Puritanismul se caracterizează prin tendinţa de a desconsidera trupul şi de a-l folosi doar ca un instrument, de a pune sentimentul în opoziţie faţă de raţiune

 dispimagephp.jpg
MANUAL DE IUBIRE-Firea dragostei
Părintele Filothei Faros
Editura Egumenita
Noul puritanism

Mult promovata libertate erotică din epoca noastră a evoluat în cele din urmă spre o nouă formă de puritanism. Puritanismul se caracterizează prin tendinţa de a desconsidera trupul şi de a-l folosi doar ca un instrument, de a pune sentimentul în opoziţie faţă de raţiune. În puritanism era păcat să-ţi manifeşti erotismul; în neopuritanismul zilelor noastre este păcat să nu dai expresie deplină la orice dorinţă erotică. Pentru neopuritanismul epocii noastre este imoral să nu-ţi satisfaci toate dorinţele erotice. „Sunt foarte puţine imagini mai triste”, scria cineva în Times Literary Supplement, apărut în Londra anilor ’65, „decât cea a unui intelectual cu vederi înaintate, hotărât să ajungă în pat cu cineva doar din sentimentul unei obligaţii morale […].

Nu există în lume un suflet puritan mai nobil, decât partizanul modern al izbăvirii de nefericire printr-o bine direcţionare a patosului” .

În trecut o femeie se simţea de regulă într-un fel vinovată când avea parte de orgasm în relaţia cu un bărbat; acum se simte vinovată dacă după câteva întâlniri se întâmplă să nu aibă. În ceea ce priveşte femeia, păcatul apare în condiţiile acestea ca „o reprimare patologică”, refuzul de a se „da”, de a se oferi cu totul, fără rezerve. În acelaşi timp partenerul ei „luminat” – în general de diversele experienţe anterioare sau de manualele de „specialitate” – sau care, cel puţin, pretinde că este, nu îi accentuează vinovăţia făcând pe supăratul la modul deschis. Dacă s-ar putea certa cu el, conflictul ar durea-o mai puţin, dar aşa, (el) stă întins lângă ea având „mintea deschisă şi luminată”, gata în orice moment să pornească o adevărată cruciadă pentru a o scoate din „căderea”  în care se află. Această situaţie devine, bineînţeles, un motiv ca refuzul ei să-i creeze şi mai multă vinovăţie .

Toate acestea înseamnă, desigur, nu numai că oamenii trebuie să-şi joace bine rolul sexual, ci, mai mult decât atât, că trebuie s-o facă fără a fi cuprinşi de pasiune sau fără să se simtă legaţi în vreun fel în mod real de partenerul lor.

A te lega sufleteşte de celălalt în urma relaţiilor trupeşti pe care le ai poate fi considerat o pretenţie bolnăvicioasă. Dacă omul victorian îşi dorea să se îndrăgostească fără a se apropia trupeşte de celălalt, omul contemporan vrea să aibă parte de o relaţie trupească cu celălalt fără să se îndrăgostească.

Se presupune că omul modern, „avansat” în concepţii, nu a fost castrat de societatea în care trăieşte prin tot felul de interdicţii care să-i fie impuse de sus; ceea ce e sigur, însă, este că ajunge să se castreze el însuşi prin atitudinea pe care o are faţă de dragoste, copiindu-l într-un fel pe Origen prin amputarea anumitor organe, de data aceasta, nu trupeşti, ci sufleteşti. Pentru acest tip de om, dragostea şi trupul nu sunt dimensiuni ale existenţei umane, ci instrumente ce pot fi îmbunătăţite pentru a deveni tot mai eficiente. „Progresistul” zilelor noastre îşi manifestă întreaga sa pasiune, dedicându-se cu totul aşa-zisei cauze morale de nimicire definitivă a oricărei pasiuni, iubindu-i pe toţi cu o dragoste care nu mai are nicio putere reală de a mai zgudui pe cineva. Pasiunile i-ar mai putea da un fior, atâta timp cât ele nu sunt puse sub controlul unui mod de abordare raţional al iubirii, însă teoriile lui despre ceea ce se vrea a fi o exprimare deplină se identifică exact cu această temperare (ţinere în frâu a patosului dragostei) .

„Creştinul” modern are chiar şi o fundamentare teologică pentru toată această răceală a lui, considerând că scopul vieţii duhovniceşti nu este altul decât ţinerea în frâu a oricărei pasiuni, care nu poate fi decât păcătoasă. Această concepţie consideră stoicismul anglo-saxon ca fiind o virtute creştină, în ciuda avertismentului clar al Apocalipsei care spune: Ştiu faptele tale, că nici rece eşti, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Iar fiindcă eşti călduţ, nici fierbinte, nici rece, te voi arunca (vomita) din gura mea (Apoc. 3, 15-16).

Creştinul nu poate fi rece şi apatic, el pune suflet în tot ceea ce face, pentru că ţelul vieţii duhovniceşti nu este nimicirea pasiunii care este constitutivă iubirii, ci transfigurarea ei.

Dogma libertăţii de expresie a omului modern, precum şi credinţa în necesitatea satisfacţiei sexuale ca o condiţie a împlinirii lui, înseamnă în realitate negarea dragostei. Puritanul nu făcea decât să reprime (inhibe) elanul dragostei, fiind aprins pe urmă de patima voluptăţii. Neopuritanul acceptă dragostea, anihilând-o însă prin autonomizarea dragostei trupeşti. Pentru omul „progresist” principiul inflexibil al libertăţii depline nu este libertatea, ci în fond un alt tip de reţinere (neimplicarea sentimentală), pe care o consideră necesară, întrucât îi este frică de propriul trup şi de posibilele înfrângeri ale dragostei. Vrea să-şi domine raţional propria natură, zdrobind ca pe o sclavă netrebnică posibilitatea îndrăgostirii ce simte că i s-ar putea strecura în inimă şi pierde astfel ocazia de a se ridica cumva împotriva întoarcerii egoiste spre sine, de acum inevitabilă. Dragostea trupească autonomizată devine pentru omul modern un instrument prin care natura umană este pur şi simplu constrânsă la ceea ce-i nu îi este propriu, fiind în esenţa ei o natură iubitoare. Lipsa oricărei oprelişti a deschis drum larg acestui tip de dragoste (trupească), care devine un instrument prin care omul contemporan ţine să-şi domine firea iubitoare, aşa cum primii oameni încercau să stăpânească natura care-i înconjura prin arcul şi săgeţile ce le aveau la îndemână. Dragostea trupească autonomizată s-a transformat într-o nouă maşinărie (cea de pe urmă), Machina %Ultima.

Prin noua sa moralitate neopuritanismul îi impune omului să facă exact ceea ce puritanismul şi vechea morală îi impuneau să nu facă, fiind propovăduit astăzi în principal de către psihiatrie şi psihologie, ai căror reprezentanţi par a fi siguri că-şi dovedesc autoritatea universitară numai atunci când ridică sus steagul satisfacţiei sexuale nestânjenite, declarând-o necesară sănătăţii psihice a individului, pentru că are rezultat evacuarea tuturor secreţiilor ce par de prisos trupului omenesc.

Nu este deloc surprinzător că atât puritanismul cât şi neopuritanismul cultivă o anumită agresivitate latentă în om, iar atunci când – în cazul unui conflict – aceasta ajunge să se manifeste, deseori înjurăturile ce se spun la mânie fac referire la orgasm sau la actul relaţiei trupeşti. Apelăm la cuvintele celor cu patru clase primare pentru a ne exprima ura şi dispreţul faţă de celălalt, făcând referire foarte repede la ceea ce, în principiu, ar trebui să însemne unire trupească între doi oameni, arătând prin aceasta că cel căruia ne adresăm, într-un fel, nu valorează mai mult decât actul sau organul sexual la care facem referire, ceva numai bun de folosit şi aruncat.

Una dintre manifestările naturale ale dragostei ajunge în cele din urmă să fie o reductio ad absurdum. Faptul că în zilele noastre se face apel atât de des la cuvinte ce privesc dragostea trupească  pentru a exprima ura violentă nu este întâmplător.

Acest articol a fost publicat în Manual de iubire. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s