Din neglijarea unei adevărate creşteri a copiilor, în sens creştin, evident, vin cele mai multe şi mari rele: morţi premature, boale, pedepse, calamităţi, cea mai mare pedeapsă din partea lui Dumnezeu

Preot Gh. T. Tilea
Probleme fundamentale in opera moral-sociala a Sfantului Ioan Gura de Aur
III. Familia Crestina
Tipografia Eparhiala-Curtea de Arges
1947

3. Creşterea copiilor

Problema mult importantă a educării copiilor, în care Sfântul Ioan Gură de Aur deţine întâietatea în raport cu Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti contemporani şi de până aci, pe lângă multele locuri risipite la întâmplare în opera lui, ocupă şi tratate speciale, de întinderea unei omilii şi chiar şi mai mari (20).

Ceeace ne interesează insă pe noi aci, nu sunt, în prima linie ideile lui pedagogice, sau compararea lor cu cele ale pedagogiei de azi, ci evidenţierea valorii moral-socială a unei alese şi creştineşti educaţii, subliniind astfel tot mai mult marele rol al familiei creştine în lumea valorilor şi principiilor moral-sociale creştine.

Înţelepţii cetăţii pământeşti după Dumnezeu, deţinătorii filosofici supreme, cetăţenii virtuoşi şi buni, se formează, cresc în sânul adevăratei familii creştine, rolul ei fiind deadreptul covârşitor. în ea punându-se temeliile vieţii (21). Să pui o temelie, nu este chiar lucru aşa de uşor, mai ales când este vorba de clădirea ţinui edificiu de mărimea, de frumuseţea şi de importanţa celui creştin. Dacă însă, cu eforturi desigur şi cu suflet mare, ai reuşit să pui această temelie, cele ce se vor ridica pe ea vor fi, oricum, mai uşor de clădit, totul făcându-se ca dela sine.

Familia creştină, în rolul ei de înfăptuitoare a scopului moral-social al vieţii creştine, prin modelarea, prin educarea copiiilor, arc o răspundere şi o misiune covârşitoare. Părinţii înşişi deţin a-cest nume de „părinţi”, nu pentru că nasc pe copii, ci pentru că cresc bine pe copii: „Nu natura, ci virtutea lor face părinţi” (22); „nu naşterea de copii face pe cineva mamă…. căci naşterea unui copil aparţine naturii. Prin urmare, nu naşterea de copii face pe cineva mamă, ci creşterea lor în virtute” (23), fapt care depinde exclusiv de libera alegere a celui care naşte, nu de natură (24).

Tot edificiu! este în funcţie de temelie, subliniază Sf. Ioan Gură de Aur, trasând un principiu de bază în buna, în aleasa creştere a’copiiilor. Puitorii acestei temelii sunt părinţii. Ei singuri primesc lauda, la oameni sau la Dumnezeu, de buna sau de reaua creştere a copiiilor, şi prin aceasta a Întregii lumi. De aci porneşte felul de moralitate, de orânduire şi de viaţă a întregii lumi. De aci porneşte felul de moralitate, de orânduire şi de viaţă a întregii lumi (25).

Aci, în această răsadniţă spirituală, în mediul familiei se înfrumuseţează şi creşte creştineşte această plantă spirituală, sau cum spune Sfântul nostru, prin o comparaţiune care merită nedes-minţit să stea în fruntea oricărui manual de pedagogie şi instrucţie creştină, „planta adu:e fructul ei după natura pământului în care a crescut Dacă a crescut într’un pământ nisipos şi sărat, aşa işi aduce şi ea fructul; dacă a crescut intr’un pământ dulce şi gras, iarăşi aduce fruct la fel” (26).

Familia creştină trebuie să aibă deci, drept primă şi ultimă preocupare, grija ca din sânul ei să pornească în societate fructul acesta „dulce şi gras”, copilul crescut în lumina exemplului bun, în atmosfera de armonic părintească, în dulceaţa şi seninătatea păcii casnice, pe baza învăţăturilor Sfintei Scripturi şi în împodobirea cu toate virtuţile, ca astfel copilul să fie cu adevărat „chip şi asemănarea a lui Dumnezeu”, şi prin aceasta creşterea Iui să ajungă la adevăratul şi ultimul ei sens: un copil desăvârşit prin virtute şi evlavie, membru al unei societăţi condusă după legile puse ei de Hristos.

Răsplătirea pentru izbutirea unei astfel de creşteri (27), garantă succesivă a altor bune şi alese creşteri şi a fericirii neamului omenesc (28), işi are asigurarea supremă şi dela Dumnezeu şi dela oameni.

Creşterea copiiilor arc, desigur, şi o lăture fizică. Ei trebuesc îngrijiţi deopotrivă şi trupeşte. De lucrul acesta nu se prea ocupă însă Sfântul Ioan Gură de Aur, nu pentru că ar fi fost un ascet şi ar fi vrut să introducă în lumea seculară rigorismul vieţii mâ-. năstireşti — a vrut el şi lucrul acesta —, dar pentru că ştia şi zilnic vedea că grija de creşterea lor fizică exista cu prisosinţă, până la exces, chiar în dauna educării lor sufleteşli creştine.

Din contră, grija aceasta era atât de mare, vorbim de părinţii şi copiii creştini, incât chiar şi formarea inteiectuală a copilului era, de cele mai multe ori, pusă în împodobirea şi asigurarea vieţii lui fizice. Şi aci, ca şi în alte multe aspecte ale preocupărilor de prim ordin ale operii sale predicatoriale, Sfântul Ioan Gură de Aur porneşte dela cele văzute în lumea creştină a secolului său din al cărui cli-şeu negativ făureşte el, cu verva şi marele Iui suflet, pe fond scripturistic, liniile mari ale adevăratei vieţi şi moralităţi creştine. Grija unei educări exclusiv profană era curentă. Şi aceasta o vedem din apostrofările făcute de el, mergând ele până acolo, încât să ceară educarea copiiilor creştini în mănăstire, având de magistru un călugăr, un chip adevărat al filosofului, al Înţeleptului, al desăvârşitului creştin.

În felul acesta, educaţia profană a secolului său şi educaţia profană în genere, este privită de Sfântul nostru ca un mare rău pentru viaţa socială. Aceasta nu înseamnă insă că el ar fi fost cumva împotriva contribuţiei literaturii şi culturii profane în formarea personalităţii şi caracterului creştin al omului, şi aceasta fiindcă şi aci erau multe bunuri şi virtuţi. Împotrivă nu au fost dealtfel, nici ceilalţi Sfinţi Părinţi şi Scriitori bisericeşti. Sfântul Va-sile cel Mare, ca să dăm un exemplu, chiar scrie un tratat, o o-milie către tineri, unde, Intre altele, subliniară şi aceasta.

Ceeace combătea el aci, era numai ceeace venea în contrazicere cu principiile fundamentale ale vieţu şi spiritualităţii creştine. Când este cazul insă, ci subliniază, cu acelaş entuziasm şi admiraţiune, bunurile înţelepciunii păgâne şi excelarca în virtute şi simplitate a înţelepţilor de aci, care „şi-au trăit viaţa întreagă în partea filosofici moravurilor” şi ajungând străluciţi, ce fel un Anaharsis, un Crates, un Diogene şi chiar şi Socrate. Şi tot atât de străluciţi, prin simplitatea vieţii lor, au fost şi marii bărbaţi şi sfinţi din vremea de demult, când nu era nici vorbă de oratorie şi de discipline literare. Mărturie stă Sfânta Scriptură. Prin felul acesta de îndeletnicire, ei au strălucit mai mult ca cei din urma lor, fiindcă se îndeletniceau şi cu ceva mai mult decât ei: fiindcă trăiau în adevărata înţelepciune, ale cărei rădăcini stau în temerea de Dumnezeu (29).

Şi răul acesta mare, găsit de Sfântul nostru educaţiei profane, nu sîa în înţelepciunea şi în literele păgâne pur şi simplu, ci în un fapt de metodă: felul acesta de a educa şi de a înţelege e-ducaţia era pus pe scama timpului cel mai fragil şi cel mai receptiv al vârstei copilului. La aceasta se mai adâoga apoi concepţia-curentă a timpului despre omul instruit, de altfel tot o consecinţă, mai ales o consecinţă, a greşitului fel de a concepe educaţiunea.

Mulţi părinţi creştini, deducem din spusele Sf. Ioan Gură de Aur, lăsau educaţia creştină a copiiilor lor pentru vremea bătrâneţii, sub pretext că timpul acela este mai potrivit pentru filosofia morală, sau, în un caz mai fericit, o lăsau în urma celei profane. Răul care putea surveni de aci era dublu: întâi, nu întotdeauna omul trăieşte până Ia bătrâneţe, sau până la o vârstă mai înaintată.

Moartea, cum ştie toată lumea, păgână, creştină, nu prea ţine, sau nu ţine de loc seama de socotelile noastre; al doilea, mai putea exista şi pericolul că, odată ajuns Ia o vârstă înaintată, nu se mai putea şti dacă omul mai putea fi în dispoziţiunea de a se forma şi cu ajutorul Sfintei Scripturi şi al principiilor morale creştine pro-priuzise; faptul se mai complica apoi prin aceea că la o vârstă înaintată o altă educaţie este mai grea. De om se prinde ce a Învăţat el în vârsta lui fragedă. Jugul luat atunci este purtai cu u-şurinţă viaţa întreagă. în vârsta lui tânără, educaţia creştinase imprimă în temperamentul copilului, ca o urmă în plastilină. Acum caracterul lui ia o formă consistentă, definitivă, întocmai ca mărgăritarele, care, extrase de căutători, în formă de gelantină, ele se întăresc după puţină frecătură în palmă şi aşa rămân pentru totdeauna. Atunci deci, în copilăria lui primă, învaţă el legile fundamentale după care să se conducă în viaţă (30). Acum învaţă el cu folos baza filosofiei şi disciplinelor creştine: temerea de Dumnezeu.

Educaţia profană rămâne deci insuficientă pentru concepţi-unea pedagogică a Sfântului Ioan Gură de Aur: Ea singură şi Ia început de drum nu aiunge să dea un bun cetăţean, fie el chiar al statului păgân. Profundele transformări sufleteşti se fac numai din prima vârstă şi în duh creştin. Crescut în temerea şi în învăţătura Domnului, copilul nu poate fi cândva rău, fiindcă obişnuinţa cultivată are putere de natură (31).

Evident, când Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte aşa, el vorbeşte ca un creştin conştient, adevărat, însă nu i se poate imputa vreo lipsă de obiectivitate, de partea lui stând documentarea din experienţa zilnică a faptelor. Educatiunea profană, spune el, nu a putut face o societate fericită, adică umanitară, dreaptă şi echilibrată. Cel mult, ca a adus unele avantagii — în sens creştin insă dezavantagii —, de ordin personal pentru omul izolat în egoismul Iui propriu. Şi, când Sfântul nostru face aceasta consideraţie, clse gândeşte mai ales la cele trei mari rele personal-sociale alimentate de ea: setea de averi, dorul de glorie deşartă şi iubirea sensunlă.

Câtă deosebire însă de principiile fundamentale ale creşterii creştine, cu tema finală de a face din orice om un erou moral, iar din neamul omenesc un neam îngeresc. Şi, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă educaţia profană exclusivă dată de părinţii creştini copiilor lor ar rămâne numai nefolositoare, ea poate că nu ar fi un rău prea mare. Este ]nsă şi păgubitoare, în unele privinţe, atât omului cât şi societăţii. Când îşi trimiteau copiii Ia învăţătură, spune Sfântul nostru, vorbind de educaţia timpului său, şi când li îndemnau şi Ie înlesneau studierea, părinţii creştini în cauză făceau aceasta mai ales Ia gândul ca fiii lor să ajungă bogaţi şi în funcţii înalte.

Cât priveşte virtutea, completează el, şi cu ca toate bunurile cereşti, nici vorbă de preocupare. Din această cauză, toate bunurile şi seminţele spirituale din sufletul copilului sunt înăbuşite de mărăcinii care cresc din seminţe rele, căzute în un teren favorabil creşterii şi întăririi (33). Căutarea foloaselor materiale era atât de curentă, în cât cel care ar fi susţinut că fără o serioasă educaţie creştină se surpă şi pier toate, era aruncat la o parte.

O educaţie fără grija de suflet şi de virtute nu putea înlătura un mare rău, care vine deobiceiu în vârsta tinereţii omului şi care este legat de multe dureri şi neajunsuri. Răul acesta este desfrânarea, care răstoarnă înţeleptele şi sobrele legi puse creaturilor de natură. Patima aceasta este numită de Sfântul nostru boală nouă şi nelegiuită, fiindcă la început ea nu exista. Şi chiar dacă s’a a-rătat mai apoi, ea a fost îndată pedepsită, cu toate că pe atunci nu erau tribunale şi frică de magistraţi, ameninţarea legii şi corul profeţilor, focul gheenii şi speranţa împărăţiei cerurilor, vreo altă filosofie, sau facerea de minuni în stare să mişte şi să cutremure până şi pietrele.

Acum însă, spune el, vorbind de timpul său, oamenii au ajuns mai jos decât animalele. Acestea nu depăşesc niciodată limitele puse lor de natură. Oameni raţionali, care cunosc învăţătura dumnezeească, care au primii din cer Sfânta Scriptură, nu se ruşinează de inferiori lalea lor faţă de animale. Educaţia cre-ştină trebuie făcută deci pe principiile Cărţii Cărţilor, ale cărei învăţături nu pot fi depăşite de nimic. Să fi fost cumva ocolit acest lucru, pentru că ar fi fost prea greu de realizat? Fără îndoială că este şi acesta un argument, „căci filosofia sufletului este cu atât mai grea şi cu mai multe eforturi, cu cât este mai greu să faci un lucru decât să-l spui şi cu cât sunt mai anevoioase faptele decât cuvintele 13′.).”

Părinţii creştini care dau copiiilor lor o educaţie în primul rând cu gândul la cele lumeşti, stau, atât ei, cât şi educaţia a-ceasta, deadrcptul împotriva Sfintei Scripturi. Spune undeva Sf. Scriptură să iubim averile şi să dorim g/oria deşartă ? Acestea sunt lucruri de râs. Scriptura spune că e vai de cei cari râd (Luca, VI, 24). Ea spune: „Vai vouă bogaţilor” (ibid), pe cât timp părinţii fac lotul ca să aibă copii bogaţi. Ea spune că cel care mâhneşte pe fratele său este vinoval gheenii, iar atari părinţi consideră proşti şi timizi pe copiii lor, când ii văd că suferă injurii şi umiliri dela alţii.

Ea spune că soţia nu trebuie alungată decât numai din pricină de adulter, pe când părinţii care vor ca fiii lor să fie bogaţi, dispreţuiesc legea dumnezecască şi ii fac să-şi alunge soţiile, pentru a lua altele mai bogate. Râul se mai măreşte apoi cu aceea că marilor vicii în care educăm copiii le dăm denumiri strălucite, numind urban talc paiticipoiea Ia jocurile din (teatre şi la hipodromuri, libertate bogăţia, măreţie sufletească iubirea gloriei dejarte, aroganţa încredere, umanitatea dărnicie şi nedreptatea bărbăţie. Şi ca şi cum răul nu ar ajunge, mai punem numiri contrarii şi virtuţii, numind cumpătarea rusticitate, modestia timiditate, dreplalea slăbiciune, dispreţuirea fastului suflet de sclav, răbdarea nedreptăţilor slăbiciune. Şi răul se face lot mai mare, fiindcă nu se rămâne numai la vorbe, ci se trece şi la fapte (35).

Din neglijarea unei adevărate creşteri a copiilor, în sens creştin, evident, vin cele mai multe şi mari rele: morţi premature, boale, pedepse, calamităţi, cea mai marc pedeapsă din partea lui Dumnezeu, pe carc-l face un duşman şi nouă şi copiiilor noştri. Lucrul acesta a vrut să-l înlăture Apostolul, când sfătuieşte să fie crescuţi copiii în învăţătura şi în inţelepţirea fui Dumnezeu (Efeseni, VI, 4). Şi lucrul nu este greu, fiindcă, prin aceasta, nu se cere părinţilor să schimbe natura copiiilor, ci să le formeze voinţa în duh creştin, singura care poate face pe oameni virtuoşi sau decăzuţi.

Cei care neglijează educarea voinţii copiilor în felul acesta, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, subliniind un alt mare principiu al e-ducaţiei morale creştine, sunt mai nelegiuiţi decât cei care le-ar omori copiii, fiindcă aceia Ie omoară corpul, care odată are să ln-vieze, pe când ei, părinţii nesinchisitori, Ic omoară şi corpul şi sufletul, aruncându-i în focul de veci. Distrugerea aceasta sufletească a copiiilor este mai dureroasă decât dacă le-ar străpunge corpul cu suliţa (36).

Pentru ca să fie buni, virtuoşi, adevăraţi cetăţeni ai statului creştin-nefericit din vina noastră, fiindcă noi nu vrem să ne instituim viaţa proprie şi obştească pe învăţămintele Sfintei Scripturi—, copiii, spune Sfântul nostru predicator, indicând un alt mare învăţâmânt moral în creşterea copiiilor, ei trebuie să fie educaţi, dela Începutul primei lor vârste, cu ajutorul Sfintei Scripturi. în acest sens, aruncând o privire fugară peste secolul său şi cu o profetică intuire şi peste secole încoace, spune el: „Până când suntem de carne? Pană când ne incovoiem spre pământ? Pe toate Ie punem în rândul al doilea, când este vorba de creşterea copiiilor şi de educarea lor în disciplina şi sfătuirca Domnului. Dacă dela început a învăţat să fie filosof, a căpătat bogăţii mai mari decât oricare alte bogăţii şi o glorie mai puternică. Nimic nu vei îndeplini, in-văţându-i arta şi disciplina din afară, prin care să câştige bogăţii, atât cât dacă l-ai învăţat arta prin care să dispreţuiască bogăţiile. De vrei sâ-I faci bogat, aşa fă. Căci este bogat nu cel care are nevoie de multe bogăţii şi înconjurat de multe, ci cel care nu are nevoie de nimic. Lucrul acesta invaţă-l pe fiul tău, în aceasta sâ-l faci erudit.

Acestea sunt cele mai mari bogăţii. Să nu cauţi să-l faci înfloritor şi de mare preţuire în învăţăturile din afară şi însemnat prin glorie, ci poartă grija să-l faci să dispreţuiască gloria acestei vieţi: în felul acesta, el va deveni mai splendid şi mai strălucitor decât gloria.

Pe acestea poate să Io facă şi săracul şi bogatul. Pe acestea le va învăţa cineva, nu dela doctor, ci din dum-nezccştile cuvântări… Nu te trudi să-l faci orator, ci „invaţă-l ca să fie filosof, căci dacă nu va ajunge orator, nu va fi nicio pagubă. Dacă insă va fi departe de a fi filosof, atunci nu va avea niciun folos din retorică, oricât de multă ar fi ea.

Este nevoie de moravuri, nu de arta de a vorbi; este nevoie de modestia vieţii, nu de repeziciunea cuvântării; este nevoie de fapte, nu de vorbe… Să nu crezi cumva că numai călugării au nevoie de învăţăturile luate din Scripturi, căci de acestea au nevoie mai ales copiii care au să vină în această viaţă a lumii (37)”.

Cu aceste învăţături se fac a-devăraţii filosofi. Şi adevăraţii filosofi înţeleg să trăiască în virtute, în modestie şi cinste; ei se mulţumesc numai cu cele care Ie aparţin, fără să jinduiască după cele ale altora; se mulţumesc cu un singur servitor, sunt umani şi blânzi; nu se luptă să câştige onoarea şi gloria mulţimii; se supun stăpânirilor şi se numără printre cei din urmă, pedepsind astfel în ei puterea brută şi neraţională a patimilor; se mulţumesc cu mâncare simplă; nu doresc întinderi de pământ; rup poliţele nedrepte; hrănesc din cele ce au pe cei care duc lipsuri; meditează asupra nimicniciei firii omeneşti; se înfrânează până şi faţă de propia soţie. Crescuţi astfel, cu ajutorul învăţăturilor Sfintei Scripturi, copiii pot fi mâine lumini ‘puternic strălucitoare în intunerecul lumii seculare (38).

Biserica, matroana aceasta a bunelor moravuri, are la rându-i, o efectivă înrâurire asupra formării sufleteşti a copilului. Aci, mai mult ca în oricare alt Ioc, se prind învăţăturile divine de sufletul lui. Aci copiii intră ca inir’un sanatoriu duhovnicesc, unde au sub fragedele lor priviri un splendid spectacol spiritual. „Nimic nu este aşa de temut diavolului şi cugetărilor puse de el în om, ce fel o minte care meditează la cele dumnezeeşti şi care se adapă în Biserică dintr’un asemenea izvor” 39.

De altfel, orice împrejurare trebuie căutată, spre a face pe fiii noştri fiii lui Dumnezeu, ca astfel ei să fie cu adevărat ai noştri. Să-i facem să trăiască în cer cu îngerii şi cu arhanghelii. Să ne trudim, oricum, să fim părinţi ai unor copii virtuoşi, sâ-i facem famuli Iui Dumnezeu, să le lăsăm averi de pietate, ca astfel ele să-i însoţească şi dincolo; să ne facem ziditori de temple ale lui Dumnezeu, să facem din ei atleţi, ca astfel să ne facem şi noi pârtaşi Ia coroanele lor (40). Acum, când sunt plăpânzi, să Ie imprimăm iubirea şi temerea de Dumnezeu: să uscam spinii câmpului când munca agricolă este mai uşoară. Să facem cum spune Scriptura: „Indoieşte-i grumajul din copilărie” (Ecclesiast. VII, 25).

Folosul unei astfel de creşteri va fi şi al copiiilor, şi al tău şi al lumii întregi: al lor, fiindcă se fac oameni vrednici de numele de creştin, asigurându-li-se, aci jos, liniştea, mulţumirea sufletească şi adevărata fericire şi prosperitate, care însoţesc pe omul cu minte filosofică şi cu suflet virtuos, iar dincolo, în cer, bucuria de a fi cu îngerii, de a fi iubit de Dumnezeu, încununat cu nenumărate coroane ; al tău, fiindcă ai făcut şi ai moderat în virtute un om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, făcându-i-te şi tu plăcut, asigurându-ţi mântuirea şi linişte din partea copiiilor tăi, care nu vor ajunge nici ci şi nu te vor duce nici pe tine în situaţii dureroase şi ruşinoase; apoi vei fi preţuit şi de semenii tăi, cărora le ai dat un bun concetăţean; al lumii întregi, fiindcă educarea copiiilor în frica, în iubirea lui Dumnezeu, în evlavie, este o educare în respectul tuturor, o creştere care va fi „ca o urmare şi ca un lanţ al cetăţeniei celei mai bune”, care cuprinde pe toţi, nemai sim-ţindu-se nevoia de legi şi de corecţii, fiindcă, cum spune Scriptura, „pentru omul drept, nu este nevoie de lege” (I Timotei 1, 9) (41).

În educarea evlavioasa a copiiilor, rolul se împarte deopotrivă la amândoi părinţii. Şi unul şi altul trebuie să lucreze la înjghebarea acestui vas sfânt, care să plutească sigur pe mare şi să ajungă teafăr în port (42). Şi unul şi altul au datoria să-şi Întărească copiii, din fragedă copilărie, cu arme spirituale (43), deprinzându-i cu citirea Sfintelor Scripturi, primul tor abecedar, ca de mici să lie înzestraţi cu marea şi singura adevărată bogăţie: cu bogăţia evlaviei (14). Dar rolul covârşitor aci îl are mama. Ea este din fire mai apropiată de sufletul copilului şi stând mai tot timpul în casă, ea are pe copil continuu sub priviri (45). Această deosebită grijă a ei trebuie să fie mai ales în vârsta cea mai dificilă a lor, spre a-i feri de desfrânare.

„Să-i păstrăm în înfrânare… Pentru aceasta este nevoie de multe lupte, de muliă atenţiune. Să Ie a-ducem de timpuriu soţii, ca mireasa să primească corpurile lor curate şi neatinse. Acestea sunt iubirile mai aprinse. Cel care a fost înfrânat mai înainte de căsătorie, cu atât mai mult este înfrânat după căsătorie. Cel care este deprins cu desfrânarea înainte de a se căsători, va face lucrul acesta şi după căsătorie, căci zice Scriptura: „pentru bărbatul desfrânat orice pâine este plăcută”. Pentru acesta se pun pe cap cununiile, simbol al biruinţei, deoarece fiind nelnvinşi, se apropie astfel-de patul căsătoriei, fiindcă nu au fost Învinşi de plăcere” (46).

O grijă tot mai mare se cere dela mame, când este vorba de educarea evlavioasă şi în castitate a ficelor lor, punând astfel legile viitoarelor mame. „Mamelor, sfătuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur, conduceţi-vă mai ales ficele. Păzirea aceasta este uşoară. Purtaţi de grija ca să stea acasă. Mai înainte de toate. Invăţaţi-Ie să fie evlavioase, ordonate, să dispreţuiască averile, să nu se Impodobiască. Aşa să Ie căsătoriţi.

Dacă le formăm astfel, le veţi salva nu numai pe ele, ci şi pe bărbatul pe care va trebui să-l ia; nu pe bărbat numai, ci şi pe copii; nu pe copii numai, ci şi pe nepoţi, fiindcă atunci când rădăcina este frumoasă, ramurile se vor ridica în chipul cel mai bun posibil şi veţi primi răsplată din partea tuturor” (47).

În felul acesta, părinţii sunt cei mai mari binefăcători ai copiiilor şi vor avea recunoştinţa dela familiile viitoare şi dela societatea cea mare, la a bună întocmire au conlrimit, prin frumoasa şi evlavioasa creştere a copiiilor lor. Recunoştinţa cea mai mare avea-o însă dela Dumnezeu, pentru efortul de a imprima chipul lui în sufletele lor şi de a fi contribuit la aşezarea lumii pe bazele ei cele mai naturale şi morale.

Copiii, la rândul lor, sunt datori să-şi iubiască şi să-şi respecte părinţii, prin o ascultare desăvârşită. Această ascultare, ei pot s’o cunoască din Sfânta Scriptură, unde sunt scrise principiile ei şi poate fi întreţinută mai departe de buna şi evlavioasa lor a-şezare sufletească, ca unii care sau bucurat de a avea adevăraţi părinţi creştini. Supunerea aceasta, spune Sfântul nostru, este o robie care işi are izvorul în natura omenească, în primul rând, nu în păcatul original.

„Vreţi să vă vorbesc despre un fel de stâpânie, care nu-şi are ocazia în păcat, ci în natura omenească?… Este cea a copiiilor faţă de cei care i-au crescut. Căci felul acesta de cinstire este o răsplătire a durerilor naşterii”. Iar pentru respectul acesta datorat de copii faţă de părinţii lor, el va aduce evidente şi instructive învăţături din Sfânta Scriptură : „Slujeşte celor care te-au născut, ca la nişte stăpâni” (Eccles. III, 8), „căci ce le vei da tu lor în felul în care ţi-au dat ei ţie” (Eccles. VII. 30)? „Cei ce a blestemat pe tatăl sau pe muma sa, de moarte să moară (Eşire, XI, 17); „Cinsteşte pe tatăl tiu şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mult pe pământ” (Eşire, XX, 12) (48).

O ascultare însă şi mai mare faţă de părinţii lor, o fac copiii prin viaţa lor frumoasă, în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu. Este şi aceasta o mare recompensă dată de ei părinţilor lor, pentru toate câte au făcut pentru ci, născându-i şi crescându-i (49).

Acest articol a fost publicat în Copii, Căsătorie, Egalitate, Sf.Ioan Gură de Aur, Soţ/Soţie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Din neglijarea unei adevărate creşteri a copiilor, în sens creştin, evident, vin cele mai multe şi mari rele: morţi premature, boale, pedepse, calamităţi, cea mai mare pedeapsă din partea lui Dumnezeu

  1. matei zice:

    „naşterea unui copil aparţine naturii”…
    bai firar sa fie. si cu mamele ce mor la nastere cum ramane? daca apartine naturii atunci natura sa-si dea duhul incercand sa-si aduca copilul la viata.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s