Oricât preţ s-ar pune pe studiile şi cercetările legate de aspectele practice ale dragostei sau pe educaţia sexuală, ele sunt simptomele unei civilizaţii în care caracterul personal al dragostei s-a pierdut în cea mai mare măsură

MANUAL DE IUBIRE-Firea dragostei
Părintele Filothei Faros
Editura Egumenita

COMPLICAŢIILE, ÎNCURCĂTURILE
ŞI DEVIAŢIILE IUBIRII

Cuvântul dragoste este folosit de regulă în patru situaţii diferite. Una dintre ele este legată de sexul opus, ca atracţie naturală, alta este dragostea ca impuls spre celălalt, spre creaţie, spre forme de existenţă şi de relaţie mai înalte. A treia este prietenia sau dragostea prietenească. Iar a patra este dragostea care urmăreşte folosul altuia, iubirea celui ce este nevrednic de a fi iubit, a vrăjmaşului, având ca model dragostea lui Dumnezeu pentru om. Fiecare experienţă umană de iubire autentică este un amestec în diverse proporţii a celor patru forme de dragoste.

De regulă, în iubire plecăm de la atracţia fizică şi nu doar pentru că societatea noastră este fixată pe acest aspect, ci pentru că de aici începe existenţa biologică a omului. Indiferent cât a decăzut sexul în ochii societăţii contemporane, el continuă să rămână lucrarea fundamentală a reproducerii umane, impulsul prin care se perpetuează neamul omenesc şi care – deşi printr-un chip demonic al lui poate să-l arunce pe om în abisurile deznădejdii –, atunci când este legat de o dragoste autentică, este capabil să-l ridice de la deznădejde la extaz. Oamenii epocilor anterioare vedeau atracţia fizică, dragostea şi moartea ca pe o parte inseparabilă a vieţii. Numai în epoca noastră s-a reuşit, într-un anumită măsură, izolarea atracţiei fizice de celelalte elemente ale vieţii, dându-i acesteia întâietate şi încredinţându-i să poarte greutatea tuturor celor patru chipuri ale dragostei. Oricât am vulgariza atracţia fizică în literatură şi în teatru, şi oricât am dori să ne protejăm de aceasta prin cinism sau printr-o dispoziţie moralizatoare de cumpătare autoimpusă, pasiunea ce se naşte în noi prin atracţia fizică este gata în orice moment să ne ia minţile, fără a prinde chiar de veste, dovedindu-se încă o dată că iubirea continuă să fie un mysterium tremendum .


 Dragostea trupească autonomizată  ucide adevărata iubire
Accentul pus pe dragoste pentru edificarea unei vieţi umane superioare a fost, teoretic cel puţin, atât de mare în trecut, încât preţuirea de sine a oamenilor creştea sau se micşora vertiginos în funcţie de reuşita pe care o aveai în dragoste. Cei care aveau parte de ea se considerau norocoşi şi se dedau unui exhibiţionism autoîncurajator necontrolat, convinşi că au pus mâna pe dovada salvării  lor, în timp ce restul se simţeau nu numai lipsiţi de ceea ce este mai important în viaţă, dar aveau şi sentimentul unei lipse de valoare. Important pentru ei nu era, poate, senzaţia acută a singurătăţii şi a nefericirii ce le dădea târcoale, ci faptul că erau măcinaţi interior de convingerea dureroasă că, într-un anumit fel, le scăpase adevăratul mister al vieţii. Nu numai un procentaj crescut al divorţurilor sau vulgarizarea dragostei în literatură şi în artă a contribuit la această situaţie, ci şi faptul că, pentru cei mai mulţi oameni, dragostea fizică şi-a pierdut cu atât mai mult sensul cu cât părea mai îngăduită; marea iubire, la care oricine visa, profilându-se ca ceva excepţional, de neatins, dacă nu chiar ca o iluzie ce nu putea fi materializată vreodată.

Unii reprezentanţi ai stângii politice susţineau că dragostea a fost ucisă de natura societăţii capitaliste, şi că reformatorii pe care aceştia îi promovau aveau ca obiectiv concret tocmai „crearea unei lumi în care dragostea se poate cultiva şi manifesta mai uşor”.

În lumea plină de contradicţii de care avem parte astăzi, atracţia fizică, care în definitiv este cel mai puţin important factor pe scara împlinirii umane, a devenit o preocupare insistentă a tuturor.
Fiind cu toţii înrădăcinaţi într-un dat biologic inevitabil, atracţia trupească vine întotdeauna în întâmpinarea noastră ca ceva ce ni se oferă, chemându-ne măcar la o imitare a dragostei, atunci când ea constituie fundamentul unirii noastre. Dragostea trupească autonomizată a devenit mai mult o provocare şi o povară a omului apusean decât o împlinire a lui.

În ciuda faptului că „progresiştii” epocii bronzului  de la noi luptă asiduu pentru eliberarea sexuală a semenilor noştri, occidentalul descoperea cu câteva decenii mai înainte că mulţimea de cărţi ce se tipăriseră până atunci în Apus, pline de toate informaţiile tehnice şi practice legate de dragostea trupească autonomizată, deşi la vremea lor fuseseră pentru câteva săptămâni nişte best-seller-uri, erau în realitate caracterizate de multă superficialitate în tratarea problemelor abordate. Deja în anii ’70 cei mai mulţi dintre occidentali păreau să înţeleagă, fără ca atunci s-o fi exprimat în mod clar, aşa cum se va întâmpla mai târziu, că felul disperat în care s-au urmărit aspectele tehnice ale „iubirii”, ce trebuiau să conducă neapărat la împlinire, era în strânsă legătură cu pierderea adevăratului chip al împlinirii, pe care îl căutau cu atâta asiduitate.

Obiceiul de a începe să alergi mai repede, atunci când este evident că ai rătăcit drumul, este o mai veche şi tragică ironie a omului; în ceea ce priveşte iubirea, el se agaţă mai mult de cercetarea statisticilor şi de procesele fiziologice ale dragostei trupeşti autonomizate, când de fapt, a pierdut valorile adevărate şi un înţeles mai profund al dragostei. Oricât preţ s-ar pune pe studiile şi cercetările legate de aspectele practice ale dragostei sau pe educaţia sexuală, ele sunt simptomele unei civilizaţii în care caracterul personal al dragostei s-a pierdut în cea mai mare măsură. Dragostea era considerată cândva o putere motrice pe care ne puteam bizui în înaintarea noastră spre o mai mare plinătate a vieţii. Marea cotitură spirituală a zilelor noastre este tocmai contestarea acestei puteri motrice în esenţa ei, dragostea devenind chiar ea însăşi o problemă.

Este ciudat, totuşi, că, deşi în trecut dragostea constituia un răspuns la greutăţile vieţii, în epoca noastră a devenit o problemă. Este adevărat că dragostea pare mai dificil de pus în practică în perioadele de tranziţie. Astăzi vechile mituri şi simboluri care ne direcţionau cândva spre un scop au decăzut, iar neliniştea a crescut. Încercăm să ne convingem pe noi înşine să credem că mai avem dragoste.

Ne este însă atât de dificil să mai găsim acei oameni cu care să putem fundamenta o legătură serioasă de dragoste, întrucât avem permanent sentimentul că, într-un anumit fel, suntem prea încătuşaţi şi în nesiguranţă pentru a mai putea îndrăzni ceva. În aceste condiţii ne îndepărtăm tot mai mult de acea dispoziţie interioară care ne-ar mai putea îndrepta spre celălalt, pe care dragostea însăşi ar putea-o gestiona prin funcţia ei coordonatoare, întorcându-ne şi preocupându-ne într-un mod tot mai egoist şi mai obsesiv cu noi înşine.
Rezultatul e că ajungem să constatăm că nu mai contăm deloc pentru ceilalţi, fapt care ne conduce la indiferenţă şi la violenţă, întrucât nimeni nu poate suporta prea mult această experienţă a letargiei la care te împinge sentimentul că nu mai însemni ceva pentru ceilalţi.

Nu este greu de înţeles de ce oamenii care trăiesc într-o epocă schizoidă ca a noastră au nevoie să-şi protejeze sinele de întregul dezastru al stimulilor excitanţi din jur, de atacul torenţial al cuvintelor şi al zgomotului produs de televizor şi de radio, de linia de producţie industrială a giganţilor colectivizanţi, de nenumăratele universităţi ale celor ce le absolvă ca pe bandă rulantă.

Într-o lume în care numerele conduc implacabil ca mijloace de fixare a identităţii, asemenea unei lave revărsate ce ameninţă să înghită şi să pietrifice orice formă de viaţă pe acolo pe unde trece, într-o lume în care normalitatea se identifică cu apatia, unde dragostea trupească autonomizată este în aşa fel înţeleasă încât singura modalitate ca cineva să-şi poată păzi interioritatea este să înveţe cum să aibă parte de împlinire sexuală fără să fie legat sentimental de celălalt, într-o astfel de lume schizoidă în care tinerii preferă să trăiască într-un mod direct, întrucât nu au avut ocazia să-şi ridice încă ziduri de apărare , lucru care lezează sensibilitatea celor mai în vârstă, nu este ciudat că dragostea devine tot mai problematică şi cu atât mai greu de atins.
Acest articol a fost publicat în Manual de iubire. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s