STAREA DE COMUNIUNE, ELEMENT ESENŢIAL AL UNITĂŢII FAMILIEI

Din „Ortodoxia – Revista Patriarhiei Române”, Nr. l-2, 2005


STAREA DE COMUNIUNE, ELEMENT ESENŢIAL AL UNITĂŢII FAMILIEI
Pr. lect. dr. LEON V. DURA Facultatea de Teologie Ortodoxă – Piteşti

„Iubirea – scria Mitropolitul Nicolae Mladin este o realitate adânc umană şi de o aşa complexitate, încât unii renunţă la orice definiţie, so¬cotind cuvintele inutile şi neputincioase.

Iubirea nu se poate defini. Ea este tot atât de misterioasă ca şi viaţa. De aici şi diversitatea de aspecte aproape contradictorii ale iubirii, căci cuvântul „iubire” este cel mai fluid, mai com¬plex, mai vag şi mai variat ca sens dintre toate cuvintele. El cuprinde cer şi pământ, suflet şi trup, neprihană şi patimă, nostalgie şi instinct.

Pentru unii ea este numai instinct, chiar dacă e îmbrăcată în vălul amăgitor al unei idealităţi pure; pentru alţii ea este forţa pur spirituală, care contopeşte su¬fletele şi le uneşte cu Dumnezeu. Pentru unii este o putere demonică, prin care se exercită o misterioasă fascinaţie asupra omului spre a-l transforma în instrument orb al speciei; pentru alţii este raza din paradis, care coboară chiar din inima lui Dumnezeu, ca să ridice viaţa noastră la plenitudine.

Concepte opuse, cuprinse sub acoperământul fragil al aceluiaşi cuvânt. Cu toate acestea, toate sensurile nu sunt decât forme variate ale aceleiaşi impulsiuni originare, care este izvorul adânc al lor”(1.

Acelaşi teolog ortodox remarca faptul că familia se întemeiază pe co¬muniunea de iubire, fiind icoana iubirii lui Hristos faţă de umanitate: „su¬fletul familiei este iubirea, inima creştinismului este iubirea”(2.

In concepţia creştină, iubirea îşi are temeiul în iubirea lui Dumnezeu: „…Precum lacul cel liniştit ia naştere din izvorul ascuns vederii, tot aşa şi iubirea omului îşi are temeiul ei misterios în iubirea lui Dumnezeu (Kierkegaard)”(3. De aici şi aroma de veşnicie a iubirii.

Persoana umană, în esenţa ei, este iubire şi, ipso facto, chemare spre comuniune. Mai mult, omul este chip al lui Dumnezeu, Care este iubire. în fine, prin însăşi finţa sa, omul este făcut spre comuniune, nu poate trăi sin¬gur (Facere 2,18), nu se poate desăvârşi singur. De aceea, iubirea, trăsătură fundamentală a fiinţei umane chemată la existenţă prin iubire de Dumnezeu şi în acelaşi timp, chemată la iubire, este parte constitutivă şi a familiei. Aşadar, prin însăşi geneza ei, familia presupune o stare reală de comuniune, de iubire, care este elementul esenţial al unităţii familiei.

Dumnezeu l-a creat pe om într-o dualitate personală şi complemen¬tară, iar teologii ortodocşi au văzut în acest fapt „o necesitate a dorului fiinţial după comuniune”, care face ca însăşi caracteristica iubirii dintre bărbat şi femeie să fie acea sete după unitatea totală, unitatea fiinţială(4. Prin urmare, idealul iubirii este realizarea realităţii fiinţiale.

Raportată la familie, iubirea este rezervorul energiilor fizice şi spiri¬tuale ale celor doi soţi. Prin iubire, ei desfiinţează izolarea, realizând o îm¬părtăşire integrală de existenţă şi viaţă. De aceea, acest gen de iubire a fost văzut şi ca un fel de „…extaz, adică ieşire din sine”5, fără dizolvarea eului
propriu în subiectul iubit.

In Noul Testament, dragostea care determină fiinţa noastră către ceva căruia vrea să i se împărtăşeacă, adică să i se dăruiască, să-l cuprindă în sine, se exprimă prin „φιλϊν şi φιλία”, în sens de înţelegere, apropiere, simpatie, prietenie, nobleţe sufletească (cf. Matei 10, 37; Ioan 11, 3; 21, 7).

Tot în Noul Testament găsim şi termenul de „άγάπη” (dragoste). Acest termen, propriu Noului Testament, exprimă dragostea creştină, în sensul ei curat, care este o realitate atât de bogată, încât „…nu sunt cuvinte atât de înalte ca să o exprime…”(6.

De acest gen de iubire ne-a învrednicit Dumnezeu – Care este iubire (I Ioan 4, 8, 16) – încă de la Creaţie. Creaţia lumii şi a omului este, de altfel, primul act de manifestare a iubirii lui Dumnezeu (cf. I Ioan 4, 10, 16, 19). De aceea ne şi numim „fii ai lui Dumnezeu” (I Ioan 3, 1). Mai mult, Sfântul Apostol Ioan ne spune că „dragostea este de la Dumnezeu şi tot cel ce iu¬beşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu” (I Ioan 4, 7).

Această iubire presupune – după Sfanţul Vasile cel Mare – „…o dis¬poziţie proprie a naturii create, o sămânţă sau o putere de iubire în fiinţa omului chemat să ajungă la desăvârşire prin dragoste”(7.

Pentru teologia ortodoxă(8, iubirea este mai întâi de toate un mijloc de cunoaştere (cf. Ioan 5, 20). Prin iubire cunoaştem şi înţelegem înainte de toate lucrurile divine (cf. I Ioan 2, 3; II Ioan 6). Prin iubire ajungem însă şi la starea de comunicare cu Dumnezeu şi cu semenii. Doar „…prin dragoste oamenii se pot cunoaşte mai bine unul pe altul decât se cunosc ei înşişi. Adică prin dragoste eu pot cunoaşte mai bine pe cineva, aşa cum cineva, tot prin dragoste, mă poate cunoaşte mai bine pe mine”(9.

Iubirea este şi calea prin care omul se îmbogăţeşte interior, fiindcă în iubire nu este frică. Iubirea desăvârşită alungă frica. De aceea, „…cel ce se teme nu este deplin în iubire” (I Ioan 4, 18).

In realitatea sa cea mai profundă, asupra realizării sau nerealizării în iubire, constatarea o poate face propria noastră conştiinţă. „Mărturia con¬ştiinţei noastre” (II Cor. 1,12; Gal. 6, 4) rămâne într-adevăr propriul nos¬tru judecător; bineînţeles, atât timp cât conştiinţa noastră rămâne în stare de veghe, neîntinată de zgura păcatelor.
După învăţătura Bisericii Ortodoxe, la temelia familiei creştine trebuie să stea doar acest gen de dragoste, adică acel „φιλϊν”, care nu cunoaşte frica, ci părtăşia şi comuniunea totală, fizică şi psihică, a celor doi soţi. Doar acest fel de iubire poate să zidească orice familie creştină.

Din Cântarea Cântărilor aflăm că iubirea logodnicilor îşi are izvorul în Dumnezeu: „Ca pecete pe sânul tău mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca pe o brăţară! Că iubirea ca moartea e de tare şi ca iadul de grozavă este gelozia…” (7, 6).

Paul Evdokimov, analizând Cântarea Cântărilor, spunea că revelaţia esenţială a acesteia constă din faptul că „iubirea omului izvorăşte din Dum¬nezeu şi limbile focului devorator al lui Dumnezeu – Cincizecimea nupţială – o preschimbă în lumină”10. Desigur, în cazul de faţă avem de-a face cu „agape”, iubirea divină (ebraicul ahabah) (Deut. 7, 8; Ier. 31,3 ş.a), şi nicidecum cu „philia” (ebraicul reim) (Iov 2, 11; Prov. 18, 19, 24 ş.a.), cuvânt pe care Domnul Iisus Hristos îl foloseşte pentru a pune în evidenţă sentimentele umane de prietenie şi afecţiune.

În Evanghelia de la Matei observăm aceste diferenţe: „cel ce-şi iubeşte pe tatăl sau şi pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce-şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37). Cu alte cuvinte, iubirea faţă de aproapele, dacă nu este raportată la iubirea care izvorăşte din sânul Sfintei Treimi, nu este iubire adevărată, ci rămâne un sentiment omenesc de afecţiune, de milă. In acest sens, Părinţii Răsăriteni spun că „agape” este esenţa însăşi a lui Dumnezeu, deosebind natura necreată şi divină a acestei iubiri de sen¬timentele omeneşti, care oricum rămân limitate (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti, III). Şi numai o astfel de iubire dum¬nezeiască desăvârşeşte unitatea familiei creştine. De aceea, putem spune ¬împreună cu Sfanţul Ioan Gură de Aur – că „iubirea conjugală este iubirea cea mai puternică, ştiind, ca şi credinţa, să vadă cele ascunse altora. Iubirea află şi intră în adâncurile tainice, ivirea ei umple şi desăvârşeşte fară să alunge vreodată misterul”11.

Iubirea dintre soţi este o picătură din Oceanul nesecat, din Dumnezeu, Care „este iubire” (I Ioan 4, 8, 16), Care trezeşte la viaţă două suflete ce-şi propun să existe unul pentru celălalt, găsind sprijin în Dumnezeu. Şi, atunci, nu ne mai întrebăm cine este cel care a ales „această soţie sau acest soţ anume, …să ocupe precis această poziţie în viaţă? Cine este cel care a selecţionat şi plasat această persoană, soţie sau soţ, acolo unde tu ai putea să o alegi…?”12. Fără însă a cădea în învăţătura greşită a predestinaţiei, din tex¬tul de mai sus înţelegem pronia divină, grija lui Dumnezeu faţă de cei pe care „i-a binecuvântat” – pe cei doi soţi – o dată cu naşterea omului din lut (Facere 1, 28). Atunci a zis Domnul Dumnezeu: „Iată, toate sunt bune foarte”. Iar „bunătatea” lui Dumnezeu faţă de prima familie se numeşte iubire. Şi această iubire a Tatălui este întărită de iubirea Fiului, iubire care se revarsă peste cei doi miri la Taina Căsătoriei, prin lucrarea Duhului Sfânt.

Vocaţia familiei creştine este de a dărui iubire şi comuniune. „Dum¬nezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa; chemându-l la existenţă din dragoste, El l-a chemat în acelaşi timp la dreptate. Creând umanitatea bărbatului şi a femeii după chipul Său şi conservând-o continuu în fiinţa Sa, Dumnezeu înscrie în ea vocaţia, şi deci capacitatea şi responsabilitatea care corespund dragostei şi comuniunii. Dragostea este deci vocaţia funda¬mentală şi înnăscută a fiecărei fiinţe umane”13.

Numai descoperind imaginea lui Dumnezeu din celălalt soţ, omul re¬nunţă la a se iubi pe sine prin intermediul celuilalt.

Sfantul Ioan Gură de Aur arată, de altfel, că doar iubirea dumnezeiască poate face ca două fiinţe să devină una14. De aceea, „toţi mirii şi soţii, sacerdoţi ai vieţii conjugale, sunt chemaţi să cunoască această iubire dumnezeiască, să se împărtăşească de puterea ei, unindu-se cu Hristos şi întru ei şi mărturisind suveranitatea Domnului în „ecclesia domestica” în care se află. Această vocaţie este glasul ce vesteşte de-a lungul anilor de căsnicie existenţa harului dum¬nezeiesc, al cărui lanţ de aur numai moartea, şi nici chiar cea fizică, ci numai cea spirituală, îl poate frânge şi desface”15.

Iubirea conjugală antrenează soţii în cunoaşterea reciprocă. Trans¬figurată prin harul lui Hristos, ea spiritualizează relaţiile dintre soţi. Ei se deschid celorlalte persoane şi intră în comuniune cu Hristos, prin dragoste. Numai atunci, familia care se naşte în urma Tainei Cununiei este binecuvântată de Dumnezeu.

Teologii ortodocşi au ţinut să precizeze că „iubirea desăvârşită în Dum¬nezeu este între trei Persoane, pentru că o iubire care se închide între doi pune o margine a lor, rămâne indiferentă faţă de cel de al treilea, producând chiar gelozie între cei doi, când unul din ei se întristează şi de un al treilea. Dimpotrivă, când un al treilea se bucură cu mine de cel de-al doilea al meu, bucuria mea pentru cel de-al doilea sporeşte. De aceea, în suprema şi unica existenţă supremă fără de început, dragostea desăvârşită se realizează în trei, întărind totodată unitatea între ei şi evidenţiind nemărginirea lor”16.

Aşadar, o dragoste desăvârşită între soţi este reflectată prin rodul aces¬teia, adică copilul, cea de-a treia persoană a familiei.

Pentru familia creştină, modelul iubirii eterne a Persoanelor Sfintei Treimi rămâne sursă de potenţare a propriei sale iubiri; într-adevăr, cei doi soţi trebuie să se iubească reciproc, întru dragostea primită de la Dumnezeu Cel în Treime. Este, de altfel, acel fel de dragoste căreia Sfanţul Apostol Pavel i-a închinat cel mai frumos imn scris vreodată de mână omenească (I Cor. 13, l-8). După Sfanţul Apostol Pavel, pentru ca dragostea să „suporte toate”, ea nu trebuie să „invidieze”, să „se trufească”, să „se în¬gâmfe”; dragostea adevărată „pe toate le nădăjduiesc, pe toate le rabdă”. Acest fel de dragoste trebuie să umple şi inima mirilor şi a soţilor, căci nu¬mai atunci puterea Domnului Dumnezeu, Care „este iubire” (I Ioan 4, 8,16), lucrează în sufletul lor şi Domnul Iisus Hristos este prezent în familia lor.

S-a spus că „pericolele care afectează dragostea constituie de asemenea o ameninţare pentru civilizaţia dragostei, pentru creştinism, deoarece ele favorizează ceea ce poate să se opună dragostei cu eficienţă. Ne gândim, aici, înainte de toate, – spunea Papa Ioan Paul al II-lea – la egoism, nu numai la egoismul individual, dar şi la cel al cuplului, al familiei, într-un cadru mai lărgit, la egoismul social, de exemplu: egoismul manifestat de o clasă socială anume sau de o naţiune (naţionalismul). Egoismul, sub toate formele sale, se opune direct şi radical civilizaţiei dragostei, creştinismului”17.

Egoismul, care înăbuşă şi în familie dogoarea dragostei de Dumnezeu, încearcă să convingă pe om, bărbat sau femeie, că iubirea nu mai cores¬punde şi nu mai răspunde promisiunilor ei. „Viaţa nu este decât o uzură, o moarte perpetuă care întunecă imaginea luminoasă şi fugitivă a Sulamitei”18.

După cuvântul Apostolului Pavel, bărbaţii sunt datori „să-şi iubească femeile ca pe propriile lor trupuri. Cel ce iubeşte femeia – preciza Apos¬tolul Neamurilor -pe sine se iubeşte” (Efes. 5, 28).

Fireşte, nu putem vorbi de iubire, ca liant al familiei, fără să precizăm că doar dragostea este echilibrul supunerii femeii faţă de bărbat, de care vorbeşte Sfanţul Apostol Pavel.

Comentând cuvintele Apostolului Pavel privind femeia (Efes. 5, 22-24), Sfântul Ioan Gură de Aur îi sfătuia pe bărbaţi să nu considere femeia „…ca o fiinţă inferioară, pentru că ea este trupul; dacă trupul este dispreţuit de cap, capul însuşi va pieri: dragostea trebuie să facă echilibrul supune¬rii… Căci, pentru a face să domnească ordinea şi pacea, Dumnezeu a supus femeia autorităţii bărbatului. Acolo unde este egalitate, nu mai este posibilă pacea; de aceea, nu trebuie ca o familie să fie democratizată, nici ca toţi să comande, ci trebuie doar o pute¬re unică …”19.

După Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când Apostolul Pavel le-a cerut femeilor să se supună bărbaţilor (Efes. 5, 22), el a stabilit „condiţiile dra¬gostei , şi nu pe cele de teamă „20.

Atunci când Apostolul Pavel vorbeşte despre supunerea femeii, „…am putea crede că el a nedreptăţit femeia, pentru că ea se află în obligaţia de teamă; or, mai de¬grabă, ea câştigă, fiindcă principalul rămâne întotdeauna în sarcina soţului, obligaţia de a o iubi”21.

Acelaşi Sfant Părinte ţinea să precizeze că supune¬rea, teama, de care vorbeşte Apostolul Pavel (Efes. 5, 22) nu înseamnă o desfiinţare a personalităţii femeii, a libertăţii ei, ci doar o expresie mani¬festată a iubirii faţă de soţul ei. „Nu vă înşelaţi de acest cuvânt, teamă; cereţi teama care se conciliază cu libertatea, şi nu pe aceea care s-ar potrivi servitutii; din moment ce femeia este trupul vostru, sunteţi voi înşivă cei care vă înjosiţi, pe voi va cădea insulta.

În ce constă teama pe care aveţi dreptul să o cereţi? A nu contrazice, a nu rezista, a nu ambiţiona primul rol: această teamă nu merge mai departe; acolo trebuie să se oprească. Dar o femeie dacă voi iubiţi, aşa cum se cuvine să o faceţi, depăşiţi aceste graniţe strâmte; sau, mai bine zis, voi n-acţionaţi din teamă, fiindcă doar dragostea va fi mobilul acţiunilor voastre”22.

Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndemna pe bărbaţi să nu-şi neglijeze soţiile, pentru a nu fi acuzaţi de infidelitate conjugală. „De ce – vă întreb -petreceţi fiecare zi în compania prietenilor voştri, şi doar seara cu femeia voastră? Nu în felul acesta puteţi să o mulţumiţi, şi să fiţi lipsiţi de a fi bănuiţi. Dacă femeia voastră vă acuză, să nu vă mâniaţi; o face din dra¬goste, şi nu din aroganţă, din dragoste arzătoare, enervată din teamă… Ea se teme că i se uzurpă drepturile sale, că va fi vătămată în ceea ce are ea mai preţios…”23.

In acelaşi timp, bărbatul creştin era îndemnat ca, „încă din seara în care îşi aducea consoarta în casa sa, …să o deprindă cu… un gen de viaţă demn de tot respectul, bazat pe dispreţul bogăţiilor; să o formeze la adevărata filosofie, să o determine a renunţa să poarte podoabe de aur… şi veşminte ţesute din aur şi mătase… Lăsaţi toate aceste lucruri pe seama pehlivanilor, şi faceţi ca locuinţa voastră – îi îndemna Sfântul Ioan pe ambii soţi creştini – să fie ornată de virtute…”24.

Printre altele, sfătuind bărbaţii cum să cucerească inimile soţiilor lor, Sfântul Ioan Gură de Aur scria: „Arătaţi-i că vă găsiţi fericirea să trăiţi cu ea, că voi preferaţi casa agoralei. Amicii trebuie să fie pe locul doi, şi chiar copiii pe care ea vi i-a dat… Când înfăptuieşte ceva bun, aduceţi-i elogii, mărturisiţi-i admiraţia voastră; când săvârşeşte vreo greşeală…, nu între¬buinţaţi decât mustrări blânde”25.

Acelaşi Sfânt Părinte îl sfătuia pe soţul creştin să i se adreseze soţiei sale cu cuvinte tandre şi curtenitoare. „Nu-i vorbiţi niciodată de o manieră seacă, adăugaţi o expresie îndatoritoare, de respect, de tandreţe. Onoraţi-o, şi gândul de a căuta omagiile altora n-o va inoportuna; ea nu va cerşi în afară onoarea pe care ea o află la ea (în casă). Nu cruţaţi nimic… ca să-i declaraţi stima voastră… Prin asta, o veţi ţine în starea de a nu privi nici un ins…”26.

In fine, Sfântul Ioan Gură de Aur ţinea să precizeze că – după Apostolul Pavel – „…supunerea femeii depinde în mod esenţial de soţ; de unde şi sfaturile pe care le dă acestuia, îndemnându-l să domnească asupra ei prin puterea dragostei …”27.

În fine, amintim că, pentru cei doi miri creştini, cununia religioasă înseamnă „o renaştere spirituală, naşterea unei familii, pentru care este ne¬voie de părinţi, aşa cum pentru naşterea fizică este nevoie de părinţi”28.

Or, aceşti părinţi spirituali ai mirilor sunt naşii, care se angajează să le fie „garanţi sau chezaşi ai seriozităţii şi trăiniciei vieţii de familie pe care cei doi tineri o încep”29. De aceea, ori de câte ori această trăinicie a vieţii de familie este pusă în pericol, soţii creştini trebuie să apeleze şi la ajutorul părinţilor lor sufleteşti, adică la naşii lor, care, ajutându-i să-şi aprindă flacăra iubirii, vor reface însăşi legătura lor conjugală, consfinţită prin Taina Cununiei. De altfel, prin iubire soţii creştini se fac şi împlinitori ai legii (Rom. 13, 10) lui Hristos.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la STAREA DE COMUNIUNE, ELEMENT ESENŢIAL AL UNITĂŢII FAMILIEI

  1. elena zice:

    iubirea este intelepciunea nebunului si nebunia inteleptului

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s