„Libertatea” erotică a epocii noastre – o nouă tiranie

MANUAL DE IUBIRE-Firea dragostei
Părintele Filothei Faros
Editura Egumenita

„Libertatea” erotică a epocii noastre – o nouă tiranie
În epoca victoriană se consacrase în Apus o anumită respingere, cel puţin din punct de vedere exterior, a dorinţelor şi impulsurilor, nefiind îngăduit nimănui să vorbească de ele în cercurile considerate decente ale societăţii, impunându-se chiar o climat plin de aversiune faţă de abordarea unor astfel de subiecte. Ca un victorian ce era prin excelenţă, atunci când a abordat în studiile sale fenomenul dragostei trupeşti, Freud a descris corect mulţimea de simptome nevrotice provocate de respingerea unor aspecte atât de vitale legate de trupul şi personalitatea umană.

După anii ’20 a apărut o schimbare spectaculoasă: un eveniment survenit aproape într-o singură noapte a răsturnat vechea paradigmă a societăţii occidentale. Credinţa că opusul reprimării atracţiei fizice, reprezentată de educaţia sexuală şi care presupune libertatea de a simţi deplin îndrăgostirea, de a discuta despre ea şi de a o exprima, ar avea rezultate sănătoase a devenit o dogmă agresivă, constituind, în mod evident, singura poziţie acceptată pentru orice om „luminat” din cercurile „progresiste” ale vremii.

După primul război mondial, într-o perioadă de timp uimitor de scurtă, de la o atitudine de indiferenţă faţă de dragoste (eros), s-a ajuns ca ea să ni se impună ca o idee obsesivă. După civilizaţia vechii Rome, am pus un accent mai mare pe dragostea trupească autonomizată decât a făcut-o oricare altă societate; unii specialişti sunt încredinţaţi că ne ocupăm de aceasta mai mult decât oricare altă civilizaţie din istorie. În vremurile noastre, aflate în opoziţie cu alte epoci caracterizate de absenţa oricărei menţiuni asupra dragostei trupeşti, dacă ar sosi un vizitator de pe planeta Marte, i-am da impresia că dragostea trupească autonomizată este aproape singurul subiect care ne preocupă.

Dacă deschizi orice ziar aflat la îndemână, este cu neputinţă să nu dai de tot felul de „specialişti” în materie care „luminează” societatea cu concepţiile lor evoluate în legătură cu contracepţia, avortul, curvia, pornografia, homosexualitatea, sau care stabilesc reperele morale ale adolescenţilor în ceea ce priveşte dragostea trupească autonomizată.

Rar mai pot fi întâlniţi acei oameni, cel puţin în ultimii treizeci de ani, care să-şi reprime erotismul în felul în care o făceau clienţii lui Freud înainte de primul război mondial. În realitate se întâmplă exact pe dos şi există o mulţime de dezbateri pe tema dragostei trupeşti autonomizate. Toţi vorbesc de viaţa sexuală activă care nu trebuie neglijată; nu mai găseşti pe nimeni care să se vaite din pricina interdicţiilor impuse de canoanele sociale, care l-ar putea împiedica în vreun fel să se exprime liber din punct de vedere sexual, oricât de des şi oricum şi-ar dori. Deja în perioada anilor ’60 –’70, cei care experimentaseră această libertate sexuală se plângeau de o lipsă acută a sentimentului şi a pasiunii în relaţiile de dragoste. „Când e vorba de aceste discuţii insistente”, spunea un articol la finele anului 1965 dezbătând această problemă, „curiozitatea este că, în definitiv, toţi par să se bucure foarte puţin de această liberalizare morală” . Atât de mult sex cu aşa de puţin sens şi cu atât de puţină plăcere.

Dacă omul perioadei victoriene nu dorea să se ştie că ar nutri în vreun fel dorinţe trupeşti, în ultimii douăzeci de ani cel puţin  ne ruşinăm dacă se întâmplă cumva să nu avem astfel de dorinţe. Înainte de primul deceniu al veacului al douăzecilea, dacă spuneai unei femei că este „sexy”, s-ar fi simţit ofensată; astăzi, un astfel de compliment e apreciat în mod deosebit, motiv pentru care poţi fi răsplătit cu generozitate, asupra ta revărsându-se tot farmecul de care dispune respectiva persoană. Mulţi dintre oamenii zilelor noastre au, spre exemplu, probleme de frigiditate şi impotenţă, dar luptă în mod disperat pentru a-şi ascunde această neputinţă. Omul victorian decent avea un sentiment de vinovăţie în urma relaţiilor trupeşti nelegitime pe care s-ar fi putut să le aibă, acum ne simţim vinovaţi dacă nu le avem.

Cu siguranţă că micşorarea presiunii sociale exterioare şi a unei anumite vinovăţii, corecta informare, o libertate crescută în abordarea subiectelor interzise, precum şi discuţiile libere în ceea ce priveşte erotismul trebuie să fi avut în mod clar şi rezultate pozitive. O scurtă trecere în revistă a situaţiei care domina în epocile anterioare, dar chiar şi în cele mai îndepărtate de a noastră, va face acest lucru mai lămurit.

Într-un articol care se întitula Impulsul sexual, publicat la noi  în 1884, erau trecute în revistă următoarele consecinţe ale masturbării: „Paloarea feţei, în special a buzelor, o deasă şi bruscă schimbare a tenului feţei, ochi lăsaţi în jos, adânciţi şi temători, marcaţi de cearcăne întunecate, toropeală a muşchilor trupului, dese erupţii pe nas şi pe frunte, dezgustătoare mirosuri ieşind pe gură, aspect firav, mers grăbit, apariţia leşinului la statul mai mult în picioare, tremuratul şi o grabnică obosire a mâinilor, tremurul vocii, epuizare la eforturi mici şi de durată, toate acestea pot fi observate la mulţi dintre cei care practică masturbarea” […].

Scriitorul era încredinţat că motivele care duc la masturbare ar fi următoarele:

„1. […] 2. Toate atingerile nefireşti, apăsarea organelor genitale; nu doar acele atingeri obişnuite ale sfârcurilor celor mici de către moaşe, prin care se încearcă liniştirea copiilor, oferindu-le o anumită plăcere, dar şi folosirea de foarte timpuriu a hainelor strâmte, în special a pantalonilor strâmţi.

3. Excitarea organelor genitale prin călărirea beţelor sau a cailor de lemn, prin punerea copiilor pe genunchi […], obişnuinţa de a pune şi a ţine picioarele sub şezut; prin punerea, în principiu, fără scop a mâinilor în buzunarele pantalonilor.
4, 5, 6, 7 […]
8. O foarte mare apropiere trupească a tinerilor, acolo unde locuiesc, în special dormitul în camere strâmte, fie în acelaşi pat sau nu, o apropiere fără supraveghere a unora faţă de ceilalţi, atunci când aceştia ştiu că nu există riscul unor vizite surpriză din partea adulţilor, trimiterea copiilor la dormitor fără ca aceştia să fie obosiţi”.

Ar fi poate îndeajuns câteva informaţii despre tragedia vieţii intime a lui Constantin Kavafis  , pentru a se putea înţelege cât au fost de eliberatoare pentru omul contemporan evoluţiile ce au avut loc de curând în ceea ce priveşte informarea şi discuţiile libere în legătură cu dragostea.

Poetul avea deja treizeci şi doi de ani când consemna anumite amănunte, de altfel codificate, despre intimităţile lui, arătând suferinţa teribilă şi chinul de nedescris prin care trecea din cauza unor experienţe erotice nefireşti la care se făcea părtaş, şi cărora nu le cunoştea sensul şi cauzele. Concluzia la care ajunsese la un moment dat era că ar trebui să se biciuie la modul propriu, fapt care spera să-l ajute cumva în eforturile disperate prin care încerca să iasă din cercul vicios în care se afundase şi care îi provoca atâta groază şi vinovăţie, umilindu-l în ultimul hal.

La 6 martie 1897 scria: „Văd clar răul şi tulburarea pe care le provoacă propriile mele faptele asupra organismului meu. Trebuie să-mi impun cu hotărâre să termin odată cu aceasta până la 1 aprilie, altfel nu voi putea să mai călătoresc. Sigur mă voi îmbolnăvi. Cum voi putea să mă mai bucur de călătorie dacă sunt bolnav? Luna ianuarie ce a trecut am putut să mă abţin. Sănătatea şi-a revenit imediat. N-am mai avut palpitaţii. Regulile ce mi le impun mă ajută cu condiţia să fie aplicate corect… Mă predau uitării pentru puţin, uneori cu ajutorul fanteziei, şi apoi mă conformez canoanelor impuse până la un punct. Dar în felul ăsta canoanele nu sunt eficiente” .

Câteva zile mai târziu scria din nou:

„Am păcătuit din nou. Nicio speranţă nu mai am, afară de situaţia în care aş înceta cu desăvârşire. Dumnezeul meu, ajută-mă” . Şi descrierea tragediei continuă: „Par palid şi urât, şi asta după ce mă felicitaseră înainte cu trei zile pentru buna mea înfăţişare” . „Deznădejde, mă înşel cu desăvârşire dacă cred că acest lucru nu are consecinţe. Astăzi, ca din senin, am avut tulburări la stomac” .

„Agonie, agonie. Ce chinuri, ce chinuri am îndurat. Am căzut la pat ca să mă culc pe la trei dimineaţa. Am cedat din nou. Oroare. Oroare” .

„Să scap, să scap, să scap! Ajung chinurile în care mă rostogolesc acum şi care îmi ruinează organismul, îmi albesc părul, dându-mi o înfăţişare terifiantă” . „Suport martiriul. M-am ridicat şi scriu acum. Ce să fac şi ce va fi? Ce să fac? Ajutor, sunt pierdut!” (19 noiembrie, ora 5 dimineaţa) .

„Însemnările lui”, scrie unul dintre primii biografi şi prieteni ai săi, „sunt pline de gemete şi de un refren pe care îl murmură neîncetat după fiecare cădere «nicio plăcere», «nicio plăcere». Inconsecvenţele lui par incredibile. Nu se putea opune, deşi şi-o dorea. Şi, pentru a-şi întări voinţa, îşi face sieşi promisiuni şi jurăminte. Iată o astfel de însemnare: «Iau o mare hotărâre. Acum jur…»” .

„Din câte se poate vedea”, continuă biograful, „în niciun loc din însemnările sale nu face referire la vreo plăcere sau mulţumire care să-i aducă bucurie. Peste tot agonie, teroare, înfricoşare, teamă de consecinţe, chin sufletesc; consemnări de coşmar făcute de poet detaliilor cronologice a acestor momente teribile de deznădejde”.

Acelaşi critic semnala faptul că în poezia „Mintea”, poetul face referire la tinereţea sa pierdută, precum şi la diferitele zvonuri şi insinuări făcute la adresa lui, fapt interpretat apoi de către unii în mod eronat, trăgând concluzia că primii lui ani ar fi trăit provocator şi scandalos. Această părere nu are niciun fundament. De-a lungul timpului aproape toţi care l-au cunoscut au avut anumite suspiciuni legate de viaţa lui ciudată, dar niciodată nu a fost vorba de vreun scandal. Ceea ce i se întâmpla ştia numai el, aceasta constituind o greutate în plus şi îşi punea de altfel amprenta pe comportamentul său. Rezerva exagerată faţă de aceia pe care nu-i cunoştea, sperietura ce i se întipărea pe chip atunci când aştepta reacţiile celorlalţi faţă de persoana sa, expresia enigmatică afişată în diverse ocazii – erau toate în mare măsură consecinţele vieţii lui intime, precum şi a eforturilor pe care le făcea pentru a nu transpare nimic din ea. Dacă avem în vedere că se putea găsi oricând la mâna vreunui răuvoit or sau posibil şantajist şi că pentru poet demnitatea şi reputaţia erau o condiţie a supravieţuirii sociale, vom înţelege, poate, tensiunea pe care o năşteau eforturile lui de a evita pericolul mortal pe care-l putea reprezenta un scandal pentru renumele pe care îl avea.

Întregul său efort de a se împotrivi îndemnurilor interioare, de care vroia cu tot dinadinsul să scape, i-au influenţat starea psihică. Tăinuirea vieţii personale, precum şi constrângerile impuse vieţii interioare, la care se adăuga ruşinea şi complexul de vinovăţie care îl asaltau permanent umplându-l de melancolie, sunt oglindite în creaţia lui poetică din epocă. Poeziile „Ore de melancolie”, „Vreme bună şi rea”, „Elegia florilor”, „O bucurie este mai binecuvântată”, „Foarte frumoasa şi alba noastră tinereţe”, „Glasuri dulci”, „Lumânările”, „Ferestrele”, „Ziduri”, „Din nou în acelaşi oraş” respiră toate o anumită tristeţe .

Este evident că o informare corectă, o libertate crescută în ceea ce priveşte abordarea subiectelor legate de dragoste, precum şi discuţiile libere din jurul acestora, au micşorat angoasa socială exterioară şi vinovăţia. Cea care a crescut însă este neliniştea interioară, având adeseori un caracter mai patologic şi mai dificil de mânuit, ajungând să-l împovăreze pe om mai mult decât angoasa şi vinovăţia exterioară. Dacă neliniştea exterioară este provocată de sentimentul încălcării unor norme sociale şi morale, cea interioară este provocată astăzi de sentimentul insuficienţei şi neputinţei erotice.

Provocarea cu care se putea confrunta în trecut o femeie din partea bărbatului era simplă şi directă. Accepta sau nu să aibă relaţie trupească cu el. Acum însă bărbatul nu-şi mai întreabă posibila parteneră dacă vrea să se culce cu el, ci dacă e în capabilă de o relaţie trupească cum scrie la carte, satisfăcătoare din punct de vedere sexual. Provocarea s-a mutat de la actul în sine, luat în simplitatea lui, la putinţa de a avea legendarul orgasm, care ar trebui să semene cu un cutremur seismic impresionant. Deşi a doua întrebare pune problema hotărârii de a face dragoste mai mult pe interesul principal urmărit într-o astfel de relaţie, nu putem trece totuşi cu vederea faptul că este mai la îndemână pentru o femeie să facă faţă primului tip de întrebare. Omul contemporan este stăpânit în mod teribil de temeri chinuitoare în legătură cu capacităţile şi cunoştinţele lui erotice practice.

În trecut te puteai plânge de normele morale austere ale societăţii, întărindu-ţi moralul la învinovăţirile care-ţi puteau fi aduse, justificându-te că, pentru ceea ce ai făcut rău, a greşit societatea. Această situaţie îţi mai dădea un anumit răgaz să meditezi asupra lucrurilor pe care ai fi vrut cu adevărat să le faci sau să nu le faci. Atunci când întrebarea ce ţi se pune este dacă eşti în stare să funcţionezi debordând de virilitate, sentimentul unei anumite suficienţe a capacităţilor tale trupeşti şi încrederea în propriile puteri sunt puse serios sub semnul îndoielii, ceea ce va determina o tensiune la nivelul forului tău interior, făcându-te să problematizezi intens felul în care vei putea trece respectivul examen.

Normele exterioare limitative (prohibitive) sunt deseori o binecuvântare inconştientă pentru adolescenţi. Le dau ocazia să se regăsească pe ei înşişi, le lasă o marjă pentru a gândi un mod de comportament fără să fie legaţi unii de ceilalţi înainte de a fi pregătiţi. A te arunca în aventura unor relaţii avansate cu implicaţii sufleteşti şi trupeşti este legată de un proces de maturizare care presupune o anumită vârstă şi experienţă. La cei mai tineri este mai bine să nu existe o legătură clară şi directă, decât să avanseze într-o relaţie trupească sub o constrângere [exterioară] oarecare, forţând mai apoi sentimentele pentru a suplini, cumva, lipsa unei reale legături sufleteşti.

Când sunt instituite norme exterioare limitative, desigur că adolescentul poate să le ignore, dar cel puţin există un cadru pe care-l poate accepta sau nu. Ironia tragică este că cei mai mulţi dintre adolescenţii cuprinşi de neliniştea pe care le-o creează libertatea lor erotică încearcă să şi-o reprime pentru a nu arăta că n-o pot stăpâni, mimând că mai degrabă le place libertatea . Această reprimare adăugă şi mai multă nelinişte celei iniţiale, pe care aceştia vor încearcă să o contrabalanseze luptând împotriva autorităţii părinteşti pentru, chipurile, şi mai multă libertate.

Miopia noastră aşa-zis progresistă nu ne lasă să vedem că aruncarea omului şi în special a tânărului, în acest ocean fără de margini al liberului arbitru nu ţine de adevărata libertate, ci constituie o nouă constrângere, care va conduce după toate probabilităţile la noi conflicte interioare. Libertatea erotică pe care încercăm s-o impunem nu este în realitate potrivită condiţiei umane.

Lumea apuseană a descoperit cu cel puţin douăzeci de ani înainte că este o mare iluzie convingerea că numai libertatea şi informarea sunt cele prin care vor fi rezolvate problemele. Acest fapt a devenit foarte clar tuturor specialiştilor ce se ocupă cu astfel de chestiuni, care au întocmit studii plecând de la teatrul şi literatura perioadei pe care o traversau. Recapitulând impresiile pe care i le făceau referinţele erotice ale operelor de teatru din epocă, un critic de teatru al ziarului „The New York Times” scria în 1965 următoarele: „Experienţa sexuală se câştigă ca şi cum cineva s-ar fi pornit la cumpărături într-o seară plictisitoare; dorinţa n-are nimic de-a face cu ea şi nici măcar curiozitatea” ; iar un altul completa: „În revolta împotriva victorianismului, cei implicaţi au avut ocazia să ia poziţie şi să acţioneze. Până acum, mai degrabă, au sărăcit decât au îmbogăţit romanul” .

O educaţie erotică pură şi pragmatică a condus la dezumanizarea erotismului în literatură. „Există relaţii sexuale la Zola”, continua acelaşi autor, „care au mai mult adevăr în ele şi mai mult umanism decât orice a descris D.H. Lawrence” .

Se pare că vom fi nevoiţi să aşteptăm cel puţin alţi douăzeci de ani pentru a se găsi şi la noi oameni care să consemneze fenomene similare în propria noastră literatură.

Lupta împotriva cenzurii şi pentru libertatea de expresie este, fără îndoială, o luptă de o deosebită importanţă, care trebuia oricum să fie câştigată; era posibil ca această biruinţă să nu fi evoluat spre o altă formă a lipsei de libertate? În Apus se observa deja, cu douăzeci de ani înainte, că scriitorii şi romancierii „preferau să-şi arunce maşinile de scris, decât să fie nevoiţi să predea un material fără un conţinut bogat în scene erotice în care eroii lor să fie implicaţi, scene ce păreau, cumva, obligatorii în epocă, introducându-l pe cititor în tot felul de descrieri anatomo-funcţionale apetisante” .

„Luminarea” noastră prin acest tip de educaţie, în condiţiile în care nu mai pot fi admise şi alte păreri, sfârşeşte prin a se autodiscredita. Ceea ce este nimicit este tocmai patosul dragostei, a cărui raţiune este tocmai susţinerea şi protejarea dragostei. În avalanşa de povestiri realistice din teatru, literatură, chiar şi în psihoterapie, uităm deseori că ceea dă viaţă dragostei ţine de o dispoziţie erotică specială – încărcată de mister –, şi că realismul care ni serveşte astăzi nu are nimic erotic în el. Cu adevărat, nimic nu impresionează mai puţin din punct de vedere erotic ca goliciunea trupească. Există o nevoie imperioasă de visare, pentru a transfigura fiziologicul şi anatomicul oricărei experienţe interpersonale, pentru a o transpune în artă, în dragoste şi în tot ce presupune pasiune, sub diferite chipuri ce au puterea apoi de a ne emoţiona şi fermeca.

Poate că „luminarea” care se doreşte prin această educaţie ce se limitează la detalii pur realistice să constituie ea însăşi o evadare din neliniştea pe care o creează legătura dintre vis şi pasiunea dragostei, nelinişte care se pare că nu este uşor de suportat.

Acest articol a fost publicat în Manual de iubire. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s