….şi iată erau bune foarte

Întrebări si răspunsuri la conferinta „Ce este omul?” , Ierom. Rafail Noica

  • fragment preluat de AICI
  • audio – AICI

Părinte Rafail, să întelegem din cele spus de dumneavoastră, că relatia trupească între doi tineri care se iubesc este „bună foarte”?

Frati si surori, trebuie să gândim teologic. Trebuie să întelegem că dualismul (adică a crede în două principii: al binelui si al răului) este o erezie recunoscută de Biserică. Numai binele există, fiindcă numai Dumnezeu a zidit, si nu diavolul. Vorbeam cu un tânăr, si m-a înteles tânărul. A zis: „Când Dumnezeu a făcut omul, nu l-a făcut până la centură si după aceea să zică: „Ocupă-te tu, diavole, că în alea nu mă bag”. Dar ce este atunci răul? Nu este decât un bine, folosit asa cum nu ne descoperă Dumnezeu să se folosească, ori într-un tel gresit, oricând nu trebuie, oricât nu trebuie, oricum nu trebuie. Rău în sine, nu există. Nu există decât bine si bine foarte. Dar unde este făptura liberă, cum e? Chipul lui Dumnezeu, înger sau om, are libertatea să treacă peste cele ale lui Dumnezeu; asta spre detrimentul lui si spre moartea lui, dar are această libertate, această liberă alegere… Si pe noi ne cheamă la o liberă alegere, pentru a alege, si pentru a alege drept, si pentru a nu ne rătăci si a nu ne dezamăgi. Sau, dacă ne dezamăgim, măcar să ne „dez-amăgim” si să revenim la adevăr. Trebuie să trăim lucrurile asa cum ni le descoperă Dumnezeu.

Da, relatia aceea e bună foarte; si sunt mult mai multe lucruri bune foarte decât omul post-modern îsi închipuie. De ce omul post-modern îsi închipuie gresit? Fiindcă asa a fost bântuită lucrarea asta de diavol dintru bun început, încât omul acum nu si-o mai poate închipui în închipuire curată. Si de aceea zic: Doar de ne-ar da Dumnezeu destulă des-pătimire să întrezărim ceva. Dar vă spun: cititi scrierile Sântului Simeon Noul Teolog si cititi si Cântarea Cântărilor în Biblie, si o să vedeti că este element foarte propice pentru o întreagă poveste pornografică, dar numai pornografie nu este.

Prooroceste Solomon: „Trăieste cele trupesti, întrezărind, prin cele trupesti, cele duhovnicesti, pe care trupul le îngână si despre acelea vorbeste”. Marii sfinti ai omenirii, aceia pe care îi numeste expresia modernă ”mistici”, cu cât sunt mai „mistici”, cu cât sunt mai adevărat si mai adânc în ale duhului, cu atât mai putin se sfiesc de cele trupesti, cu atât mai liberi sunt. Prin ei putem întrezări ceva, ca să curătim întâi ochiul mintii, ca să vedem apoi încotro mergem.

De exemplu, dacă trebuie să ne înfrânăm de la aceste relatii [trupesti], [cu ochiul mintii curat vom vedea] de la care relatii si cât să ne înfrânăm, si pentru ce să ne înfrânăm; si să nu mergem prea departe, nici în ale înfrânării, fiindcă am văzut catastrofe din prea mare înfrânare (tot o rătăcire este).

Puritanismul este o erezie. Puritanismul l–am trăit eu pe pielea mea. Am ajuns în Anglia în anii ’50, si se simtea încă puritanismul, care ajunsese la culminarea lui, în secolul al XIX-lea (englezii vorbesc de „epoca victoriană” – de la regina Victoria).

Destrăbălismul, pe care îl cunoasteti astăzi, este efectul direct al puritanismului, care a vrut o puritate „mai mare” decât ne-a dat Dumnezeu, care nu a recunoscut adevărata valoare a trupului si a tuturor celor ale trupului. A încercat să suprime nu numai patima, ci mult mai mult.

Căci, ce-i patima? O scâlciere a unei virtuti. Patimi în sine nu există, în virtutea a ceea ce am zis adineauri: că rău nu există. Deci, în loc să suprime patimile (cum zic marii părinti nevoitori: „Noi nu cu trupul ne luptăm, ci cu patimile”), au încercat să suprime mult prea mult, cu efectul că a răbufnit firea omenească; diavolul stia ce făcea. Poate că, unii oameni, ne ducem prosteste, ne lăsăm dusi la ceea ce Eminescu numeste: „vane idealuri” de toate felurile: si politice si morale, cu rezultatul că răbufneste cândva firea, si atunci, răbufnind, dă în excesele contrare; diavolul a făcut-o înadins. Am simtit-o în 56-57, îmi amintesc, înainte să vină anii 60, si am simtit că o să vină apoi marea destrăbălare. Si nu m-am uimit când a venit.

Părinte, învătati-ne, vă rugăm, cum să trăim sfintenia la măsuri înalte si în căsătorie.

Dumnezeu să vă învete, că eu nu pot, n-am experienta căsătoriei. Dar câteva gânduri vă voi spune.

În primul rând, să piară din gândirea Bisericii ideea că e un nivel mai înalt si un nivel mai prejos – monahismul si căsătoria. Monahismul este un chip al vietii îngeresti, în sensul că monahul, în principiu, se leapădă de cele mai multe ale lumii acesteia si se gândeste, si îsi trăieste viata, în principiu, mai mult pentru cele vesnice. Am spus „în sensul”, dar adaug si „în măsura în care”. Adică nu toti monahii ajung la măsura unui Sfânt Siluan. Mai toti monahii, din cei pe care îi cunosc eu, au avut experienta mea, că m-am refăcut de rusine câteodată în fata unui mirean, care avea o trăire mult mai bună decât mine. Asa că, monahismul este mai înalt numai dacă se trăieste la nivel mai înalt. Însă nu există o cale mai înaltă sau mai joasă (cale ca atare). Cea mai înaltă cale pentru mântuire este calea pe care mi-o gândeste Dumnezeu mie. Pe aceasta cale mă voi afla împlinit si în veacul acesta si întru mântuire sau, cum zice sfântul Pavel, „într-o înviere mai bună” (în epistola către Evrei).

Căsătoria are răspunderea, între altele, de a aduce o generatie de oameni în lumea aceasta. Dacă se întâmplă sau nu, asta e altceva. Sunt si alegeri omenesti si pronii dumnezeiesti uneori, care intră în joc. Dar, în mod normal, asa este. Asta implică răspunderi si greutăti sau – cum zicem – „cruci” deosebite. Dar, dacă prin cruce mântuirea a venit la toată lumea, cum cântăm în utreniile de duminică, apoi ce vreti mai mult decât crucea pe care o aveti în căsătorie.

Tot ce este suferintă, este si o cale de mântuire. Si sfântul Ioan Scărarul, în cartea cu precădere monastică, zice: „Atentie monahilor, că noi în mănăstiri putem să adormim, că totul ne este bine, că suntem cu slujbe si altele, în timp ce mireanul, hărtuit fiind de cele ale lumii, este tinut mai treaz si mai pe picioare de cele ale lumii”. Asa se întâmplă, că curelarul din Alexandria, a învătat pe marele Antonie gândul acela care l-a dus la desăvârsire: „Toti se vor mântui, numai eu voi pieri”. Cum trăia curelarul acela, fără să nădăjduiască!? Vedeti, că e acelasi gând, acelasi cuvânt ca al lui Siluan: „Tine-ti mintea în iad si nu deznădăjdui”. Adică recunoaste ce esti, recunoaste realitatea, fii obiectiv, să zicem, fii realist, dar nu deznădăjdui. Iadul deznădăjduieste, Dumnezeu nu.

Deci, suferintele care ne vin în viată, toate sunt îngăduite de Dumnezeu cu o socoteală, pe care, dacă o întelegem, toate vor fi înspre mântuire. Fiindcă da, crucea nu este suferintă, crucea este dragoste, însă dragostea dumnezeiască neapărat este răstignită. Si răstignirea în lumea aceasta, după cădere, înseamnă durere. Deci, până la urmă, oarecum, revenim la suferintă cu crucea, însă suferintă care merge si în sensul invers: dacă dragostea este suferintă, calea suferintei ne poate aduce la dragoste; si o putem vedea foarte limpede si în vieti de sfinti, poate si în experienta vietii noastre, si până si în romane găsesti experiente dintr-astea. Suferinta nu este neapărat distrugătoare. Au fost niste cazuri extraordinare în lagărele de exterminare din Germania, din Rusia si în închisorile românesti (a iesit nu de mult o carte cu mărturii din închisori). Mircea Vulcănescu ne lasă ca mostenire cuvântul: „Să nu ne răzbunati!”. Cine stie ce a trăit acest Mircea Vulcănescu în închisoare!

Revenind la căsătorie, mai văd încă un lucru: îmbătrânind omul si depăsind pe cele ale tineretii, ajunge la vârsta de bunic, când omul nu mai are atâta legătură cu pământul, nu mai are răspundere, si multi cred că viata lor nu mai are nici un sens de acum înainte. Ba, de acum înainte are sensul adevărat! Sensul adevărat e acea orientare a privirii către cele vesnice. Moarte pentru om nu există. Nu moartea te asteaptă, ci „sufletul se întoarce”, cum zice rugăciunea, „la Cel de unde viată a aflat, iar trupul [vremelnic] se dă pământului din care a fost luat”. Vremelnic, fiindcă va veni vremea învierii si a trupului. Bătrânetea, în căsătorie, este acolo unde viata căsătoriei si viata călugăriei încep să se apropie într-o singură viată, în orientarea către cele vesnice.

Asa că, să nu mai existe gândul: „A! Ar trebui să fiu călugăr sau călugărită, că asta e calea cea mai înaltă!”. Este cea mai înaltă dacă la aceasta te-a chemat Dumnezeu. Dacă nu, la ceea ce te-a chemat Dumnezeu, aceea este calea cea mai înaltă.

Când dobândeste omul curătia inimii? Poate un om simplu, un om obisnuit, să ajungă la această măsură duhovnicească?

Nu numai că poate, dar asta si este menirea vietii. Să nu socotiti lucrurile pe care le vedeti în vietile sfintilor ca pe niste lucruri care sunt numai pentru marii specialisti. Marele specialist esti tu. Rusinea noastră, câtă vreme n-am ajuns la sfintenia acestor sfinti, este că n-am ajuns acolo, fiindcă tot omul este chipul lui Dumnezeu si asemănarea. Si iarăsi zic ce am zis la început: de ce să asteptăm moartea, ca altii să ne cânte: „Chipul slavei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor”. Acum să cântăm aceasta. Cum zicea părintele Sofronie: „Acesta e programul nostru, al obstii noastre si al întregii omeniri: Chipul slavei negrăite sunt, chiar dacă port ranele păcatelor.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie, Relaţiile intime. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s