cugetător de forţă, Freud îşi permitea să fie ambiguu într-un mod îndrăzneţ în folosirea acestor termeni, operând schimbări ale înţelesurilor terminologice de la o etapă la alta a cercetării sale; am putea spune că făcea acest lucru chiar cu o anumită dispoziţie neastâmpărată (jucăuşă), fapt care era determinat şi de felul cum evolua gândirea lui. Concepţiile lui despre libido şi instinctul sexual conţin elemente care depăşesc definiţia organică a sexualităţii.

Încă de la începutul carierei lui, prietenii l-au sfătuit să folosească mai curând termenul de dragoste, considerat mai civilizat, evitând astfel ruşinea pe care o putea produce termenul sex. Freud a refuzat insistent şi foarte just, dacă apreciem din punctul lui de vedere, să se conformeze canoanelor sociale. În această perioadă, se pare că mergea pe identificarea dragostei cu sexul, însemnând pentru el acelaşi lucru, pentru că avea în vedere un model al iubirii sexuale care, potrivit concepţiei lui, există într-o anumită măsură în fiecare om, ceea ce făcea ca orice tip de iubire să apară ca o expresie a unei sexualităţi, căreia îi este inhibată finalitatea.

Faptul că Freud nu foloseşte termenul dragoste pe perioada primelor două treimi din viaţa şi opera lui nu înseamnă că ar fi fost de acord cu „Evanghelia” modernă care pune problema unei exprimări libere (fără prejudecăţi) în dragoste. Dacă Freud ar fi trăit în zilele noastre ar vedea mai degrabă cu suspiciune toate acele discuţii ce îndeamnă cu insistenţă „la a face orice lucru care-ţi vine şi îţi pare natural”. În 1912 consemna în scris: „Poate fi uşor de demonstrat că, cu cât poate fi satisfăcută mai uşor nevoia de dragoste (eros) într-o anumită epocă, cu atât ea este mai puţin apreciată ca fiind un dat natural. Din acest motiv este necesară instituirea unor oprelişti, care să stimuleze libidoul. Atunci când piedicile naturale nu au fost îndeajuns de mari în faţa căutării satisfacţiei trupeşti cu orice preţ, oamenii înşişi au instituit anumite convenţii [sociale, morale], ca să se poată bucura de dragoste. Aceasta este valabil atât pentru persoane individuale cât şi pentru neamuri. În epocile care nu au făcut dificilă, într-un fel sau altul, căutarea satisfacerii sexuale – fapt ce este posibil să se fi petrecut în perioada decăderii civilizaţiilor vechi –, dragostea (erosul) a devenit fără valoare, viaţa golindu-se de un anumit sens, ceea ce a necesitat apariţia ulterioară a unor puternice reacţii compensatorii, pentru a putea fi din nou redobândite valorile sentimentale. Curentul ascetic al creştinismului a dat valoare, pe lângă alte lucruri, aspectelor naturale ale dragostei, ceea ce Antichitatea idolatră nu a fost capabilă niciodată să facă” . Cele de mai sus au fost scrise de Freud cu doi ani înainte de primul război mondial.

La scurt timp după război Freud a avut ocazia să constate consecinţele imediate ale războiului asupra problematicii umane care-l preocupa. Când i-a văzut pe bolnavii ce sufereau din cauza nevrozelor războiului comportându-se în afara principiului plăcerii pe care-l considera de nebiruit, sistemul lui de gândire a fost marcat decisiv. Realitatea era că persoanele traumatizate de război, cu care luase contact, nu căutau să se elibereze de şocul chinuitor ce le marcase existenţa, căutând plăcerea ca pe un panaceu universal, ci dimpotrivă, se comportau exact pe dos. Retrăiau, iarăşi şi iarăşi, dureroasa dramă, atât în vise cât şi în viaţa lor reală. Păreau să lupte din răsputeri pentru a asimila cumva drama sufletească de care avuseseră parte, retrăind neliniştea provocată de ea până în momentul în care simţeau alinare sufletească, încercând să-şi remodeleze sinele în relaţie cu lumea durerii lor, în aşa fel încât şocul psihic respectiv să capete un anumit sens.

Oricât s-ar încerca decriptarea stărilor sufleteşti ale celor traumatizaţi, ceva infinit mai complicat s-a întâmplat faţă de ceea ce înainte se considera (de către psihologi) a fi urmărirea reducerii tensiunii prin creşterea intensităţii plăcerii. Aceasta l-a ajutat pe Freud să constate că dragostea (erosul) este o realitate mai complexă decât ceea ce părea a fi cuprins în teoriile lui anterioare, găsindu-se întotdeauna în antiteză cu moartea.

Ajungem acum la al treilea stadiu al concepţiei lui Freud despre dragoste, aşa cum se regăseşte în partea de mijloc şi finală a operei lui, care face, de altfel, şi obiectul acestei cărţi, putând fi considerată mai importantă decât toate celelalte. Freud începuse să înţeleagă că satisfacerea impulsului sexual sau împlinirea satisfacerii libidoului prin reducerea tensiunii care îl însoţeşte determină, în ultimă instanţă, apariţia unui sentiment de nemulţumire de sine, care este legată inevitabil de sentimentul morţii.

La vârsta de 64 de ani, Freud scria Dincolo de principiul plăcerii, o carte care a provocat şi mai provoacă încă controverse interminabile – întemeiate de altfel – chiar în cadrul mişcării psihanalitice. Freud a început această carte prin recapitularea convingerilor lui anterioare, spunând: „Evoluţia faptelor determinate de intelect este reglată în mod automat de către principiul plăcerii…, ceea ce interior apare ca o tensiune neplăcută determină o anumită mişcare şi ia o asemenea direcţie, încât rezultatul ei final coincide cu o micşorare a tensiunii” .

Instinctele sexuale, despre care Freud observa că este atât de dificil să le educi, sunt modele paradigmatice ale căutării euforiei prin reducerea tensiunilor. Un instinct, preciza Freud, are ca scop revenirea la o situaţie detensionată anterioară. Aici Freud face un împrumut de la a doua lege a termodinamicii, în conformitate cu care energia universului este consumată în mod continuu.

Întrucât „un instinct este un impuls (elan) care este inerent vieţii organice, îndemnând reîntoarcerea la o stare anterioară a lucrurilor”, pentru faptul că „cele neînsufleţite existau înainte de cele însufleţite” . Instinctele sunt, în cele din urmă, cele care ne conduc înapoi spre starea lucrurilor neînsufleţite, spre acea nirvană a lipsei depline a oricărei emoţii. „Ţinta întregii vieţi este moartea” . Aici ne găsim în faţa celei mai controversate teorii a lui Freud, cea care poartă numele de instinct al morţii. Instinctele ce par să ne împingă cumva spre ceva ne încadrează în realitate într-un mare ciclu ce se îndreaptă spre moarte. Omul, această creatură capabilă de „lucrări atât de nobile”, se mişcă pas cu pas pe un drum destinat să-l întoarcă la starea neînsufleţită a pietrei. Suntem pământ şi, în final, în pământ ne întoarcem.

În perioada în care gândea lucrurile în acest fel, i s-a întâmplat ceva ce merită a fi reţinut, eveniment a cărui semnificaţie nu este însă recunoscută de colegii în domeniu ai lui Freud. Pentru prima dată dragostea îşi face loc în opera freudiană, devenind o prezenţă centrală şi necesară. Nu este curios că acest om care, ca şi elev într-un gimnaziu din Viena, îşi ţinea jurnalul în greceşte, în momentul celor mai mari dileme ale vieţii lui, găsea în înţelepciunea vechilor greci un mod prin care putea face faţă confuziei sale? Iată că – poate prin influenţa Antichităţii – dragostea vine să salveze sexul şi libidoul de la dispariţie.

Dragostea se arată ca ceea ce este opus morţii, instinctului terifiant al ei. Ea este „unire şi legătură, zidire şi armonizare, creşterea tensiunilor din noi” . Dragostea este cea care aduce „noi tensiuni” , scria Freud. Dragostei i se atribuie o calitate nu doar mai importantă, dar esenţial diferită faţă de libido. Iubirea (erosul), „cea care declanşează războaiele”, după cum spunea Auden, stă împotriva principiului plăcerii care caută atenuarea tensiunilor, dând astfel posibilitate omului să creeze civilizaţie. „Dragostea lucrează încă de la începutul vieţii şi se arată ca un instinct al vieţii” în opoziţie cu „instinctul morţii”. Existenţa umană constă într-o nouă formă a luptei giganţilor: dragostea împotriva morţii.

Freud a trăit el însuşi cu intensitate contradicţia dominantă la un moment dat din propria-i gândire, în mintea lui prinzând contur o concepţie nouă, fapt reflectat de felul în care acesta scria despre aceasta: „Instinctele morţii sunt prin însăşi natura lor tăcute, iar […] strigătul vieţii este cel ce vine în principal de la dragoste sau de la lupta împotriva dragostei” . Se poate remarca în acest punct de vedere o contradicţie îndrăzneaţă, care este inerentă de altfel genialităţii. Una dintre cele mai importante contradicţii este încercarea lui Freud de a identifica dragostea cu instinctele sexuale. Vorbeşte la un moment dat de „libidoul dragostei”, „libidoul lui id”  şi „libidoul eului”, apoi despre „desexualizarea libidoului” şi „nedesexualizarea libidoului”, încât cititorul are impresia că Freud se zbate sub nevoia imperioasă de a aduna toate constatările sale, chiar şi pe cea mai importantă, descoperită de curând, dragostea, în patul procustian al vechii lui metode de lucru.

Putem trece peste confuziile şi contradicţiile inerente acestei perioade, dacă ţinem cont de un aspect foarte important. Freud n-a introdus conceptul de dragoste în opera lui decât numai în momentul în care s-a confruntat cu o anumită realitate, faptul că instinctele sexuale conduceau la frustrare (nemulţumire de sine), întrucât funcţionau pe baza instinctului plăcerii. Dragostea se prezintă în aceste condiţii drept ceva nou. Freud îşi încheia unul dintre eseurile din acea perioadă numind cu tandreţe dragostea „poznaşă”, ceea ce ne lasă impresia că dragostea nu va ceda uşor de acum instinctului morţii, în tendinţa acestuia de a-şi impune dominaţia asupra lui id, „întărit fiind de principiul plăcerii” şi câştigat cu un preţ ce conduce în final la o lipsă a patosului. „Când satisfacţia triumfă”, scria Freud, „atunci dragostea se micşorează, iar instinctul morţii devine liber pentru a-şi atinge obiectivele lui” .

Dilemele pe care le avem astăzi sunt similare cu cele întâmpinate de Freud. Teza atât de frecvent auzită că ultima aspiraţie a existenţei ar fi satisfacerea impulsurilor a condus sexul la o extremă ce a adus multă plictiseală şi vulgaritate. Dragostea ca realitate ce ne trage spre înainte, tinde spre o zonă a posibilităţilor, însemnând intrarea într-o lume a visării, cu obiective posibil de atins la un moment dat.

Multe somităţi din domeniul în care a activat Freud au discreditat teoria lui despre instinctul morţii şi au ţinut să accentueze faptul că referirea la cea de a doua lege a termodinamicii este depăşită, ea fiind valabilă numai pentru un sistem ipotetic închis, care nu poate funcţiona într-o stare naturală, care include, pe deasupra, şi existenţe însufleţite, întrucât atât plantele cât şi animalele îşi iau puterea din mediul în care trăiesc. Dragostea ţine de capacitatea noastră de a participa la un dialog continuu cu mediul în care trăim, cu lumea naturii şi a persoanelor.

Freud punea în relaţie – cu emfază – concepţia lui despre dragoste cu aceea a vechilor greci. Scria undeva că „oricine întâmpină psihanaliza cu dispreţ, de pe o poziţie superioară, va trebui să-şi reamintească cât de mult se apropie conceptul lărgit de sexualitate al psihanalizei de dragostea divinului Platon” . Când partizani de-ai lui Freud au alcătuit studii prin care încercau să susţină o anumită relaţie fină a dragostei lui cu aceea a lui Platon, acesta a confirmat părerile lor cu entuziasm. „În ceea ce priveşte originea, lucrarea şi relaţia cu dragostea sexuală, dragostea lui Platon coincide exact cu puterea dragostei, cu libidoul psihanalizei, precum a arătat detaliat Nachmanson (1915) şi Pfister (1921)” .

După studii remarcabile referitoare la dragostea platoniciană şi freudiană, Douglas Morgan trăgea concluzia că viziunea lui Freud despre dragoste este cu totul diferită de cea a lui Platon .

Ceea ce Freud şi Platon au în comun este faptul că amândoi considerau că dragostea (erosul) constituie elementul fundamental al experienţei umane, dominând toate lucrările omului, fiind o putere motrice adâncă şi cuprinzătoare. „În conceptul de dragoste sunt incluse: dragostea trupească, dragostea frăţească şi cea de ţară, precum şi dragostea de ştiinţă, de artă şi de desăvârşire” . Atunci când ne punem întrebarea ce înseamnă în realitate această dragoste, primim răspunsuri total diferite.

Chiar şi după ce a introdus termenul dragoste (eros) în opera sa, Freud l-a definit ca pe un impuls ce vine din spatele fiinţei, fiind acea putere ce iese la iveală din „izvoarele de energie haotice, nediferenţiate, instinctuale, având prevăzute şi fixate anumite căi care să ducă spre o deplinătate a vieţii, chiar dacă unele dintre ele (căi) vor fi dureroase, iar altele ţin de un rafinament mai mare al dragostei” .

La Platon dragostea este legată în mod deplin de posibilităţile de creştere şi dezvoltare pe care ea le oferă experienţei umane, constituind din această perspectivă o atracţie pentru om şi înseamnă dorirea unităţii cu întreaga lume creată care dă posibilitatea unor noi experienţe. Ea este „un mod deplin teleologic, îndreptat către un scop, fiind mişcată din partea firii spre profunzimile fiinţei” . Influenţat fiind de modelul de civilizaţie – înstrăinat de izvoarele sănătoase ale firii – în care s-a format şi în care a lucrat, Freud a făcut vădită această înstrăinare prin definiţiile pe care le-a dat dragostei şi sexului, denaturări ce au fost amplificate cu atât mai mult în epoca noastră, jumătate de veac mai târziu. Ceea ce poate fi remarcat în opera lui Freud este că, deşi a fost influenţat de civilizaţia apuseană, atât de diferită de cea a Răsăritului, a intuit şi a căutat o altă concepţie despre dragoste, care s-a dezvoltat cu deosebire în Răsărit începând cu perioada de dinaintea lui Platon şi care s-a întins până în vremea Sfântului Simeon Noul Teolog.

Acest articol a fost publicat în Manual de iubire. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Dragostea la Freud

  1. cojocariustefan zice:

    Foarte pertinent acest articol. Felicitari. As fi interesat sa studiez mai in amanunt aceasta problema – ai putea sa-mi precizezi ce bibliografie ai folosit pentru operele lui Freud? multumesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s