Ne refugiem în dragostea trupească autonomizată întrucât nu putem să ne auzim unul pe celălalt, fiind prea laşi pentru a ne mai privi unul pe altul în ochi, şi pentru că tocmai la orizontală (în pat) putem să ne ascundem mai bine faţa

MANUAL DE IUBIRE-Firea dragostei
Părintele Filothei Faros
Editura Egumenita

Reîntoarcerea dragostei prigonite

Cei mai mulţi oameni trăiesc cu certitudinea că ultimele descoperiri ale progresului tehnico-ştiinţific ne dau o siguranţă în faţa sarcinii nedorite şi a bolilor venerice, fapt care a dus la îndepărtarea aproape în totalitate a temerilor în legătură cu dragostea trupească, cel puţin până să fi apărut SIDA.

Au trecut aventurile şi dramele la care romancierii făceau referire atât de des în epocile anterioare, atunci când era vorba de o relaţie extraconjugală ce avea ca urmare o sarcină nelegitimă, ducând la ostracizarea sau destrămarea familiei, ca să nu mai vorbim de sinucidere – realităţi prezentate de pildă în romanul Ana Karenina. Domină de acum impresia plină de siguranţă că dragostea este liberă şi la îndemâna oricui, ceea ce face ca orice discuţie despre posibilele conflicte mai adânci, legate de elementele tragice şi demonice ale iubirii, să fie considerată anacronică şi prostească.

Să se ascundă, oare, sub această siguranţă un uriaş refuz? Un refuz nu al dragostei trupeşti, ci al acelor elemente aflate dincolo de chimismul trupului; o ignorare a unor nevoi psihice vitale, mai profunde şi mai complexe decât ingineria mecanicistă a dragostei? Un refuz ce are un deplin consimţământ social, şi poate de aceea mai greu de perceput, fapt care îl face mai eficient?

Este o realitate că, în pofida mult trâmbiţatelor realizări din această epocă a progresului, se fac în continare avorturi, în lumea apuseană crescând chiar numărul acelor sarcini extraconjugale de care s-a făcut atâta caz. Creşterea aceasta nu se limitează doar la fetele din clasele superioare, ci şi la fetele din ciclul mediu şi inferior, ceea ce dovedeşte că acest fenomen nu este doar problema unor grupuri preferenţiale. În ciuda jubilaţiilor oficiale faţă de rezolvarea unei situaţii care nu corespunde de fapt realităţii, se pare că cu cât creşte frecvenţa folosirii anticoncepţionalelor, cu atât cresc şi sarcinile din afara căsătoriei. Reţeta „progresistă” pentru abolirea acestui fenomen era în trecut legalizarea avorturilor şi educaţia sexuală. Întrucât legalizarea avorturilor nu a rezolvat acest fenomen, reţeta „modernă” care ni se pune la îndemână astăzi cu avânt „profetic” propune o educaţie sexuală  şi mai eficientă. Aceasta însemnând informarea tinerilor despre funcţionarea organelor sistemului reproducător, despre tensiunile şi detensionările hormonale, prezervative şi anticoncepţionale. Un astfel de gen de educaţie sexuală poate funcţiona doar ca un tranchilizant prin care evităm întrebările mai neliniştitoare referitoare la anumite realităţi aflate în zona subconştientului.

Este un lucru cunoscut faptul că multe femei folosesc dragostea trupească autonomizată ca pe o confirmare de sine, făcând prin aceasta dovada propriilor posibilităţi (ca femei). În acest sens dobândirea unui copil poate şi ea să opereze ca o confirmare a identităţii feminine, dar şi ca o speranţă că prin aceasta ar putea fi cumva împlinite nevoile sentimentale. Este posibil ca o femeie să-şi dorească în subconştient să rămână însărcinată, lucru care, odată împlinit, poate conduce la o creştere a respectului faţă de propria persoană, fiind o dovadă palpabilă că, într-un anumit fel, este dorită şi ea de cineva. Sentimentul de sărăcie interioară este contrabalansat astfel printr-o sarcină ce vine să-i liniştească pântecul – care reprezintă într-un anumit sens un simbol al golului sufletesc – sau pentru a-şi exprima adversitatea faţă de proprii părinţi, care o tiranizează probabil cu moralitatea lor ipocrită de mici burghezi.

Este o glumă să credem că o fată rămâne însărcinată pur şi simplu pentru că nu ştie să se protejeze. Rămân însărcinate multe dintre copilele claselor medii sau superioare, unde anticoncepţionalele şi cunoştinţele mecanismelor dragostei trupeşti există cu prisosinţă, mediul însuşi fiind cel care le încurajează continuu să lase la o parte orice inhibiţie, repetându-le că neliniştile legate de dragostea trupească sunt un simptom al unei epoci demodate.

Dar ce se întâmplă cu neliniştea pe care o provoacă chiar această libertate? Nelinişte ce aduce mai curând apăsare decât uşurare, fapt ce poate fi resimţit în conştiinţa şi în capacitatea de alegere personală, nelinişte care chiar dacă nu este de nesuportat, este, oricum, uriaşă pentru omul contemporan. Femeia epocii „progresiste” de astăzi nu mai poate exprima această angoasă modernă într-un mod isteric clasic, cum se întâmpla în epoca victoriană, întrucât ea trebuie să pară emancipată, ignorând neliniştea interioară printr-o reprimare a sentimentelor şi omorârea propriei dispoziţii erotice, aşa cum femeia epocii victoriene îşi controla orice comportament erotic.

Femeile sau fetele aflate în această situaţie devin victimele unei mentalităţi inhibante, impusă indirect de societatea contemporană prin respingerea dragostei şi a pasiunii erotice în schimbul unei superoferte sexuale, tehnicistă prin excelenţă, al cărei scop este tocmai refuzul adevăratei iubiri. Plecând de la această stare de fapt, concluzia ce reiese de aici este că – prin elementele ce le conţine – „dogmatismul progresist” pe care ni l-am însuşit ne lipseşte exact de ceea ce ne-ar putea ajuta să facem faţă noii angoase ce se întrevede la orizont. Putem spune că trăim sub un alt chip reîntoarcerea inhibării. E vorba de revenirea dragostei într-un mod pe care nu putem să-l trecem cu vederea, oricât de vulgar ar fi acest sex prezent pretutindeni; iubirea sexuală nu este decât reîntoarcerea – de data aceasta într-un mod primitiv – a dragostei inhibate, într-un chip ales special pentru a batjocori eschivarea noastră în faţa sentimentelor ce le nutrim cu adevărat, fapt de care ne şi facem vinovaţi.

Acelaşi fenomen este propriu şi bărbaţilor. Nu de puţine ori se întâmplă ca neliniştea conştientă sau inconştientă ce îi cuprinde pe bărbaţi atunci când au sentimentul că nu au o masculinitate provocatoare pe măsură, să le inducă temerea cum că ar putea fi homosexuali – sentiment care poate deveni dominant în rândul lor – şi să nu poată în condiţiile acestea să edifice o relaţie normală cu o femeie avansând spre căsătorie. Mulţi dintre ei deşi declară că nu-şi doresc o sarcină cu o femeie, totuşi nu obişnuiesc să pretindă folosirea anticoncepţionalelor, în pofida faptului că au suficient de multe informaţii în privinţa lor. Faptul că n-au putut – unii dintre ei – să simtă vreodată că au răspuns suficient aşteptărilor mitului masculinităţii sexualizate îi forţează, împinşi fiind de o nevoie irezistibilă, să-şi dovedească lor înşile, nu doar la modul simplu [printr-o relaţie sexuală], că sunt bărbaţi. Până la urmă, a lăsa o femeie însărcinată este o dovadă mult mai convingătoare în sensul celor dorite de ei, în  comparaţie cu posibilitatea de a avea doar o relaţie sexuală ce se vrea împlinită. Poate că numai în acest fel se simt şi ei părtaşi la lucrarea fundamentală pe care o reprezintă reproducerea, predându-se fără reţinere acestui proces biologic primitiv şi puternic, cu sentimentul că participă la un puls mai profund al creaţiei. Evident, pentru cei aflaţi într-o astfel de categorie, informaţiile despre cum se poate evita sarcina nedorită n-au nicio valoare.

Putem sesiza adesea la multe din aceste sarcini extraconjugale o provocare împotriva sistemului instituit de societatea însăşi, din care a fost exclusă orice emoţie mai profundă, în care tehnicul a preluat locul sentimentului. Lumea la care oamenii sunt chemaţi presupune o existenţă limitată şi fără de sens, oferind tinerelor generaţii experienţa tragică a dezumanizării, realitate mult mai dureroasă decât cea a avortului . Toţi cei care au ocazia să aibă o relaţie mai profundă cu oamenii constată, fără îndoială, că conflictul sufletesc pe care îl provoacă depersonalizarea este mult mai de nesuportat decât durerea fizică. Deseori pot fi întâlniţi oameni chinuiţi îngrozitor de fenomenul depersonalizării – fiind victimele ei –, preferând durerea fizică pe care o aduce violenţa sau crima, văzută fiind ca o adevărată alinare.

Am devenit atât de „civilizaţi”, încât am uitat că o fată şi-ar putea dori pur şi simplu să aibă un copil, şi aceasta nu atât din anumite raţiuni biologice, cât mai ales pentru a desfiinţa pustiul arid din sufletul ei, din care lipseşte tocmai sentimentul vieţii, nimicind astfel măcar o dată, dacă nu pentru totdeauna, formula oficializată deja a unui sex fără rod. Sau poate îşi doreşte să rămână însărcinată pentru că în inima ei nepervertită cu totul de o indiferenţă rece găseşte o modalitate de exprimare a propriei ei revolte, apelând la ceva care ştie că-i este interzis din capul locului de această epocă raţionalistă în care trăim. A fi însărcinată reprezintă măcar ceva real, care poate dovedi atât femeii cât şi bărbatului că sunt vii.

Înstrăinarea este trăită de cei mai mulţi dintre oameni ca o pierdere a capacităţii de a fi cu adevărat profunzi în mod personal. De multe ori oamenii pot fi auziţi spunând: „Dorim din răsputeri să vorbim, dar vocile noastre uscate sunt ca picioarele unui şoarece deasupra unor sticle sparte” . „Ne refugiem în dragostea trupească autonomizată întrucât nu putem să ne auzim unul pe celălalt, fiind prea laşi pentru a ne mai privi unul pe altul în ochi, şi pentru că tocmai la orizontală (în pat) putem să ne ascundem mai bine faţa”.

Cheia filmului „La Dolce Vita” nu este partea erotică, ci faptul că niciunul dintre personajele filmului nu-l poate auzi pe celălalt, deşi toţi au sentimentul că sunt foarte sexy, fapt etalat cu orice prilej. De la prima scenă, în care gălăgia elicopterului ce survolează oraşul acoperă strigătele bărbaţilor şi femeilor aflaţi undeva jos, până la ultima scenă în care personajul principal se străduieşte să o audă pe tânăra fată aflată dincolo de apă, neputând din pricina zgomotului valurilor mării, nimeni nu aude, de fapt, pe nimeni.

O altă scenă semnificativă se petrece într-o castel medieval, în care la un moment dat se găsesc prezenţi doi îndrăgostiţi, despărţiţi însă de labirintul de încăperi specific acelui loc. Exact în momentele cele mai tandre, în care şi unul şi celălalt dau curs sentimentelor de dragoste ce-i animă, comunicând de la distanţă fără să se vadă prin ecoul dat de locul respectiv, personajul feminin îşi anesteziază simţurile înfierbântate, cedând unei aventuri sexuale efemere cu un alt personaj aflat întâmplător pe acolo. Ceea ce ni se înfăţişează de-a dreptul inuman în toate aceste scene avute în vedere este aşa-zisul sentiment care nu te leagă – de ceva sau cineva. Dragostea trupească autonomizată pare a fi cel mai accesibil drog pentru anestezierea terorii pe care o provoacă dezumanizarea sau depersonalizarea omului.

Dacă ar fi să căutăm greşeala răspunzătoare de tot ceea ce se întâmplă, aceasta nu rezidă în avansul ştiinţific sau cunoaşterea pe care ea o aduce, ci în faptul că am ajuns să le folosim fără discernământ în încercarea noastră de a rezolva neliniştea specifică erosului şi iubirii. Se consideră că într-o societate neopresivă, pe măsură ce sexualitatea este lăsată să se dezvolte, ea tinde să coincidă cu dragostea. Este evident însă că în societatea noastră se întâmplă exact contrariul. Am despărţit sexualitatea de dragoste şi apoi am încercat să reprimăm dragostea. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu pasiunea, ca şi componentă fundamentală a dragostei, pe care am reuşit s-o anihilăm reprimând-o. Ea se va reîntoarce, de data aceasta cu forţe întreite, pentru a tulbura în cele din urmă întreaga existenţă a omului.

Acest articol a fost publicat în Manual de iubire. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s