Lucrurile mărunte le ţin în viaţă pe cele măreţe

ill169.png

MICHEL PHILIPPE LAROCHE

UN SINGUR TRUP – Aventura mistică a cuplului

EDITURA „AMARCORD”
Timişoara, 1995

Lucrurile mărunte le ţin în viaţă pe cele măreţe. Împărţirea treburilor casnice bunăoară e o dovadă de iubire prin care voia cea bună a inimii e eliberată astfel ca soţii, lucrînd împreună, să se ajute mereu unul pe celălalt, slujindu-şi unul altuia.

O femeie ortodoxă foarte credincioasă spunea cîndva, pe bună dreptate: „Eu Îl aflu pe Hristos ori de cîte ori spăl vasele”. Pe bună dreptate pentru că, trăit ca o ofrandă adusă celuilalt, spre slujirea în folosul lui, pînă şi spălatul vaselor te poate ajuta să simţi prezenţa reală a lui Hristos. Şi acesta nu e decît un exemplu. Căci, pentru acea femeie, Hristos e cu siguranţă prezent în toate actele vieţii sale cotidiene, cîtă vreme ea le trăieşte în rugăciune şi, ca rugăciune, chiar în adevărata comuniune cu Dumnezeu.

Dar, pentru a ajunge la această sacralizare a activităţilor de zi cu zi, cîteva reguli cît se poate de precise se cer respectate.

Mai întîi conştientizarea faptului că, pentru creştin, orice faptă, orice lucrare, nu e dreaptă dacă nu e înfăptuită înaintea lui Dumnezeu.

Pentru creştinul care lucrează într-un birou, într-o societate, într-o uzină, adevăratul şef nu e directorul său, ci Hristos Iisus Însuşi. Dacă e cineva care are îndoieli în această privinţă, să asculte cuvîntul Mîntuitorului care spune: ,,Nimeni nu poate să slujească la doi domni”1. Cel care are ca „şef” pe Hristos, Îi pune înainte, în mod firesc, totul.

În rugăciunea la începutul lucrului, Îi cere să fie păzit astfel ca toate demersurile sale să fie drepte înaintea Lui.

În faţa fiecărei dificultăţi, în loc să înceapă cu acuze la adresa cuiva, care i se pare lui că împiedică realizarea unui proiect, credinciosul se roagă lui Dumnezeu pentru a descoperi ce atitudine interioară ar trebui el să adopte.

Căci adeseori, prin greutăţile de care ne lovim la locul de muncă Dumnezeu ne dezvăluie nu piedici exterioare, ci piedici interioare, care se opun devenirii noastre duhovniceşti.

De pildă, dacă cel care se roagă realizează că suferă de un prea mare ataşament la cele lumeşti şi se smereşte pe sine în faţa Domnului, această modificare de atitudine va rezolva o situaţie exterioară care, înainte, nu părea să aibă vreo legătură evidentă cu problema interioară şi, în plus, părea imposibil de rezolvat.

Cel care se roagă află astfel că obstacolele exterioare nu sînt decît semne de recunoaştere ale unor piedici interioare şi descoperă că între sine şi lume există o minunată armonie, o nouă armonie, bazată pe Hristos Iisus, Care a biruit lumea2.

În al doilea rînd, se pune problema responsabilităţii.

În cadrul existenţei, există două categorii de fiinţe: victimele de profesie şi responsabilii sau cei care se simt responsabili.

Cei dintîi socotesc că toate nenorocirile şi toate dificultăţile li se întîmplă din cauza întregii lumi.

În raport cu existenţa, aceştia sînt iresponsabili. Cei din a doua categorie, ,,iau seama cu grijă cum umblă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărînd vremea, căci zilele rele sînt”3.

A răscumpăra vremea unei zile rele înseamnă a lucra cu discernămînt duhovnicesc. Aceştia, departe de a pune încercările zilnice pe seama „ghinionului”, pe seama inexorabilei „fatalităţi”, îşi întorc privirea spre sine şi, învinuindu-se pe sine, se descoperă; „tot ce este pe faţă se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit, lumină este. Pentru aceea se zice:   „Deşteaptă-te   cel   ce dormi, şi te scoală din morţi, şi te va lumina Hristos”4.

Sfinţii Părinţi socotesc învinuirea de sine ca pe una dintre cele mai mari virtuţi ale vieţii spirituale: „toate virtuţile şi-au aflat un sălaş, numai învinuirea de sine nu are unde să-şi plece capul, şi cu mare greutate răzbeşte omul fără aceasta” — spune atît de frumos Avva Pimen5.

Cel care se învinuieşte pe sine, arată Părinţii, îşi atribuie sieşi toate nenorocirile care i se întîmplă. Astfel, chiar dacă istoric vorbind e nedreptăţit, el va descoperi ce anume din sine e nedrept, murdar, întunecat şi va profita de ocazie pentru ca, prin lumina necreată, să împrăştie tenebrele, să cureţe mizeria şi să îndrepte strîmbătatea. El se va ridica din somnul morţii interioare, pentru a învia împreună cu Hristos. Bineînţeles că o asemenea atitudine nu presupune o demisie a creştinului din faţa nedreptăţii.

Dimpotrivă, după regăsirea păcii interioare, va putea să acţioneze cu mai multă forţă şi mai eficient. De aceea spun Părinţii că, atunci cînd încercarea vine pe neaşteptate, nu trebuie să ne legăm de cel prin care am fost surprinşi, de vreme ce mai de folos ne este atît nouă, cît şi aceluia, să descoperim care e adevărata ţintă, pentru a putea dobîndi un cîştig6. În fond, aceasta e şi voia lui Dumnezeu7.

Adeseori,  aceste  atacuri  au ca scop curăţirea sufletului de păcatele trecutului, care întotdeauna lasă în urma lor adînci răni duhovniceşti8. „Omul cuminte, gîndindu-se la puterea tămăduitoare a judecăţilor dumnezeieşti, poartă cu mulţumire necazurile venite prin ele, nefăcînd pe nimeni vinovat pentru ele, decît păcatele sale”9.

„Iar cel nebun, necunoscînd Providenţa atotînţeleaptă a lui Dumnezeu, păcătuieşte şi cînd e mustrat, socotind fie pe Dumnezeu, fie pe oameni ca pricinuitori ai relelor sale”10.

Astfel, e deosebit de important pentru viaţa de zi cu zi ca fiecare să-I ajute pe celălalt în sensul dobîndirii unei asemenea conştientizări.

Seara, după săvîrşirea rugăciunii împreună, o convorbire duhovnicească e de mare folos atît pentru clarificarea tuturor momentelor zilei trecute, cît şi pentru aprofundarea comuniunii dintre cei doi. Dar, încă de dimineaţa, omul trebuie să-şi înceapă ziua cu hotărîrea de a I-o oferi lui Dumnezeu.

Mare nevoie avem să cerem să fim călăuziţi! Ziua, fie că e petrecută la locul de muncă sau acasă, dacă nu e începută cu rugăciune, nu are nici un temei. Nu poate fi rodnică de vreme ce, nereculegîndu-se, credinciosul nu e cu gîndul la Dumnezeu. Lui trebuie să-I încredinţăm, prin rugăciune, toate greutăţile şi neputinţele noastre; Lui trebuie să-i cerem, prin rugăciune, lumina, ajutorul şi discernămîntul harului ceresc.

Astfel, toate problemele noastre se vor rezolva în modul cel mai firesc. Aşa cum deschidem uşa, în fiecare dimineaţă, pentru a ieşi din casă, la fel avem nevoie să deschidem uşa fiecărei zile, cu Dumnezeu, printr-o rugăciune cît de mică. Şi tot aşa cum păşim pe drum spre serviciu, avem nevoie să păşim pe drumul rugăciunii inimii, pe tot parcursul care ne desparte de locul de muncă. „Doamne Iisuse Hristoa-se, Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” — aceste cuvinte, repetate neîncetat, sînt o armă de neînvins împotriva spiritului lumii.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s