Sfântul Erminingheld

Din „Căsătoria , cale spre sfinţenie”
Ed. Sophia 2001

13 aprilie (în Apus), 1 noiembrie (în Răsărit)
Spania, sec. VI

Regele arian al vizigoţilor din Spania, Leovigheld, avea doi fii de la soţia sa Teodosia. Numele lor erau Recared şi Erminingheld. Teodosia era o înfocată ariană, care avea grijă ca fiii lor să fie crescuţi în învăţătura lui Arie, întemeietorul acelei erezii. După moartea Teodosiei, regele s-a însurat cu o ariană şi mai fanatică, pe nume Goswintha. Astfel educaţia religioasă a lui Erminingheld era cât se poate de puternică.

Insă în anul 576 Erminingheld s-a însurat cu o prinţesă de neam spaniol, pe nume Indegundis, fiica regelui Sighebert al Austrasiei (ţinut ce cuprindea părţi din Germania apuseană, Belgia şi nord-estul Franţei). Indegundis era o râvnitoare creştină ortodoxă, care, este limpede, a produs o dezbinare în familie. De fapt, Goswintha ura aşa de tare credinţa nurorii ei, încât s-a folosit chiar de violenţă ca să încerce s-o facă pe Indegundis să devină ariană.

Dar tânăra prinţesă era de neclintit. Erminingheld era foarte uimit de virtutea soţiei sale, mai ales de felul foarte răbdător în care se purta cu fanatica ei soacră. Prin exemplul şi rugăciunile ei, şi probabil prin multe convorbiri despre cele legate de credinţă, inima lui s-a deschis adevăratei credinţe.

Cu timpul, Erminingheld a primit să înveţe credinţa ortodoxă sobornicească de la Sfântul Leandru (27 februarie), nou-hirotonitul Arhiepiscop al Sevillei (şi prieten iubit al Sfântului Grigorie cel Mare)337. Până la urmă, pe când tatăl său era plecat, Erminingheld şi-a mărturisit credinţa înaintea tuturor şi a fost primit în adevărata Biserică prin punerea mâinilor şi ungerea cu sfântul mir.

Când tatăl său, regele Leovigheld, a aflat că Erminingheld s-a făcut creştin ortodox, s-a umplut de mânie, luându-i înapoi titlul şi stăruind să se retragă din toate dregătoriile şi averile, cât şi de la cârmuirea Sevillei şi a ţinutului dimprejur. însă Erminingheld n-a voit a se supune. Ştia că refuzul său însemna război între arieni şi creştini; deci a trimis pe episcopul Leandru la Constantinopol să ceară ajutor de oaste de la împăratul Tiberius al II-lea. însă împăratul nu a putut să-1 ajute, căci în acea vreme era nevoit să-şi folosească toate ostile sale în răsărit, împotriva năvălirii perşilor.

Atunci Erminingheld s-a întors către generalii romani ce încă stăpâneau de-a lungul ţărmului Spaniei dinspre Marea Mediterană. Aceştia i-au făgăduit să-1 ajute, au luat bani şi apoi şi-au încălcat făgăduinţa. Deci planul lui Erminingheld de a se împotrivi cu oaste puternicelor oşti ariene din Spania nu avea sorţi de izbândă. Vreme de mai bine de un an, împreună cu puţinii săi ostaşi, a fost împresurat în Sevilla de către mult mai numeroasa oaste a tatălui său, regele Leovigheld. Până la urmă, Erminingheld cu ultimii trei sute de ostaşi s-au retras în oraşul învecinat Osseto, căruia apoi Leovigheld i-a dat foc. Deznădăduit, Erminingheld şi-a căutat scăparea într-o biserică, căzând la picioarele altarului, în rugăciune. Cum vom vedea, rugăciunea i-a fost până la urmă ascultată, într-un chip neaşteptat.

Pe când se ruga, fratele său Recared a venit cu un cuvânt de împăcare din partea tatălui lor, dacă va înceta să mai lupte şi îşi va cere iertare. Erminingheld a simţit că trebuie să primească propunerea. Tatăl său l-a primit, l-a îmbrăţişat şi i-a înapoiat unele dregătorii, fără a stărui să se lepede pe faţă de adevărata credinţă creştinească.

Dar de îndată ce regele a ajuns acasă, soţia sa Goswintha 1-a înduplecat să se arate mai aspru cu fiul său. Ea 1-a înduplecat pe rege să-1 dezbrace de veşmintele regeşti, să-1 pună în lanţuri şi să-1 întemniţeze. Era învinovăţit de trădare, spunându-i-se că va fi slobozit doar dacă se va face din nou arian. La aceasta el a răspuns: „Sunt gata să-mi pierd sceptrul şi viaţa, mai curând decât să mă lepăd de adevărul dumnezeiesc”.

Răspunsul acesta a făcut să fie mutat într-o celulă murdară unde a fost supus la felurite chinuri. Erminingheld s-a rugat cu înfocare lui Dumnezeu să-1 sprijine şi şi-a înteţit nevoinţa în mijlocul chinuirilor. în cartea Dialogurile, Sfântul Grigorie cel Mare, papa Romei (590-604), scrie despre Sfântul Erminingheld: „Cu adâncită vedere duhovnicească, putea acum să vadă cum trece slava acestei lumi, căci lanţurile l-au învăţat să-şi dea seama că tot ceea ce poate fi luat de la noi nu are vreun preţ întru veşnicie„.

Apoi Sfântul Grigorie istoriseşte:

„În toiul nopţii de dinaintea Duminicii Paştilor, tatăl a trimis un episcop arian la temniţă, în nădejdea că Erminingheld va primi împărtăşania cea hulitor sfinţită de mâinile episcopului, şi astfel să reintre în voia tatălui său. Dar tânărul, din toată inima afierosit lui Dumnezeu, 1-a ocărât pe epicopul arian chiar la intrare şi cu vorbe de binemeritată osândire s-a lepădat de învăţătura lui cea rătăcită. Deşi Erminingheld zăcea cu trupul la pământ în lanţuri grele, duhul lui stătea neatins în cetatea cea întărită de pe muntele lui Dumnezeu.

Când episcopul s-a întors fără izbândă, regele Leovigheld a fost cuprins de mânie şi îndată a trimis oameni să-1 ucidă pe Erminingheld. Poruncile lui au fost îndeplinite. Oamenii au intrat în temniţă şi l-au lovit pe Erminingheld cu toporul în cap. Astfel, neînfricatul mărturisitor al credinţei a fost ucis pe când zăcea întemniţat. Adevărat, ucigaşii aveau puterea să-i ia viaţa trupească, dar prin aceasta îi răpeau un lucru pe care el punea prea puţin preţ.”

Sfântul Grigorie urmează: „Adevărata sa slavă s-a făcut iute cunoscută tuturor prin semne din cer. În liniştitele ceasuri ale nopţii se putea auzi cântarea psalmilor împrejurul trupului acestui rege şi mucenic – rege, cu adevărat, fiindcă era mucenic. Unii zic chiar să se fi arătat candele aprinse în timpul nopţii. Pentru aceasta credincioşii au început a arăta trupului său cinstirea cuvenită moaştelor unui adevărat mucenic”.

După moartea lui Erminingheld, soţia sa Indegundis a fugit cu fiul lor în Africa, unde mai târziu a şi murit. Atunci fiul lor a fost dat în grija bunicii sale creştine, Brunhilde.

***

Trecându-i furia, regele Leovigheld a fost cuprins de mâhnire că şi-a ucis propriul fiu. Dar el însuşi nu s-a lepădat niciodată pe faţă de arianism. Cum zice Sfântul Grigorie: „Deşi recunoştea credinţa sobornicească ca adevărata credinţă, teama de poporul său 1-a oprit să o primească”. Dar, neaşteptat lucru, pe patul de moarte şi-a încredinţat celălalt fiu, pe Recared, Sfântului Leandru, în nădejdea că acest sfânt îl va întoarce la adevărata credinţă creştinească.

Când Sfântul Grigorie a aflat că Sfântul Leandru a izbutit a-1 aduce pe Recared la adevărata credinţă, i-a scris episcopului Leandru, zicând:

„Nu pot însă nicicum a înfăţişa în cuvinte bucuria mea la aflarea veştii că fiul nostru, preaslăvitul rege Recared, s-a întors cu toată dăruirea la credinţa sobornicească. înfăţişându-mi firea sa în scrisorile tale, m-ai făcut să-1 îndrăgesc, cu toate că nu îl cunosc. Dar fiindcă tu ştii vicleniile vrăjmaşului cel vechi, cum împotriva biruitorilor găteşte încă mai aprig război, fă bine sfinţia ta şi veghează cu şi mai multă grijă asupra lui, ca să plinească ceea ce a început aşa de bine, fără a se înălţa pe sine pentru bunătăţile înfăptuite; ca să ţină Credinţa pe care a ajuns a o cunoaşte şi prin vrednicia vieţii sale, ca şi prin lucrurile sale să arate că este locuitor al veşnicei împărăţii, ca după curgerea multor ani să poată trece din împărăţie în împărăţie.”

Mai apoi, Sfântul Grigorie istoriseşte roadele acestei convertiri, despre care este încredinţat că s-au ivit în primul rând din mucenicia fratelui lui Recared, Sfântul Erminingheld:

„Regele Recared a lepădat căile rătăcite ale tatălui său, spre a urma pilda fratelui său mucenic. Odată întors de la arianism, el s-a străduit plin de osârdie să aducă întreg neamul vizigot la adevărata credinţă… Trebuie însă să pricepem că lucrarea aceasta nu s-ar fi putut săvârşi dacă regele Erminingheld nu ar fi murit pentru adevăr. Căci, cum zice Scriptura, grăunţele de grâu căzând pe pământ de nu va muri, el singur rămâne; dar de va muri, multă roadă aduce (Ioan 12, 24). Acest adevăr, precum ştim, s-a plinit în Hristos, Capul nostru, şi încă îl vedem plinindu-se întru mădularele Lui. Cât priveşte pe vizigoţi, a murit unul, ca mulţi să aibă viaţă. Un grăunte a murit ca martor credincios, şi îmbelşugat grânar de suflete s-a ivit spre a îmbrăţişa adevărata credinţă.

Acest articol a fost publicat în Sfinţi căsătoriţi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s