Părintele Filothei Faros
Editura Egumenita
Domină concepţia că Freud şi psihanaliza susţin eliberarea erotică, fapt pentru care mulţi dintre reprezentanţii profesiilor care cu multă modestie se autointitulează umaniste, în discursurile lor aprinse pentru eliberarea sexuală, fac apel în mod obligatoriu, în numele ştiinţei, la anumite periodice laice cu renume, precum şi la fragmentele din scrierile freudiene, în acelaşi fel în care hiliaştii se foloseau de versetele disparate ale Sfintei Scripturi pentru a-şi susţine rătăcirea. Ceea ce par să ignore aceşti „specialişti” din jurul nostru, desigur nu numai datorită unor elemente pe care le trec cu vederea, este că psihanaliza nu este legată numai de liberalizarea sexuală, ci şi de puritanism. Cum a avut loc aceasta este o istorie interesantă.
Puritanismul psihanalizei pune accent pe o onorabilitate austeră şi pe o moralitate legalistă, pe care a urmat-o şi Freud în mod exemplar. Neopuritanismul psihanalizei, care constituie fundamentul concepţiei masculinităţii sexualizate despre dragoste, este noul sistem de gândire prin care trupul şi eul omului sunt tratate ca un mecanism, trebuind satisfăcute cu orice preţ prin mijlocirea unor subiecţi impersonali trataţi doar ca „obiecte sexuale”. În psihanaliză există tendinţa de a se considera detensionarea sexuală ca o necesitate ce trebuie urgent împlinită; tendinţa aceasta fundamentează, de fapt, neopuritanismul psihanalizei de azi, deturnând experienţa erotică de la ceea ce ar trebui să fie perceput ca un eveniment al sărbătorii şi al extazului la o datorie „morală”.
Merită să facem o analiză a felului cum noile principii ale dragostei, abordate din punct de vedere psihanalitic, au dus la o curioasă pervertire a ei în epoca noastră. „Psihanaliza este calvinism cu bermude” – declara dr. C. Macfie Campell, preşedintele Asociaţiei Americane de Psihiatrie între anii 1936-1937, analizând concepţiile filosofice ale psihanalizei. Freud însuşi, analizat în ansamblu, a fost un exemplu tipic de puritan, prin caracterul puternic de care a dat dovadă, prin cumpătarea şi munca grea depusă de-a lungul întregii vieţi.
Îl admira în mod deosebit pe Oliver Cromwell, fostul conducătorul puritan al Angliei, al cărui nume îl dăduse chiar fiului său. Philip Rieff, în studiul său, Freud – Gândirea unui moralist, sublinia faptul că „tendinţa spre un puritanism angajat nu era ceva neobişnuit printre intelectualii evrei din lume, aceasta indicând o anumită preferinţă pentru o morală cu un caracter independent şi raţional, mai degrabă, decât pentru una animată de o credinţă sau o dogmă concretă”. În regulile ascetice pe care şi le-a autoimpus în viaţa de zi cu zi şi care au o anumită legătură cu opera lui, Freud face dovada uneia din cele mai fundamentale concepţii puritaniste, tratând ştiinţa ca un monahism laic.
Munca sa grea, asiduă, plină de dificultăţi, închinată atingerii obiectivelor ştiinţifice propuse, pe care le considera mai presus de orice, chiar şi decât viaţa însăşi, a dus la sublimarea propriul erotism.
Personal, Freud a avut o viaţă erotică foarte limitată, începută foarte târziu, în jurul vârstei de 30 de ani, şi care a încetat pe când avea 40, după cum ne spune biograful său Ernest Jones. Când avea 41 de ani Freud i-a scris prietenului său Wilhelm Fliess, plângându-se într-un fel de uimitoarea dispoziţie erotică pe care a avut-o la un moment dat: „Stimularea sexuală nu îi mai este de folos unui om ca mine”. O altă întâmplare confirmă şi ea faptul că viaţa erotică a lui Freud s-a încheiat când acesta avea în jur de 40 de ani.
În lucrarea sa „Explicarea viselor”, consemnează că la 40 de ani ai săi a mai reuşit să simtă atracţie fizică pentru o femeie tânără ce se întâmplase să fie în apropierea lui, ceea ce l-a făcut să întindă mâna aproape involuntar şi s-o atingă. Menţionează cu câtă surprindere a constatat că mai putea simţi o astfel de atracţie.
Freud credea în cumpătare şi în sublimarea impulsului erotic, având convingerea că acestea pot avea o mare valoare, atât pentru dezvoltarea unei civilizaţii, cât şi pentru dezvoltarea personalităţii umane.
În 1893, în timpul logodnei prelungite cu Martha Bernays, tânărul pe atunci Freud scria viitoarei soţii: „Nu este nici plăcut şi nici ziditor să urmezi mulţimea pentru a te distra; noi, cel puţin, nu avem interes pentru aşa ceva. […] Mi-aduc aminte de ceva care mi s-a întâmplat pe când urmăream o reprezentaţie cu Carmen de Bizet. Mulţimea îşi dăduse drumul poftelor, iar noi ne înfrânam. Ne înfrânam ca să ne păstrăm demnitatea. Avem grijă de sănătatea noastră, de sentimentele noastre, cultivăm acea capacitate de a ne putea bucura cum se cade. Ne păstrăm pe noi înşine pentru ceva, fără să ştim pentru ce, iar această continuă respingere a instinctelor noastre fizice ne dă sentimentul unei aşteptări mai înalte” .
Fundamentul teoriei lui despre sublimare se găseşte în convingerea că libidoul (dorinţa) există în om într-o măsură limitată, putând fi secătuit la un moment dat. Aceasta este motivul pentru care se cere cumpătare în a da curs sentimentelor şi anume pentru a fi în stare de a te mai bucura şi de altceva. Epuizarea libidoului în activitatea sexuală duce la situaţia de a nu mai avea dispoziţie şi energie pentru creaţia artistică. Paul Tillich observase că ideea de sublimare este concepţia cea mai puritană a lui Freud .
Influenţa culturală a puritanismului este nu numai un rezultat, ci şi o cauză a unui întreg fenomen spiritual.
Poate că unul din factorii umani interni care a condus la dezvoltarea puritanismului a fost încercarea inconştientă a omului de a zădărnici înclinaţia naturală a firii lui iubitoare de a se dărui celuilalt, înclinaţie care, în lumina unei anumite patologii, ajunge să-l înfricoşeze. În încercarea de anihilare a imboldului sufletesc firesc care-l cheamă la iubire, terorizat de presiunea exercitată de imboldul fizic pentru celălalt, se va arunca în braţele puritanismului, care i-l va prezenta de acum pe cel de lângă el ca un pericol moral, ajutându-l astfel să-l evite.
Acelaşi lucru îl face şi neopuritanismul, care este rezultatul aceleiaşi temeri de sine, chiar dacă se exprimă într-un mod diferit. Puritanismul zădărniceşte în realitate întâlnirea omului cu semenul său precum şi dăruirea de sine către acela, îndepărtându-l de acesta pe motivul că reprezintă un pericol moral pentru integritatea lui personală.
Morala puritană ne spune cum putem rămâne departe de celălalt pentru a nu păcătui, în realitate însă ne ţine departe de el pentru a nu-l întâlni şi a ne dărui lui. Neopuritanismul propune raportarea la celălalt ca la un obiect ce este necesar pentru relaxarea noastră, scoţând cu totul din calcul posibilitatea întâlnirii reale şi a dăruirii către acesta. În ambele situaţii omul nu fiinţează liber şi autentic, ci se conformează unei constrângeri exterioare, nefiind o manifestare în conformitate cu natura lui iubitoare.
Deşi Freud nu ne descoperă ce e în realitate dragostea şi natura erotică a omului, reuşeşte să dea o nouă expresie şi adâncime socraticului „cunoaşte-te pe tine însuţi”, descoperindu-ne o latură ignorată a existenţei umane, aceea a stimulilor inhibaţi din subconştient. De asemenea Freud a dezvoltat anumite tehnici care privesc raporturile terapeutice dintre medic şi pacient şi, oricare ar fi aprecierea noastră asupra valorii psihanalizei, descoperirile lui din acest domeniu sunt recunoscute ca o contribuţie de nepreţuit, nu numai în terapia psihicului, ci şi în zona moralităţii, prin îndepărtarea ipocriziei şi a autoînşelării.
Este clar că mulţi dintre oamenii care doresc peste noapte schimbări ale propriei personalităţi – refugiindu-se mai degrabă într-o zonă a Nirvanei – şi care îşi încredinţează dezvoltarea lor spirituală unui proces ce are mai mult valenţe tehnice, apelând la panaceul „libertăţii de manifestare” şi al hedonismului, în realitate vor da în cheie psihanalitică un nou conţinut vechiului lor puritanism. Faptul că schimbarea acestei raportări la dragoste şi practicile erotice a survenit cu atâta rapiditate în anii ’20 seamănă cu acea poveste hazlie (din folclorul grecesc) a lui Manole care pentru a da impresia celor din jur că se schimbă, îşi punea pur şi simplu hainele pe dos.
Pe de altă parte, ceea ce nu are loc în aceste condiţii este tocmai atât de mult dorita deschidere a sensibilităţii şi a fanteziei, care să ducă la o îmbogăţire a pasiunii în dragoste şi la o descoperire a realei ei naturi. Prin dragostea „liberă” pe care am instituit-o nimeni nu învaţă cum se poate iubi în mod plenar, pentru că „libertatea” propusă nu este în realitate eliberare, ci o nouă sclavie. Rezultatul este că noile concepţii despre dragoste ne-au condus la şi mai multă confuzie şi contradicţie, punându-ne în faţă paradoxuri teribile, fapt ce poate fi observat deja în zilele noastre.
Desigur că nu putem să negăm un anumit folos pe care l-a adus această evoluţie a lucrurilor, care a înlesnit o comunicare mai liberă şi mai sinceră a oamenilor între ei în ceea ce priveşte nevoile şi experienţele lor de dragoste. Trebuie să ne fie însă clar că acest folos nu vine de la sine şi că el ar putea fi cu adevărat valorificat numai când vor fi recunoscute toate contradicţiile luate în discuţie până acum. Aceasta este singura premisă care ne poate conduce la o concepţie sănătoasă despre natura dragostei.
Taina Căsătoriei 