Părintele Filothei Faros
Editura Egumenita
Este tragic mai ales pentru noi, cei de astăzi, că, în timp ce ne lăsăm agresaţi de o anumită concepţie deformată asupra dragostei, ce a ajuns dominantă în zilele noastre şi responsabilă de marea nenorocire prin care trece întreaga umanitate, suntem totuşi păstrătorii unei concepţii înaintate, excepţionale despre dragoste.
Vechii noştri înaintaşi, care identificau în mod real atitudinea corectă faţă de dragoste cu o concepţie sănătoasă de viaţă, au şlefuit atât de mult această înţelegere a ei, încât orice concepţie modernă similară, oricât de rafinată ar părea în comparaţie cu ea, apare ca o dovadă de barbarism crunt. Desigur şi în vechime circulau diverse concepţii despre dragoste, existând încă de pe atunci toate acele percepţii „moderne” cu care şi noi ne confruntăm, fapt evidenţiat şi de lucrarea lui Platon, Banchetul, în care Eriximah reprezintă concepţia organico-mecanicistă, iar Aristofan este cel care dă glas dintr-o perspectivă mitică ideii că dragostea ţine de un elan spre unirea cu celălalt, condiţia necesară pentru o întregire a lui. Înţelegerea asupra dragostei pe care Socrate ne-o face cunoscută în Banchetul, şi care constituie o impresionantă culme a spiritului grecesc antic, este atât de înaintată, încât, în comparaţie cu ea, concepţiile echivalente de astăzi de care, se pare, suntem atât de impresionaţi, par un curat primitivism.
După Socrate, dragostea este copilul Peniei şi al lui Por, ea nu înseamnă posesie, ci presupune o lipsă, arătându-se în acelaşi timp ca o căutare asiduă şi nu fără de riscuri pentru ceea ce simte că-i lipseşte. Dragostea nu e iubirea unui lucru, ci iubirea a tot ce este bun; ea nu caută în mod simplu cealaltă jumătate, ci o completare desăvârşită.
Procesul specific dragostei este gestaţia şi apoi naşterea. Toţi oamenii purtăm în „pântece” – metaforic vorbind – obiectul dragostei noastre, simţind nevoia la un moment dat de a-l naşte. Cel care fecundat de învecinarea sa cu ceea ce e frumos şi bun, ajunge să poarte în „pântece”, are multă veselie şi se umple de o bucurie tainică, pe care ar vrea să le-o împărtăşească şi celorlalţi. Şi aşa, plin de rod, este chemat în cele din urmă să nască din cele pe care le poartă în sine de acum.
Dorirea de a naşte este în ultimă instanţă dorirea de nemurire. Cele pe care sufletul le poartă în „pântecul” său, precum înţelepciunea sau oricare altă virtute, sunt mult mai numeroase decât cele ale trupului. Cel care „poartă în pântece” duhovniceşte caută la momentul rânduit persoana potrivită, care poate primi din rodul şi sămânţa ce a crescut şi s-a copt în sine, pentru a fecunda la rându-i pe acela care va naşte şi el din cele pe care le va purta. Dragostea se poate pune în mişcare şi ca atracţie pentru frumuseţea cuiva, prin care acela – cel fascinat – poate cunoaşte frumuseţea în general. O dragoste autentică nu este o relaţie care îi exclude pe ceilalţi, ci este puntea prin care îndrăgostitul întâlneşte întreg neamul omenesc şi întreaga creaţie. El învaţă astfel să pună preţ pe frumuseţea sufletului mai mult decât pe cea a trupului, descoperind şi preţuind tot mai mult frumuseţea înţelepciunii şi a creaţiei spiritului. Cel care învaţă arta dragostei ajunge la o astfel de înţelegere şi descoperă cu adevărat diferitele chipuri ale frumosului, iar atunci când se apropie de capătul mistagogiei (iniţierii) în dragoste are parte de o întâlnire minunată, dând de acea frumuseţe ce aparţinea dintru început firii. Este frumosul cel veşnic, la care au aspirat toate încercările lui anterioare şi care este fără de început sau sfârşit, nici nu creşte şi nici nu se împuţinează, frumos cu totul şi întotdeauna, neputând fi ştirbit de nimic. Acest frumos nu se va arăta sub chipul vreunei persoane sau a unor părţi trupeşti, nici în chipul vreunui cuvânt sau al vreunei ştiinţe, rămânând mereu ca ceea ce nu poate fi condiţionat de vreun lucru însufleţit sau neînsufleţit, căci în existenţa lui se arată a fi suficient sieşi, uniform şi veşnic, la care participă tot ce e frumos, în aşa fel încât prin naşterea sau dispariţia a ceea ce e vremelnic el nu va fi ştirbit cu nimic.
Începutul unei iubiri adevărate înseamnă să te sensibilizezi în primul rând la vederea frumuseţii celor create, pentru a te lăsa apoi purtat într-un urcuş fără de sfârşit către frumosul absolut. O dispoziţie iubitoare ţinteşte la vederea frumosului absolut, a ceea ce este ingenuu, curat, pur, nefiind amestecat cu cele pătimaşe sau cu orice altă deşertăciune pieritoare. Nevoia de dragoste a celui ce nu are încă deformaţi ochii sufleteşti nu numai că nu poate fi satisfăcută, în cele din urmă, în afara marelui frumos, dar viaţa lui, în general, nu va avea nicio valoare şi sens fără acesta. O adevărată educaţie în dragoste este numai aceea care ajută tânărul să-şi cunoască firea reală, înţelegând care e nevoia şi împlinirea ei adevărată, şi care presupune cultivarea permanentă a unei dispoziţii iubitoare de frumos.
Numai o educaţie impregnată de iubire, şi nu una rece, raţională sau instituţionalizată, îl poate ajuta pe tânăr să dobândească o astfel de cunoaştere. În loc să acordăm atenţie acestei educaţii reci, cerebrale, cum pare a fi cea sexuală – care ucide orice farmec sau candoare a iubirii prin toate acele discuţii despre hormoni, prezervative şi anticoncepţionale –, mai bine ne-am gândi cum cei ce nu se pot îndrăgosti ar putea deveni mai afectuoşi, mai iubitori într-o epocă tot mai săracă, când e vorba de sentiment sau sensibilitate; sau cum dascălii implicaţi într-o astfel de educaţie ar putea dobândi o dragoste curată, entuziastă pentru elevii cărora le predau, de altfel singura convingătoare în orice proces de învăţământ, cu atât mai mult cu cât se vorbeşte despre iubire.
Poate că în momentele în care ne aflăm urgenţa cea mai mare nu este pentru educaţie în dragoste, ci pentru dragoste în educaţie.
Taina Căsătoriei 