SESIUNEA 7 – SĂ NE VINDECĂM IERTÂND!

SESIUNEA 7 – SĂ NE VINDECĂM IERTÂND!

TEMA

  • Citiţi cu atenţie, într-o anumită zi din săptămână, dacă se poate la aceeaşi oră, articolul de mai jos şi opriţi-vă ori de câte ori aveţi sentimente mai puternice şi faceţi o scurtă rugăciune către Duhul Sfânt.
  • Faceţi „exerciţiul iertării” aşa cum vă învaţă Parintele.
  • Notaţi şi trimiteţi-ne săptămânal o scurtă descriere a celor mai importante experienţe pe care le trăiţi în această perioadă.
  • Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să lureze cu harul şi cu bucuria Lui în sufletele dumneavoastră!


TĂMĂDUIRE PRIN PUTEREA IERTĂRII
Preot Alphonse Goettmann



DINAMISMUL DĂTĂTOR DE VIAŢĂ AL IERTĂRII

În întreaga Sfântă Scriptură, de la începutul până la sfârşitul ei, Dumnezeu Îşi dezvăluie iubirea Sa fără de margini faţă de capodopera Sa: omul. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său pentru a-I deveni asemenea comunicându-i din preaplinul propriei Sale Vieţi. Aşa începe extraordinara poveste de dragoste dintre Dumnezeu şi om. Apoi, de-a lungul întregii omeniri, Dumnezeu continuă să Se arate ca un îndrăgostit de om, ca un mire topit după iubita sa până la „robirea inimii” cum ne spune Cântarea cântărilor (4,9), mereu pândindu-i faţa, mereu aşteptându-l când Îi întoarce spatele şi emoţionându-se când revine şi mereu căutând o cale de a-l elibera, de a-l scoate din nenumăratele rătăciri infernale, ca să trăiască, şi să trăiască deplin.

Cât despre om, se dedă propriilor capricii, se rupe de Dumnezeu, se îndepărtează, se întoarce, iarăşi cade, Îi face scene şi, uneori, află şi momente de bună înţelegere cu El. În timpul unuia din numeroasele sale adultere – episodul cu viţelul de aur din pustie – pe când Moise Îl ruga pe Dumnezeu să ierte poporul său, Acesta îi răspunde descoperindu-i că este „Iahve, Iahve, Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, Care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri: care iartă vina şi răzvrătirea şi păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel ce păcătuieşte” (Ieşire 34, 6-7).

Dumnezeu nu este victima pasiunii Sale, cum poate fi omul; Iubirea Lui este libertate totală, fără nici un ataşament şi nelegată de nici o condiţie, e gratuitate pură, lepădare şi dăruire de Sine fără nici o limită, căci El este ca „Soarele care străluceşte peste cei răi şi peste cei buni (Matei 5, 45). Dumnezeu este dăruire desăvârşit. Supra-dăruirea (iertarea) este chiar starea Sa. Astfel, El îşi deschide adâncul milostivirii Sale în fiecare moment al Legământului Său cu omul, Legământ pe care îl voieşte nupţial.

Experienţa proorocului Osea este, fără îndoială, unul din exemplele cele mai extraordinare. Osea a trăit, a experimentat în propria sa inimă „inima”, adâncul milostivirii lui Dumnezeu. Femeia lui, pe care o iubeşte la nebunie, este adulteră, se prostituează la fel ca Israel, mireasa lui Dumnezeu. Nu-i este omului cu putinţă să-şi imagineze cumplita suferinţă a lui Dumnezeu şi profunzimea amărăciunii Sale în nefericitele aventuri ale poporului Său dacă nu le-a înţeles puţin în propriul trup. Dumnezeu îi cere proorocului Osea să-i fie martor. Conform Legii, femeia adulteră trebuia ucisă împreună cu amantul ei (Deut. 22, 24; Ioan 8,5). Dar ucigând desfrânata se desfiinţează desfrânarea? Cu ce va schimba acest lucru mersul istoriei? Dumnezeu răstoarnă acest fel închis în sine de a gândi şi introduce în sânul relaţiilor umane un dinamism exploziv care copleşeşte orice alt fel de ispăşire: iertarea. Pentru a-l face pe Osea să înţeleagă ce se petrece în adâncul milostivirii şi iubirii lui Dumnezeu şi ce înseamnă pentru El iertarea omului, Dumnezeu îi cere să ia iarăşi de soţie femeia adulteră. Aceasta, în loc de moarte îşi recapătă viaţa şi rangul ei. Atitudinea de iertare cu totul de neaşteptat faţă de gravitatea trădării, provoacă mai întâi o stupefacţie inimaginabilă şi apoi induce un nou început sau, în sânul alianţei regăsite, căderea se transformă într-o şi mai mare iubire. Numai iertarea conţine această putere de re-creare, de înnoire a creaţiei. Totul este posibil din nou pentru că iertarea îşi are izvorul în chiar „adâncul milostivirii” lui Dumnezeu: „Şi te voi logodi cu Mine pe vecie, şi te voi logodi Mie după dreptate şi bunăcuviinţă întru bunătate şi dragoste; şi te voi logodi Mie întru credincioşie, ca să cunoşti că Eu sunt Domnul!” (Os. 2, 21-22). Iubirea adevărată este fără condiţii, îşi este suficientă sieşi, ESTE pur şi simplu: orice ai face, eu te iubesc.

Iertând, Dumnezeu dezvăluie, revelează ceea ce El ESTE şi transmite omului această putere, omeneşte inexplicabilă, derutantă şi inexplicabilă, dar miraculoasă. Această experienţă unică a lui Osea, îşi pune pecetea pe toată istoria lui Israel, ca şi când prin iertare, Dumnezeu ar fi voit să-Şi arate Faţa Sa şi să-Şi imprime pecetea ei în inima omului, pentru ca iertarea să devină de acum noua Lege care să reglementeze orice relaţie umană.

Nenumăratele adultere şi crime săvârşite de poporul lui Israel, l-au aruncat în exil, l-au învins, l-au deportat, l-au dezonorat. Renegându-L pe Dumnezeu a pierdut totul: regele, templul, Legea, ţara, totul. Dar în acest pustiu de iubire şi în această strâmtorare a desfrânării sale, el aude mereu în adâncul inimii sale goale şi repudiate, vocea Mirelui său dumnezeiesc: „Risipit-am păcatele tale, ca pe un nor şi fărădelegile tale ca pe o negură… O clipă te-am părăsit, dar cu mari îndurări te iau lângă Mine… în îndurarea Mea cea veşnică Mă voi milostivi de tine… şi va fi ca în vremea lui Noe când M-am jurat că apele potopului nu se vor mai răspândi pe pământ” (Is. 44, 22; 54, 7-9).

Această faţă iubitoare a iertării, oferită mereu, sfârşeşte prin a străpunge cele mai groase tenebre ale tuturor nenorocirilor lui Israel, până a devenit chiar inima credinţei poporului. Când acesta se adună pentru a striga către Dumnezeu în strâmtorarea sa, către Această Faţă se întoarce într-un fel de Faţă-către-faţă de multe ori zdruncinătoare: „Dumnezeul meu, mă ruşinez şi mă tem să-mi ridic faţa către Tine, Dumnezeul meu, pentru că fărădelegile noastre au trecut peste cap şi vina noastră s-a mărit până la cer…şi iată, după puţină vreme ni s-a dat îndurare de la Domnul Dumnezeul nostru… ne-a dăruit să ne înviorăm puţin din robia noastră… nici în robie nu ne-a părăsit pe noi Dumnezeul nostru… (I Ezdra 9, 6-9). Şi aceste lungi rugăciuni de cerere în care poporul îşi mărturiseşte păcatele, se termină întotdeauna cu aşteptarea iertării: „Şi acum, Doamne Dumnezeule, iartă-ne şi fie-Ţi milă … şi arată iubirea Ta de oameni…”

Nu e de mirare că, într-o bună zi, Iubirea S-a arătat în persoană. Cu Iisus, cerurile se rup (Is. 63,19) cu adevărat şi iertarea coboară în pâinea noastră cea de toate zilele. Nu înseamnă numele Lui „Mântuitorul”? Făcându-Se om, Dumnezeu Se uneşte cu omul cel căzut în desfrânare printr-un legământ de nedesfăcut. Îşi asumă carnea lui, ia asupra Sa păcatele lui, se cufundă în urâţenia lui şi în iadul lui de înstrăinare sfârşind prin a muri de iubire chiar pentru cei care Îl răstignesc: „Tată, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Îşi varsă sângele până la ultima picătură pentru omenirea adulteră, Mireasa Lui (Marcu 26,28). El este Mielul înjunghiat Care iartă pentru ca omul să trăiască şi pentru ca nici unul să nu piară (Matei 18, 12). Iar când doar unul dintre cei pierduţi e regăsit, Iisus declară că şi în cer se face bucurie mare (Luca 15, 7). În Iisus, inima Sa, acest adânc al milostivirii lui Dumnezeu, este în adevăratul sens al cuvântului inundată de această bucurie, până la a face din viaţa păcătosului regăsit sărbătoare, muzică, dans… punând iarăşi în degetul acestei desfrânate inelul de nuntă, şi iarăşi îmbrăcând-o în cele mai frumoase haine (Luca 15, 15-32). În Parabola Fiului Risipitor, putem recunoaşte unul din cele mai frumoase portrete ale lui Hristos. Când citim că tatăl din parabolă, Dumnezeu, „l-a văzut încă departe fiind el şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” (Luca 15, 29), recunoaştem aceeaşi „iubire nebună” din Cântarea Cântărilor sau de la Proorocul Osea.

Aici, în această iubire nebună a lui Dumnezeu pentru om, se află izvorul vieţii noastre şi singura taină a oricărei vindecări. E de ajuns ca omul să se întoarcă spre Dumnezeu, cea mai mică mişcare a inimii noastre ajunge, şi iată că Dumnezeu aleargă şi mă strânge în braţele Sale, nebun de bucurie… Îşi poate cineva imagina acest lucru? Dumnezeu aleargă în întâmpinarea mea!

MISIUNEA OMULUI, NAŞTEREA PENTRU SINE ÎNSUŞI

În această faţă a lui Dumnezeu se revelează propria noastră faţă, calea noastră omenească. Omul este „după chipul lui Dumnezeu” şi dacă Dumnezeu este iertare infinită după cum s-a manifestat de-a lungul timpului biblic, singura cale care îi îngăduie omului să devină om este iertarea. Nu există împlinire posibilă pentru om, nici vindecare trupească sau psihică, fără iertare. E o realitate care începe să fie recunoscută în lumea medicilor şi a psihoterapeuţilor. Cauza tuturor relelor fiind spirituală, adevărata vindecare a omului este înduhovnicirea, îndumnezeirea lui. Chipul lui Dumnezeu în om este destinat să se împlinească în asemănare (Facerea 1, 26). A fi asemenea cu Dumnezeu, iată adevărata naştere a omului. Atâta timp cât iertarea nu este pâinea pe care o mâncăm în fiecare zi, putem rămâne nenăscuţi, riscăm să vegetăm sau să vieţuim doar în plan animal, fără să cunoaştem viaţa în plinătatea ei (Ioan 1, 16, Ez. 3, 19). Câţi „oameni” nu mor în fiecare clipă fără să fi văzut lumina zilei!

Hristos a venit ca să-i dea putere omului să se nască la această nouă Viaţă. Şi a spus că ucenicii Săi, adică cei ce se află pe calea pe care este El şi asemenea Lui, sunt cei care trăiesc iubirea Lui, iubindu-se unii pe alţii, precum El ne-a iubit (Ioan 13, 34-35). Totul se află în aceste cuvânt: „precum” şi în această formidabilă insistenţă: „iubiţi!”. Iertarea – darul desăvârşit – (par-don), fără măsură, pentru că merge până la iertarea vrăjmaşilor, este culmea oricărei iubiri. Numai în această iubire face omul experienţa lui Dumnezeu, „cel ce iubeşte Îl cunoaşte pe Dumnezeu! (I Ioan 4, 7) adică se naşte cu (con-naître) Dumnezeu şi în El, într-o veşnică naştere, devenind fiu în Fiul Cel Unul născut din Tatăl.

Iertarea nu este, aşadar, o condiţie prealabilă a unei vieţi noi, cum s-ar putea crede din necunoaşterea deplină a acestei realităţi, ci este Viaţa însăşi, Iubirea în act. Pentru aceasta, Iisus îi cere lui Petru, dincolo de iertarea ocazională, să ierte fără limite, adică să facă din iertare o stare, o viaţă permanentă (Matei 18, 20). Iertarea ocazională este esenţială pentru că ne guvernează toate relaţiile: cu noi înşine, cu ceilalţi, cu Dumnezeu, dar ea traduce ceea ce este în adâncul inimii unei fiinţe: „Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (Matei 18, 35).

Puterea unui asemenea cuvânt arată foarte limpede că a ierta nu este o bună conduită morală, ci intrare în taina dumnezeiască şi împărtăşirea de aceasta împreună cu ceilalţi. Astfel, după Sfânta Evanghelie, comunitatea oamenilor este fondată pe iertare; comunitatea, adică orice relaţie. Nici nu poate fi gândită posibilitatea supravieţuirii unui cuplu fără iertarea de zi cu zi. Nu există grup care să nu fie minat de judecarea semenului. Iertarea introduce în sânul relaţiilor umane modul de a fi, „comportamentul” lui Dumnezeu şi face din comunitate o icoană a Sfintei Treimi. Iar refuzul iertării, este asemenea unui pârâu care s-ar tăia de la izvorul său: a doua zi ar înceta să existe, n-ar mai fi decât o băltoacă de apă stătută. Când e vorba de om, aceasta nu este o metaforă, dacă iertarea este izvorul vieţii celei noi, cum am afirmat, ne-iertarea este ucigătoare.

NU EXISTĂ VINDECARE FĂRĂ IERTARE

Medicii dovedesc astăzi, în mod clinic, faptul că refuzul de a ierta generează în suflet o ranchiună care poate merge până la ură şi deznădejde. Şi toate acestea se înscriu în mod inevitabil în corp, aşa cum toată lumea o ştie astăzi. Nu există emoţie care să nu se imprime în fizic! Şi, de aici, se naşte, printr-o fină punere la punct a inconştientului, o boală sau alta, o întreagă patologie care nu ocoleşte nici o sferă a persoanei: trup, suflet (psihic), duh (spirit). Fără să facem scurt circuite puţin prea simpliste, trebuie să afirmăm că destul de frecvent se întâmplă ca o ură surdă să răvăşească profund o fiinţă şi să-i provoace un cancer sau alte simptome. De asemenea, pe plan psiho-afectiv, iertarea refuzată răneşte voinţa şi acest lucru provoacă serioase dificultăţi, de multe ori neputinţa de a iubi. Mulţi celibatari sunt victimele ei şi nu puţine cupluri trăiesc sub imperiul mâniei, amărăciunii şi tristeţii. Uneori o agresivitate permanentă faţă de celălalt otrăveşte întreaga existenţă sau provoacă pur şi simplu indiferenţa totală… fără ca ei să cunoască adevăratele motive până nu vor vedea că undeva s-a ascuns un refuz de a ierta. Acest refuz, chiar dacă a devenit inconştient, împinge energia unei fiinţe înapoi la origini şi o întoarce de la iubire. Toate relaţiile sunt astfel mai mult sau mai puţin false: cu sine, cu celălalt, cu Dumnezeu.

În relaţia cu Dumnezeu, răul este şi mai grav pentru că atinge dimensiunea spirituală a omului, persoana sa, atentând la destinul ei şi devenind astfel ucigător. Fiecare fiinţă umană este o persoană iar persoana este o taină pe care nimeni nu o poate defini, este identitatea profundă a omului şi, în experienţa existenţială se manifestă ca „dăruire”, ca o mişcare „către”; or, cum am spus, iertarea este dăruirea desăvârşită (par-don), cea mai înaltă formă de iubire. Darul, dăruirea despre care este vorba aici, nu are nimic de-a face cu o morală generoasă, ci este esenţial Viaţa însăşi, natura ei. Viaţa nu există în afara unei dăruiri de sine şi fără viaţă nu există, evident, fericire posibilă. Tragismul acestei realităţi constă în faptul că lipsa iertării anihilează fiinţa şi o conduce la moarte. Câţi morţi sau muribunzi nu există? Numai prin dăruire se aseamănă omul Persoanelor Sfintei Treimi Care trăiesc din veci într-o reciprocă dăruire de Sine.

Având, astfel, o legătură directă cu Izvorul, iertarea este un act creator, ea nu şterge trecutul, ci îl recreează într-o nouă istorie, mai mare ca precedenta. Sub acest aspect, iertarea, venind de la Dumnezeu, ridică forţe restauratoare, dătătoare de viaţă. Numai experienţa îngăduie înţelegerea acestei taine. Mulţi nu intră în această realitate pentru că se cred incapabili. Privind mai de aproape, în aceste cazuri, de cele mai multe ori este vorba de o confuzie între a ierta şi a simţi că ierţi. Este un punct important pentru că, foarte frecvent iertarea, ca şi rugăciunea şi iubirea, nu e legată de o emoţie oarecare a psihismului nostru! Cum ar putea cineva „să simtă” afecţiune faţă de un vrăjmaş? În felul acesta nimeni n-ar ierta niciodată… Iertarea ţine de voinţa mea, este o decizie liberă care-mi angajează persoana, dar liberă şi faţă de sentimentele mele. Cineva poate să spună „te iert” fără să simtă nimic, sau chiar cu inima îndurerată. Ce are importanţă aici este actul care se ridică din spiritul, din duhul omului, pe când emoţiile pornesc din psihismul uman. Mai mult, iertarea nu depinde nici de celălalt, de reacţiile aceluia, de ceea ce va spune sau va face el, eventuala sa respingere sau chiar violenţă. Cel care iartă este responsabil de atitudinea sa personală şi asta e tot. Ceilalţi nu ne aparţin, nu avem nici un drept asupra lor şi nici ceva să le pretindem… Dimpotrivă, iertarea mea îi va elibera de presiunile egocentrismului meu şi îi va lăsa să existe aşa cum înţeleg ei, fără să-mi fie datori cu ceva. Nu aştept nimic de la ei.

TĂMĂDUIREA PRIN IERTARE

Dacă de cele mai multe ori iertarea nu lucrează şi rămâne fără consecinţe este pentru că se face din ea un act exterior, pur psihic, o vorbă goală. Or, este vorba aici să cobori acolo unde se ascunde traumatismul, acolo în adâncurile inconştientului, altfel nu va avea loc o vindecare adevărată. Numai că e foarte periculos să cobori în propriile tenebre fără Hristos. El este „Lumina care luminează în întuneric” (Ioan 1, 4-5) şi numai prin Viaţa pe care ne-o dăruieşte El putem fi vindecaţi. Nici un terapeut, nici un remediu nu poate transmite viaţă dacă nu devine canal al Vieţii dumnezeieşti, pentru că Dumnezeu este Izvorul vieţii. Dar El se dăruieşte, bineînţeles, celui care se pregăteşte să-L primească, chiar inconştient…

Când acord cuiva iertarea mea, oricui ar fi: altora, mie însumi sau chiar lui Dumnezeu, eu sunt „victima” unei ofense şi bolnavul care trebuie tămăduit sunt eu. „Metoda” iertării şi a vindecării este aşadar aceeaşi pentru orice traumatism. Ea a fost revelată de Hristos şi e transmisă de întreaga Tradiţie. Este o comoară nepreţuită pe care unii mistici o numesc „act anagogic”. Actul este împlinit în mod concret asupra unor anumite răni, dar cu exerciţiu şi har, devine o atitudine spontană faţă de toate. Vedem în scrierile Sfinţilor noştri Părinţi că acesta era chiar felul lor de a trăi şi de a se oferi instantaneu oricărei contrarietăţi.

Mai întâi e nevoie de mult timp.

Omul este istorie şi această istorie este cea a unei vindecări care n-a încetat niciodată să se adâncească.

Sugerez să se acorde o şedinţă pe săptămână, cum se face în terapie, pentru că ritmul joacă în mod evident un rol imens în această istorie. De exemplu, o jumătate de oră în una din zilele săptămânii, la o anumită oră. Există o „lege a ritmului” care a fost studiată la marile personalităţi care au practicat-o şi are rezultate cu totul neaşteptate. Se însămânţează subconştientul care, apoi, în perioada latentă de la o şedinţă la alta, face o extraordinară lucrare. Această lucrare este taina prezenţei Duhului Sfânt intim legat, până la amănunte, de istoria noastră.

De aceea, la începutul şedinţei săptămânale, este de cea mai mare importanţă, să-L chemăm, să-L rugăm îndelung. Putem să-I vorbim simplu, ca unui prieten, să-L chemăm în ajutor şi să ne încredinţăm Lui sau, putem să luăm una din rugăciunile către Sfântul Duh din slujba Rusaliilor (sau din cărţile noastre de rugăciuni – n. tr.). Fără Duhul Sfânt nu vedem nimic în noi. Vederea ruperii de Dumnezeu sau îndepărtării de El este o revelaţie. Numai Dumnezeu ne poate dezvălui unde suntem faţă de El. Este deja Harul, lumina lui Dumnezeu.

A recunoaşte

Urmează apoi trei etape ale metodei propriu-zise dintre care prima este recunoaşterea unei realităţi, a unui traumatism din trecut, a unui blocaj sau nod care ne împiedică să trăim, un eveniment pe care n-am reuşit niciodată să-l „digerăm”, sau o relaţie mai mult sau mai puţin distrugătoare. Dar este imposibil să recunoaştem în mod real un traumatism sau un eveniment oarecare din trecut, mai ales să-l lăsăm să trăiască în noi, fără o desăvârşită detensionare a trupului. Fără această detensionare speculăm, reflectăm în abstracţie dar nu avem acces la adâncurile subconştientului sau inconştientului, acolo unde zace şi ne roade traumatismul.

Ideal este să te aşezi într-o postură de meditaţie, sau pe un scaun, perfect vertical, şi să parcurgi corpul din cap până în picioare pentru a-l detensiona profund, bucăţică cu bucăţică, respirând rar şi adânc. Numai după aceasta începi să priveşti faptul. Privirea trebuie să fie contemplativă, fără reflectări şi analize. Pur şi simplu să vezi în loc să refulezi sau să-ţi ascunzi adevărul cum se întâmplă de cele mai multe ori. Cu cât vei fi mai detensionat cu atât vei vedea mai limpede şi experienţa din trecut se va restitui până în cele mai mici detalii exterioare şi lăuntrice, cu stările sufleteşti trăite: suferinţă, mânie sau dorinţă de răzbunare. Doar să vezi…

A accepta

Cea de-a doua etapă este acceptarea a ceea ce vedem. Să acceptă inacceptabilul. Să spui „da” sau mai degrabă să devii „da” în mod progresiv. Corpul devine un cuvânt preţios care trebuie descifrat: cea mai mică crispare sau tensiune, respiraţie care se ridică sau devine mai scurtă… toate sunt semne evidente de rezistenţă, de refuz şi de închidere. Acceptarea va deveni din ce în ce mai reală dacă ne lăsăm, dacă dăm drumul crispărilor, mai ales celor din ceafă şi de la umeri, respirând profund din diafragmă. Să accepţi, să aderi la ceea ce vezi, să devii una cu faptul. Acest lucru ne face, puţin câte puţin, să ieşim din dualitatea care este, în mare parte, cauza sfâşierii noastre, a suferinţei noastre. Să devii pe deplin conştient de ceea ce este, într-un „da” total fără ca egoul să intervină pentru a reacţiona, critica, enerva… Nu mai există umbra refulărilor.

A binecuvânta

În sfârşit, ultima etapă: exerciţiul iertării. Destins fiind, poţi acum coborî în adâncul în care se află traumatismul ca să ierţi. Dar cum? Unde se manifestă adevăratul dinamism al iertării? Hristos răspunde în Evanghelie: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă!” (Luca 6, 2) şi Sfântul Pavel revine la aceasta mereu (Romani 12,14; I Cor. 4,12). Aşadar, este vorba să „binecuvântăm” ce am văzut şi acceptat. Putem face atâtea şedinţe de binecuvântare câte va fi necesar pentru vindecare. Este suficient să repetăm rar şi uşor: „Doamne, fii binecuvântat în ceea ce am trăit sau în evenimentul (numim evenimentul) sau, fii binecuvântat în cutare (numele persoanei)”. Evident, fiecare îşi poate găsi felul personal de a binecuvânta, de a lăuda sau de a mulţumi lui Dumnezeu, ceea ce este acelaşi lucru. Esenţial este să fie o formulă scurtă pe care s-o putem repeta cu uşurinţă.

Această lucrare este infinit mai mult decât o simplă terapie, este de-a dreptul făcătoare de minuni. „A binecuvânta” nu este un cuvânt, ci o făgăduinţă a lui Hristos care se realizează întocmai. Această fecunditate nemaiauzită vine chiar de la Paştele lui Hristos. Prin întreaga Sa viaţă El ne-a arătat calea şi ne-a învăţat să trăim şi noi, la rândul nostru, la fel ca El. Prin întruparea Sa, Hristos S-a pogorât înăuntrul suferinţei şi a morţii. El nu a înlăturat moartea ca să pună viaţă în locul ei, ci a transformat însăşi moartea în viaţă. Mormântul s-a transformat în cămară de nuntă şi Cel ce iese victorios din el este Mirele Înviat. Cântările Liturghiei Pascale sunt pline de această taină care ne întemeiază existenţa. Astfel, „a binecuvânta” îşi revelează aici întreaga splendoare: dincolo de cuvinte, aceasta vrea să spună că Hristos Se pogoară înăuntrul traumatismului meu, înlăuntrul suferinţei mele, în ceea ce este mort în mine şi, acolo, cum a dovedit-o deja, transformă ceea ce este ucigător, în viaţă şi vindecare. Iar eu, cum spune fără încetare Sfântul Apostol Pavel, sunt deja înviat, descopăr dimensiunea necondiţionată a vieţii, viaţa dumnezeiască.

Acest act este profund re-creator, este calea lui Hristos Însuşi la care eu devin părtaş şi martor. Martor, căci este vorba, de asemenea, ca de fiecare dată când e posibil, să mă duc să-l caut pe cel ce m-a supărat şi să-i dăruiesc iertare mea. Să i-o dăruiesc lui, fără să uit s-o cer şi pentru mine! Într-adevăr, cine sunt eu ca să provoc ceea ce s-a întâmplat? Iar în cazul în care sunt nevinovat, oricum nu am rămas fără nici o vină după aceea prin resentimentul sau ura mea…

SPRE ELIBERARE CA STRAE PERMANENTĂ

Pacea profundă care se instalează în mine după ce am dat şi am primit iertarea este chiar Viaţa lui Dumnezeu. E o „vizită” a Lui. Şi această „prezenţă iertătoare” prin esenţă se extinde asupra întregii mele vieţi până în cele mai mici detalii. Atunci, pot să înaintez pe acest drum şi, cu cât înaintez, cu atât mai mult descopăr prin propria experienţă că vrăjmăşia este pretutindeni, că nu poate exista nici o singură zi fără potrivnicie, că fiecare clipă este o încercare în sensul în care minereul este „încercat” de foc până se purifică şi devine aur. Fiecare clipă mă pune la încercare, îmi verifică justeţea atitudinii, mă „cerne” în credinţa mea (Luca 22, 31-32), adică în relaţia mea cu fiinţele, cu lucrurile, cu evenimentele.

De fapt, „vrăjmaşul” meu este tot ceea ce îmi stă împotrivă sau îmi este greu, tot ceea ce nu-mi place sau tot ceea ce îmi displace. Când suntem noi în acord desăvârşit cu ceea ce ni se întâmplă? Bineînţeles, nu e vorba aici de a aproba ceea ce mă pune la încercare, ci de a-l aproba pe Cel ce mă încearcă. Necazul, suferinţa şi moartea, chiar şi mica potrivnicie zilnică nu sunt „voite” de Dumnezeu pentru mine (ce ar mai însemna, atunci, iubirea Lui nebună pentru om?) dar dacă le primesc în credinţă „iertându-le că sunt ceea ce sunt”, spunând „da” la ceea ce mi se întâmplă, mulţumind lui Dumnezeu şi binecuvântând totul fără excepţie, Îl întâlnesc pe Dumnezeu în toate, un Dumnezeu care lucrează fără încetare la eliberarea mea. Atunci nimic nu mă mai poate atinge, devin o fiinţă liberă de toate, nu mai depind de nici o circumstanţă sau eveniment, iertarea a devenit pentru mine o stare permanentă. Despre această stare vorbeşte Domnul când spune că ne va da o „bucurie pe care nimeni şi nimic nu o va mai putea lua de la noi” (Ioan 16, 22).

Tradiţia Sfinţilor Părinţi numeşte această stare apatia, nepătimire, stare fără patimi despre care spun că este iubirea cea mai înaltă, adică iubirea lui Dumnezeu în om. Într-adevăr, când omul s-a eliberat cu totul de ego-ul său, de iubirea sa de sine şi de propria sa voie, este copleşit de iubirea lui Dumnezeu care lucrează prin el. Acest om nu mai voieşte decât ce voieşte Dumnezeu şi tot ceea ce voieşte, clipă de clipă, voieşte cu voia lui Dumnezeu. Pentru el, totul, fie că-i place sau nu, este dar de la Dumnezeu, totul este har… şi este mereu fericit.

În acest sens, creştinismul a păstrat filonul misticii iudaice: iudeul credincios binecuvintează totul de dimineaţă până seara pentru că, pentru el, de pe vremea lui Moise, totul este „Rug Aprins”. Numele Sfânt a pus focul prezenţei Sale înăuntru a toate. Chiar dacă nimic nu merge, chiar dacă e aşezat pe o grămadă de gunoi, în cea mai neagră părăsire ca Iov, pentru el nu e loc de deznădejde sau îndoială ca aceasta este spre binele său! În acest mic „chiar dacă” se află toată forţa unei asemenea atitudini. Hristos duce această atitudine la desăvârşire ceea ce-l face pe Sfântul Pavel să spună că „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8, 28). Aşa trăieşte Iisus oroarea patimilor Sale şi a morţii Sale pe cruce: El nu este victima călăilor Săi, El îi iartă (Luca 23, 24)! Şi în chiar clipa în care toate aparenţele dovedesc contrarul, El este cel mai liber om pentru că spune: „Săvârşitu-s-a”, adică toate s-au împlinit (Ioan 19,30) şi învierea este posibilă.

Interesant de ştiut că în acest punct starea nepătimaşă, libertatea totală este necondiţionată. Toate tradiţiile spirituale ale omenirii sunt de acord asupra acestui punct. Deja stoicii făceau din această stare centrul căutării lor, dar şi hinduismul şi alte căi extrem orientale. Aici e punctul central al oricărei mistici şi, în acelaşi timp, numitorul lor comun.

Drumul nu este desăvârşit, o parte a fiinţei noastre acceptă încă ataşamentul şi se agaţă de vechea fire, atâta timp cât nu există o egalitate absolută între minte şi inimă în faţa tuturor rezultatelor şi tuturor circumstanţelor oricare ar fi ele: bine sau rău, respect sau insultă, renume sau blam, victorie sau înfrângere, evenimente plăcute sau dureroase etc. Doar dacă nimic nu ne mai atinge şi nu ne mai tulbură cunoaştem libertatea şi nu mai avem cuvinte pentru a vorbi: aici vindecare se asimilează îndumnezeirii.


Articol apărut în Revista Le Chemin, no. 28, 1995

Preluat de pe site-ul: http://www.centre-bethanie.org/textes.htm

cu aprobarea şi binecuvântarea autorului, Părintele Alphonse Goettmann

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la SESIUNEA 7 – SĂ NE VINDECĂM IERTÂND!

  1. Omenirea mai stie sa ierte? Nu prea cred

  2. Monica zice:

    Petrisor, e ca si cum ai intreba: oameni mai stiu sa iubeasca? Tu stii sa iubesti? Atunci stii si sa ierti! Daca nu iubesti, nu ierti, iar daca iubesti, ierti, pentru ca iertarea este forma cea mai inalta de iubire. Nu fii pesimist.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s