„Am făcut dragoste, dar n-am simţit nimic”

MANUAL DE IUBIRE-Firea dragostei
Părintele Filothei Faros
Editura Egumenita

Tirania libertăţii

Ţinând cont de această confuzie a motivaţiilor dragostei trupeşti autonomizate la care s-a făcut referire până acum şi în care putem afla orice afară de acea dispoziţie erotică necesară cu adevărat într-o iubire, nu este deloc surprinzătoare diluarea sentimentului şi ancorarea patosului erotic într-o zonă care va duce, în cele din urmă, la o completă dispariţie atât a sentimentului cât şi a pasiunii. Această dispariţie treptată a sentimentului ia în om chipul unei insensibilităţi tot mai accentuate, făcându-l apt, e adevărat, de a pune în practică cu succes toate acele teorii mecaniciste asupra fenomenului sexual. Psihoterapeuţii aud foarte des afirmaţia „Am făcut dragoste, dar n-am simţit nimic”, fapt confirmat, de altfel, şi de experienţa zilnică a majorităţii oamenilor şi reflectată, de asemenea, în poezie şi literatură. T.S. Elliot consemna şi el în poemul „Ţara Pustie” următoarele:

„Dându-i un ultim sărut protector,
Iese căutând scara uzată…
Ea aruncă o privire în oglindă,
Plecarea iubitului o simte de îndată;
Prin mintea ei un gând fără chip îi trece;
În sfârşit; s-a întâmplat ce s-a întâmplat,
Bine că totul s-a încheiat” .

Cu vreo douăzeci de ani în urmă, David Riesman, în lucrarea sa „Mulţimea însingurată”, numea dragostea trupească autonomizată „ultimul zid de apărare”, iar un alt american, Gerald Sykes, observa aproximativ în aceeaşi perioadă: „Într-o lume care a încărunţit de atâtea rapoarte despre evoluţia pieţii, planificări, legi pentru impozitare şi analize de laborator pentru depistarea bolilor, cel care se revoltă (împotriva status quo-ului) găseşte dragostea trupească autonomizată ca singurul lucru care mai pare proaspăt”. La noi, însă, „progresiştii” depăşiţi de evenimente preferă să rămână cu obstinaţie fixaţi numai pe acest aspect al libertăţii sexului.

Este adevărat că orice angajare sentimentală înseamnă descoperirea de noi şi fascinante dimensiuni ale experienţei umane în relaţiile cu ceilalţi, precum şi câştigarea unei conştiinţe a puterii interioare, confirmată în actul iubirii; aceste experienţe deosebite ale realităţii dragostei nu pot decât să contribuie la o creştere interioară a omului.

Emanciparea erotică a omului contemporan de sub tirania puritană care a prigonit realitatea îndrăgostirii, tiranie ce a dominat Apusul din Evul Mediu încoace, ajungând în ultimele decenii şi pe la noi, a constituit un progres şi o eliberare reală. Însă, pe de altă parte, „progresiştii” noştri încă nu au înţeles că puritanismul nu se identifică cu tradiţia bisericească autentică, ci este o erezie.

Cum vom vedea în continuare, tradiţia bisericească sănătoasă nu a repudiat niciodată dragostea şi tot ce este legat de ea. Ca dovadă pentru aceasta este suficient să evocăm genul cântecului nostru popular, care în esenţa lui este erotic, fiind cultivat de o civilizaţie care este o expresie directă a tradiţiei ortodoxe. Pe de altă parte, „progresiştii” de lângă noi nu au luat la cunoştinţă faptul că dragostea trupească autonomizată a dobândit puterea ce o are în ultimii zeci de ani, este adevărat, într-o lume din care lipseşte atât pasiunea, cât şi dispoziţia pentru aventură . Faptul că asupra dragostei şi-a impus dominaţia concepţia masculinităţii provocatoare, preluând întreaga sarcină prin care poate fi afirmată personalitatea umană în detrimentul mai tuturor celorlalte manifestări umane, a făcut ca eliberarea sexuală să piardă continuu din puterea ei de viaţă înnoitoare ce a avut-o la început.

Întrucât trăim deja de mult timp o perioadă târzie a modernităţii, bastionul cândva avansat al eliberării sexuale nu mai este deloc avansat. Tinerii nici măcar nu mai pot avea parte de acel sentiment ilicit de identitate câştigat în zona dragostei trupeşti autonomizate atunci când simt nevoia de a se revolta, întrucât, din păcate, nu mai există nimic care să merite o revoltă. „Progresiştii” nu par să aibă putinţa de a înţelege că experienţele copiilor lor în dragoste nu au nimic de a face cu propriile lor experienţe. S-a constatat deja de câteva decenii, din cercetările făcute asupra dependenţei de droguri la tineri, că revolta generaţiei trecute împotriva părinţilor, prin care se dorea confirmarea specificităţii lor apelând la dragostea trupească autonomizată, s-a transferat acum la consumul de droguri. Numeroase cercetări constată de atunci încoace că tinerii au ajuns să fie plictisiţi de a mai face dragoste, în timp ce drogurile, violenţa, distrugerile de bunuri – cum ar fi incendierile de păduri – sau crima, stârnesc un interes mai mare şi mai viu, fiind satisfăcută prin toate acestea nevoia lor de aventură.

Iată, au trecut mulţi ani de când tinerii mai considerau relaţia trupească o aventură extatică vrednică de dorit. O trăiesc acum ca pe un gâfâit fără de sens, mărturisind cât de greu le este să înţeleagă la ce realitate a dragostei făceau referire cândva poeţii şi repetă adesea, plini de dezamăgire, atât de cunoscutul refren: „Am făcut dragoste, dar nu am simţit nimic deosebit”.

Poate că acum noua revoltă sexuală s-ar putea transforma într-o revoltă împotriva dragostei trupeşti autonomizate. O anumită faţetă a puritanismului a început deja să revină şi ne putem aştepta la o nouă perioadă de victorianism.

Nu e de mirare că, pe măsură ce dragostea trupească autonomizată devine tot mai tehnică, antierotică şi fără de pasiune, oferind tot mai puţină plăcere, nu-i mai rămâne decât să-şi epuizeze întreaga paletă de manifestări, putându-ne aştepta pe viitor să vedem, mirabile dictu, o mutaţie de la o abordare insensibilă a dragostei trupeşti autonomizate la o abordare antiseptică a ei, mergând chiar până la tendinţa de evitare a contactului erotic însuşi. Un scriitor american constata acum douăzeci de ani (anii ’70) această revoltă împotriva sexului: „Aşa cum îl ştim acum, sexul s-ar putea să moară repede” şi continua: „Concepţiile erotice, modelele şi obiceiurile sexuale, se schimbă într-o aşa măsură, încât vor deveni de nerecunoscut. Revista Playboy, cu femei având sâni şi dosuri exagerat de mari, pozate în aşa fel încât anumite detalii să iasă în evidenţă, reprezintă semnul unei lupte pe viaţă şi pe moarte al unei epoci ce se pregăteşte să apună”.

Desigur „progresiştii” de la noi, ai unei epoci revolute, care agită steagul revoluţiei sexuale plini de acea mândrie naivă a începătorului, încă nu bănuiesc că ideile lor „revoluţionare” sunt deja arheologie mucegăită pentru locurile unde aceste idei s-au născut. Însă această avangardă defazată în timp este un fenomen care a căpătat o permanenţă în realitatea neogrecească.

Acest articol a fost publicat în Manual de iubire. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s