Violenţe, răni si suferinţe

curajul

din „Curajul de a fi tu insuti”

De Jaques Salome

Editura Curtea Veche

Cap.3. 
          
Violenţe, răni si suferinţe

În decursul numeroaselor seminarii de formare în relaţii interumane pe care le-am ţinut, am auzit de foarte multe ori astfel de hotărîri:

„Va trebui să-i înapoiez mamei suferinţa pe care am trăit-o din cauza ei!”

„Va trebui să-mi fac curaj să-i spun tatălui meu cîtă suferinţă mi-a provocat mie alcoolismul lui.”
Sau afirmaţii precum:

„Nu îi voi ierta niciodată pe părinţii mei pentru suferinţa pe care mi-au provocat-o divorţînd.”

Dacă vom asculta cu mai multă atenţie fiecare frază în parte, vom observa că toate au ca punct comun cuvîntul „suferinţă”. Acesta este enunţat de cel care se exprimă ca o acuzaţie la adresa persoanei denunţate drept autor al violentei, căci rana resimţită, produsă sau răscolită în cel sau cea care o evocă se confundă cu comportamentul violent, cu vorbele ofensatoare, nedrepte sau nepotrivite care vin de la celălalt.

Avem senzaţia, poate la început confuză, că persoanele care vorbesc astfel şi care se confruntă cu experienţa violenţei au tendinţa, recurgînd la o scurtătură, să confunde violenţa şi suferinţa, altfel spus, cauza si efectul, originea şi urmarea, iau să confunde ce se petrece la cele două extremităţi ale unei relaţii.

Şi într-adevăr, nu putem „înapoia” o suferinţă, pentru că numai noi sîntem în măsură să producem si să întreţinem în noi suferinţa, adică ceea ce simţim. Da, cel care suferă este cel care îşi produce suferinţa, în interiorul său, chiar dacă ea este provocată de o violenţă venită din exterior, o violenţă care 1-a rănit. Faptul că cineva spune sau face ceva care ne răneşte nu înseamnă că el devine automat cauza rănii noastre. Succesiunea temporală a faptelor nu determină ipso facto o relaţie di-rectă de cauză şi efect. Pentru că, la drept vorbind, nu ceea ce spune sau face celălalt ne răneşte sau ne dezechilibrează, ci faptul că atinge un punct sensibil, deja rănit, din noi, că răscoleşte sau reactivează o rană mai veche, deja existentă de mai mult timp şi care devine insuportabilă în acel moment.

Unul dintre miturile cel mai bine înrădăcinate în societatea noastră este credinţa că evenimentele ne vin din exteriorul nostru, că au o cauză dincolo de noi, uneori mai presus de noi, o cauză independentă de vrerea şi voinţa noastră. Şi mai este şi ideea că dincolo de noi există un responsabil pentru nefericirea noastră, pentru greutăţile şi disperarea noastră.

Cultura noastră, de tip fundamental mesianic, ne lasă să credem (iar noi sîntem dornici să ne complăcem în această mitologie) şi că cineva (pentru unii Dumnezeu), ceva (hazardul pentru alţii), o înlănţuire indestructibilă (destinul, fatali-tatea sau soarta pentru alţii) veghează sau apasă asupra noastră, sau alteori că are intenţii bune în ce ne priveşte. Atunci se presupune că această alteritate fără formă trebuie să aibă grijă de noi, să ne ofere soluţii pentru nefericirile sau decepţiile noastre. Şi dacă nu ne dă acest sprijin, dacă nu ne rezolvă problemele, consecinţa este că avem sentimentul sau convingerea că „are ceva cu noi”, că „e împotriva noastră”, că „nu avem noroc” sau că „nu am făcut ce trebuia pentru această entitate”.

Astfel riscăm să facem cu noi înşine cea mai rea dintre escrocherii: aceea de a nu înţelege că sîntem parte activă din tot ceea ce ni se întîmplă, că sîntem în acelaşi timp iniţiatorii şi producătorii propriei noastre suferinţe.

La drept vorbind, suferinţa este generată de crearea, implantarea sau răscolirea unei răni originare, primare, înscrisă în noi în funcţie de răspunsurile sau non-răspunsurile importante primite de la cei apropiaţi sau de la mediul din imediata proximitate, de-a lungul întregii vieţi.

Cînd răspunsurile primite de la cei din jur la cererile şi aşteptările noastre esenţiale si vitale nu sînt cele potrivite, aceasta se va transforma în violenţă şi va produce în noi răni uneori foarte profunde.

Altfel spus, schema: violenţe suferite —» răni provocate sau redeschise –> suferinţă produsă face parte din ciclul de viaţă al fiecăruia dintre noi. Impactul unui gest, al unui act, al unui cuvînt primit într-un moment de vulnerabilitate, de pre-dispoziţie spre a fi marcaţi, devine o formă de violenţă şi deschide calea către o rană care durează mult mai mult decît evenimentul care o declanşează. Cel mai adesea, violenţa nu este declanşată de ceea ce face celălalt, ci de felul în care primim noi ceea ce vine de la el. Şi, într-adevăr, numeroase răni originare, făcute la începutul vieţii unui copil, au adesea drept cauză acte care nu se doreau a fi violente şi care au trecut chiar neobservate de cel care le-a comis. Părinţi sînt uimiţi, adesea chiar şocaţi, şi sînt luaţi prin surprindere cînd descoperă, mult mai tîrziu, cît de puternic a fost, pentru copilul lor, ecoul unui cuvînt sau al unui gest căruia ei nu i-au dat nici o importanţă.

O bună parte din copilărie se va desfăşura în relaţie directă cu acte, decizii sau comportamente care se vor imprima ca frustrări, constrîngeri sau chiar ca ameninţări şi agresiuni sau, dimpotrivă, vor fi primite ca recunoaşteri şi binefaceri şi ne vor întări bucuria de a trăi permiţîndu-ne să accedem la un plus de autonomie, de libertate, de înflorire, de iubire.

Putem astfel înţelege mai bine abilitatea şi inventivitatea cu care unii dintre noi ne vom grăbi să-1 acuzăm, să-1 aducem la bară, să-1 culpabilizăm pe celălalt, pe scurt, să-1 facem responsabil de suferinţa noastră fără a ne da osteneala să devenim noi înşine responsabili, pornind de la propria trăire: „Eu am simţit acest gest, acest cuvînt, acest comportament ca fiind devalorizator sau descalificator.” De altfel, acest proces pare să alcătuiască o miză cu o infinitate de variaţiuni în relaţiile apropiate.

E ca şi cum acest „obicei relaţional” ne-ar autoriza plenar şi plenipotenţiar să nu facem nimic la capătul nostru de relaţie şi să credem că celălalt trebuie să schimbe ceva la capătul lui de relaţie sau la nivelul lui, şi asta, bineînţeles, în direcţia intereselor noastre.

Plăcerea acuzaţiei sau a reproşului, precum şi faptul că pozează în victimă — care uneori oferă celui care adoptă această poziţie sau se complace în ea sentimentul că există sau că are un anumit merit — nu favorizează totuşi nici res-ponzabilizarea, nici luciditatea care i-ar permite respectivului să scape mai repede de povara suferinţelor, să uite de resentimente, de mîhniri sau de ranchiune şi în aceeaşi măsură să nu mai întreţină autoviolenţa izvorîtă din rumegări şi reproşuri nesfîrşite la adresa unora sau a altora.

Din nefericire, acest sistem de dependenţă implicită are rădăcini adinei în cultura noastră, întreţinut fiind de anumite principii educative. Dacă celălalt ne iubeşte, dacă ne vrea binele, dacă pretinde că ne este prieten, atunci trebuie să răs-pundă aşteptărilor noastre, nevoilor noastre, trebuie să ne satisfacă cererile.

Dacă nu răspunde la toate acestea, pretindem că sîntem o victimă nefericită, neînţeleasă, rănită: îl transformăm în persecutor, în personajul rău. Şi astfel putem să ne întreţinem la infinit resentimentele, acuzaţiile, reproşurile şi respingerile faţă de celălalt. Acest sistem bazat pe heteroacuzaţii reciproce, pe aruncarea responsabilităţii pe umerii celuilalt este mult prea adesea întreţinută de aproape toţi protagoniştii unei relaţii.

Acest sistem este extins printr-o întreagă mitologie a iertării. „Te iert pentru răul pe care mi 1-ai făcut.” Victima devenită acuzator mărinimos îşi atribuie măreţul rol de a acorda eliberarea de datorie călăului sau acuzatului… „pentru răul făcut”. Dar în acest caz victima uită că ea este cea care „păstrează” în ea violenţa primită, că psihicul şi corpul său păstrează urmele şi sechelele violenţei.

Iertarea, prin efectele sale imediate, se aseamănă cu o compresă cu balsam calmant aplicată pe iritaţia sau inflamaţia unei răni.

După ce am iertat, ne încearcă un sentiment de bine, de uşurare. Parcă nu mai avem atâtea resentimente, observăm un efect de alinare, de calmare a frământărilor. Relaţia cu cel care ne-a rănit pare mai puţin tensionată, mai deschisă, dar violenţa primită este totuşi acolo. Poate părea că violenţa a dispărut prin iertare, că rana a fost acoperită, dar ea rămîne intactă, totuşi, ascunsă în străfundurile fiinţei noastre si nu se cicatrizează. De altfel, ea se va reactiva la cel mai mic incident.

De fapt, ar trebui să învăţăm să ne iertăm pe noi înşine, pentru orice autoviolenţa pe care o întreţinem prin comportamentele noastre, uneori timp de zeci de ani. Ar fi posibil să vă auziţi spunînd lucruri precum:
Îl iert pe băieţelul care eram pentru că a alimentat şi a întreţinut vreme de 20 de ani ura pe care o simţea împotriva tatălui care bea.

Mă iert pentru că mi-am înveninat atîtea si atîtea zile şi nopţi tot retrăind umilinţa de a fi fost agresată la 15 ani…

Să ne oprim puţin asupra dinamicii specifice fiecăruia dintre aceşti termeni: „violenţa primită”, „rană făcută sau redeschisă”, „suferinţă produsă”, pentru că adesea aceştia se confundă si sînt amestecaţi, ceea ce face ca depăşirea lor să fie şi mai grea.

Violenţe primite
 
Violenţele primite se pot situa în patru planuri: fizic, verbal, non-verbal si moral. Gama este largă si variată. Spectrul  lor se desfăşoară de la impresia dureroasă că nu am fost înţeleşi, recunoscuţi, la sentimentul că am fost nedreptăţiţi, umiliţi, că sîntem inutili, trecînd prin durerea fizică, amplificată de îndoială, neputinţă şi teama de a nu fi iar agresaţi.
Dacă o violenţă ne atinge foarte devreme sau într-un moment de vulnerabilitate, dacă vine din partea unei persoane importante pentru noi, atunci ea se va înscrie în zonele cele mai profunde şi va fi dintre cele mai durabile. Ea va afecta o întreagă zonă a relaţiei noastre cu restul lumii şi poate da naştere unui întreg sistem regresiv sau agresiv împotriva sinelui sau a celorlalţi. Multe dintre violenţele primite astfel îşi creează ramificaţii diverse şi durabile, mai ales sub forma auto-violenţelor. Cînd violenţa nu este descărcată, înapoiată, ea se va întoarce împotriva noastră. Mecanismul este pe cît de simplu pe atît de evident.

Rănile

Violenţa ocazională sau recurentă, fie că este fizică, verbală sau morală, va crea sau va reactiva răni mai vechi, zone de vulnerabilitate. Rănile originare, cele care îşi lasă amprenta foarte devreme în viaţa unui copil, pot destabiliza profund o fiinţă si o pot face vulnerabilă, periclitîndu-i viitorul relaţiilor cu ceilalţi.

Mai tîrziu, orice manifestare din exterior va fi descifrată de corpul si de spiritul nostru în funcţie de impactul si de ecoul său în zonele rănite din trecutul nostru.

Astfel, un eveniment obişnuit, un cuvînt banal, un gest neimportant, care în alte circumstanţe ar trece neobservat, va putea dezveli, scormoni rănile vechi, provocînd cataclisme interne profunde. Vom resimţi suferinţa care decurge din acestea total disproporţionat faţă de elementul declanşator.(De altfel, acesta este un element important pe care ar trebui să-1 reperăm. Dacă un element inofensiv, o situaţie banală delansează o reacfie neaşteptată, înseamnă că această situaţie redeschide o rană din trecut. Nu serveşte la nimic să ne concentrăm asupra prezentului, ar trebui mai degrabă să revenim asupra trecutului nostru).Prima noastră grijă, preocuparea imediată si urgentă va fi să încercăm să micşorăm, să eliminăm această suferinţă, uitînd că ea este un limbaj! Ne pui tăm ca si cum suferinţa (durerile, simptomele, somatizările), care este limbajul privilegiat al rănilor, ar trebui redusă la tăcere… pentru a nu mai auzi rana!

Din cauza acestui proces, astăzi ne confruntăm cu un adevărat paradox în domeniul sănătăţii. Ceea ce este posibil din punct de vedere ştiinţific si cerut cu insistenţă, cum ar fi un tratament eficient si rapid, nu este întotdeauna benefic pentru bolnav, dacă luăm în calcul echilibrul său general. Eficacitatea anumitor medicamente sau a anumitor intervenţii chirurgicale care reduc suferinţa şi fac să dispară prea repede simptomele, nu face decît să reducă la tăcere rana, să o cenzureze într-o anumită măsură, înainte ca noi să putem înţelege ce ne striga, ce ne invita să înţelegem.
Atunci rana se poate redeschide, reactiva, provocînd noi suferinţe, de multe ori la un nivel mai profund decît la prima deschidere.

Suferinţa produsă

După cum tocmai am văzut, suferinţa este adesea expresia unei răni. Se poate exprima printr-o durere morală, psihologică sau fizică. Simptomele recurente (trecerea la somatizări) sînt unul dintre limbajele favorite ale unor răni vechi care îşi găsesc astfel exprimarea, încearcă să ne atragă atenţia asupra nevoii de a încheia o situaţie rămasă nedecisă. Bolile pot fi înţelese ca un semnal, ca o invitaţie de a „înapoia” o violenţă primită care stochează sau consumă energii care astfel nu mai sînt disponibile pentru întreţinerea vieţii relaţionale, personale şi pentru creativitate, dat fiind că sînt reţinute în bună parte pentru a ne apăra de o eventuală izbucnire sau revenire a insuportabilului sau a inacceptabilului. „

Aceste suferinţe se pot traduce prin somatizări, prin comportamente inadecvate, pot fi înţelese şi ca cereri sau invitaţii la o repoziţionare faţă de o persoană care ne-a rănit sau la o revizuire a perspectivei faţă de un eveniment despre care considerăm că ne dezechilibrează sau ne mutilează.

Astfel, orice suferinţă (o redeschidere a unei răni) poate fi înţeleasă ca un semnal, o invitaţie de a schimba ceva în viaţa noastră. Somatizările sînt adesea nişte aliaţi nerecunoscuţi, pe care nu îi ascultăm şi nu îi înţelegem suficient, dar care totuşi ne conduc către o stare mai bună, printr-o poisibilă limpezire a unui trecut prea încărcat.

Orice proces de schimbare implică obligativitatea de a ne purifica de violenţă, de violenţele primite în cursul diverselor experienţe de viaţă, pentru a ne elibera energiile şi în acelaşi timp pentru a redobîndi puterea de a ne influenţa propria viaţă.

Cînd încercăm să îngrijim rănile deschise din noi, se declanşează un proces de reconciliere, de reintegrare profundă.Drumul către o stare mai bună, menţinerea sănătăţii pe termen lung trece prin renunţarea la resentimente, prin purificarea de sentimentele negative care ne domină, prin curăţarea „conductelor relaţionale” care sînt prea adesea înfundate cu situaţii neîncheiate şi cu urmele violenţelor primite în trecut.

Această curăţare a „conductelor relaţionale” intime este unul dintre demersurile cele mai incitante din viaţă. Dar nu este posibil decît dacă ieşim din complicitatea indusă de condiţionarea noastră culturală între violenţele primite (pe care este de datoria noastră să le înapoiem cînd ne-au fost impuse sau să le luăm înapoi cînd ne dăm seama că le-am impus altora) si autosuferinţa produsă prin frămîntări sau prin întreţinerea reproşurilor, a acuzaţiilor si a judecăţilor recurente la adresa celuilalt.

Una dintre cele mai frecvente si mai durabile escrocherii intime împotriva noastră înşine este cea de a întreţine resentimentele, ranchiunele, acuzaţiile si reproşurile la adresa celorlalţi, crezînd că ei sînt responsabili de suferinţa noastră.

Foarte adesea ne imaginăm că trebuie să-i culpabilizăm, amintindu-le mereu că ei sînt la originea suferinţei noastre. Culpabilizarea latentă, care otrăveşte numeroase relaţii, favorizează dezvoltarea la nesfîrşit a violenţei împotriva sinelui. Clasificînd aceşti trei termeni: violenţe, răni şi suferinţe, vă propun să curăţăm rănile, să le vindecăm, să le calmăm, restituind printr-o acţiune simbolică concretă violenţele primite sau luînd înapoi, tot printr-un demers simbolic, violenţele făcute altora. A se vedea Un chemin de vie: la pratique des arts symboliques (O cale de a trăi: practica actelor simbolice), Sonotheque media, 1999.)

Am putut constata că după un asemenea exerciţiu de simbolizare o parte dintre simptome dispar, somatizările se retrag. Trecerile la acte somatice repetitive îşi întrerup ciclul cînd autoviolenfa nu mai este alimentată sau întreţinută… de noi înşine! Pînă acum am primit suficient de multe mărturii care atestă îmbunătăţirea dispoziţiei, a forţei de a trăi, creşterea autonomiei relaţionale si afective după astfel de demersuri, pentru a îndrăzni să vă invităm pe fiecare să introduceţi în viata voastră acte simbolice.

La fel ca în multe alte domenii, conştientizarea nu este suficientă; ea trebuie întărită prin acţiune, trebuie susţinută în timp printr-un angajament care să se bazeze pe acte simbolice si pe nevoia de a pune în cuvinte pentru a da un sens acestei preluări a controlului chiar de către cel interesat, ceea ce îi va permite să se respecte în mod activ si adecvat în raport cu evenimentele-cheie din existenţa sa.

Încetînd să mai confundăm violenţa primită cu suferinţa produsă, putem da naştere unui demers de satisfacere si eliberare energetică.

Începeţi prin a nu vă urî pe voi înşivă!
 GOTTHOLD EPHRAÎM LESSING

Acest articol a fost publicat în Suferinţă. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Violenţe, răni si suferinţe

  1. Dana zice:

    Multumesc! De maxim folos!

  2. Adriana zice:

    Hristos a Inviat!

    Matei 5: 43-48

    Ati auzit ca s-a zis: “Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau”.
    Iar Eu zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc,
    Ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, ca El face sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti.
    Caci daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea? Au nu fac si vamesii acelasi lucru?
    Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si neamurile acelasi lucru?
    Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s