INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI

din „Taina iubirii”, Paul Evdokimov

CĂSĂTORIA ÎN DREPTUL CANONIC RĂSĂRITEAN

Sinodul de la Ierusalim reglementează problemele le¬gate de creştinii de origine iudaică; Sfântul Apostol Pavel, în epistolele sale, abordează probleme legate de ţinerea adunărilor, de calităţile pe care trebuie să le aibă Episco¬pii, de folosirea harismelor. în primele trei secole, Biserica a folosit dreptul cutumiar pe care-l aflăm în Didahia (sfâr¬şitul sec. I). În Tradiţia apostolică a lui Ippolit (începutul sec. al III-lea), Didascalia Apostolilor (spre 250), Constituţiile apostolice (către 380). Cu secolul al IV-lea, se intră în vremea Sinoadelor regulate şi spre secolul al Vl-lea, dreptul canonic al Bisericii bizantine este deja constituit.

Pentru legislaţia matrimonială sunt importante decre¬tele Sinodului de la Calcedon (canoanele 14 şi 16), ale Si¬nodului Trullan, ale Sinodului de la Niceea spre 787, ale lui Fotie, 861 şi 879, şi ale Sinodului din 920. Trebuie să adăugăm colecţiile canonice ale Sinoadelor locale, cele 85 de canoane apostolice, extrasele din scrierile patristice şi texte ale Patriarhilor răsăriteni. Apoi, trebuie să luăm în consideraţie şi legislaţia civilă: Novelele lui lustinian; co¬dificarea împăraţilor din secolele al VIII-lea şi al IX-lea: Ecloga lui Leon III şi a fiului său Constantin; Prochiros Nomos (879) a lui Vasile I, Epanagoga (879-886); Bazilicalele (888-890), sub Leon VI Filosoful; Novelele lui Leon VI şi ale lui Alexis I Comneanul.

Nomocanoanele sistematizează şi reunesc textele; ast¬fel, nomocanonul lui loan Scolasticul (sf. sec.VI), cel în XIV titluri (629, completat de Fotie în 883), oficializat la Constantinopol în 920.

Dreptul bizantin a fost comentat în secolul al XH-lea de Alexis Aristene, loan Zonaras şi Teodor Balsamon. Matei Blastares a adunat comentariile într-o Syntagma alfabetică în 1335. în sfârşit, Harmenopoulos în 1350, şi-a redactat culegerea canonică sub titlul de Hexabyblos.

O colecţie datorată efortului călugărilor de la Athos, publicată la Leipzig, în 1802 şi la Atena în 1841 a devenit, sub numele de Pidalion, baza dreptului canonic al Biseri¬cii Ortodoxe actuale. Ordonanţele patriarhale continuă să interpreteze şi să constituie, între altele, o jurisprudenţă în materie matrimonială.

În Rusia, Nomocanonul în XIV titluri a fost tradus din secolul al Xl-lea. Sinodul din 1274 a adoptat drept colecţie oficială Kormtchaia Kniga care, adăugită de Patriarhii losif al Moscovei în 1650 şi Nicon în 1653, rămâne apoi codul oficial. Pidalionul a fost tradus în 1839207.
207 Bibliografie: Jugie, Le mariage dans l’Eglise gréco-russe, D.T.C., t. IX, col. 2317; A. Raes, Le consentement matrimonial dans Ies rites orientaux, în Ephémérides liturgiques, 1933-1934; J. Dauvillier, La formation du mariage dans Ies Eglises Orientales, în Revue des Sciences religieuses, 1935, t. XV, p. 386; J. Dauvillier et C. de Clercq, Le mariage en droit canonique oriental, Paris, 1931.

Ortodoxia nu are un cod unificat pentru toate Biseri¬cile. Deşi această stare de lucruri prezintă câteva incon¬veniente, unificarea formelor canonice ar presupune un „monotip” normativ pentru Bisericile locale, ceea ce ar fi străin spiritului ortodox. Unitatea funciară a credinţei şi a cultului poate găsi forme de expresie diferite urmând tra¬diţia locală.

Lucrările canoniştilor ruşi Sokolovschi, Suvorov, Krasnojen, Gortchakov, Zaozerschi, Zazin, Sokolov, Pavlov; în sârbă Milaci; în greacă Sakellaropoullos, Christodoulu, Theotokas, Antonidis, Georgiadis.

Dogmele reprezintă imuabilul Revelaţiei, iar canoa¬nele ceea ce se modifică în formele istorice ale vieţii Bisericii. Scopul canoanelor este acela de a circumscrie esenţa dogmatică la epoca respectivă şi de a-i ajuta astfel pe cre¬dincioşi s-o întrupeze în viaţa lor. Peste forma relativă şi temporală a canoanelor, conştiinţa canonică caută în formele adesea depăşite spiritul care le-a animat şi care este mereu acelaşi. Jus divinum şi jus humanum se unesc în jus ecclesiasticum care prescrie normele aplicării dogmelor în viaţa istorică a Bisericii.

STATUTUL CANONIC AL CĂSĂTORIEI
Slujitorul Tainei

Logodna şi cununia se oficiază în acelaşi timp şi alcătuiesc o singură slujbă a cărei parte esenţială este bine¬cuvântarea şi încununarea mirilor de către preot. Acest obicei a fost stabilit în Rusia din secolul al XVIII-lea printr-un decret al Sfântului Sinod din anul 1775.

Sfântul Ignatie din Antiohia prescria deja „aprobarea Episcopului”208. Canonul 7 din Neocezareea menţionează binecuvântarea preotului. Sfântul loan Gură de Aur lămu¬reşte simbolismul cununiilor nupţiale. Slujba încununării după molitfelnicul bizantin este momentul constitutiv al cununiei. „Dacă cineva se căsătoreşte fără această binecu¬vântare, acea căsătorie să fie nulă” (Leon VI în 895). De¬cretul sinodal al lui Mihail Anchialos (1177) spune limpe¬de că nu voinţa contractanţilor, ci binecuvântarea şi slujba fac căsătoria. Ritualul încununării nu conţinea consimţă¬mântul dat de cei doi. Patriarhul loachim al Moscovei (în 1677) a păstrat o formulă de interogare de către preot.
208 Epistola către Policarp, 5, 2.

Astfel, singurul slujitor al Tainei este preotul. Dacă există aprobarea Episcopului, în fapt, orice preot are puterea de a celebra căsătoria, în mod normal ar trebui să fie parohul din parohia miresei, în cazul în care logodnicii sunt alieni juris, dreptul bizantin cere consimţământul părinţilor.

Anularea si divorţul

Biserica Răsăriteană, bazându-se pe texte sfinte (Mt. 5, 32; 10, 9), admite divorţul, ca dispensă divină. O auto¬ritate în această privinţă este Sfântul Vasile209, care aprobă ruperea legăturii matrimoniale pentru adulter (al femeii).
209 Întâia scrisoare canonică către Amfilochus, P.G. 32, 677; Sfântul Epifanie, P.G. 41, 1024, 2, 5; Astere d’Amasee, P.G. 40, 225.

Dreptul civil introduce alte motive. Practica stabileşte trei motive: adulterul bărbatului sau al femeii, absenţa fără nici un semn de viaţă mai mult de cinci ani a unuia dintre soţi, moartea civilă printr-o condamnare. Mai este şi cazul când soţul e promovat Episcop sau unul dintre soţi intră în mă¬năstire (la o vârstă înaintată); în acest caz viaţa conjugală se întrerupe fără autorizaţie pentru celălalt de a se recăsă¬tori. Din 1877, tribunalul patriarhal de la Constantinopol îşi rezervă dreptul de a pronunţa divorţul pentru alte mo¬tive. În Rusia, Sinodul de la Moscova, prin decretul din 20 aprilie 1918, adaugă la motive: apostazia, o boală gravă (lepră, sifilis, mutilare voluntară), nebunia incurabilă şi părăsirea vinovată a unui soţ de către celălalt. Astfel moti¬vele anulării sunt: însăşi moartea materiei Tainei, a iubirii, prin adulter; moartea religioasă prin apostazie; moartea civilă prin condamnare; moartea fizică prin absenţă.

 

Obstacolele la contractarea căsătoriei

Rudenia de sânge reprezintă o piedică până la al şapte¬lea grad, după dreptul actual de la Constantinopol; pentru acest ultim grad, poate fi acordată dispensă. În Rusia, decretul Sfântului Sinod de la 1810 restrânge piedicile, urmând Sinodului Trullan (canonul 54), pe linie colaterală la al patrulea grad. Rudenia adoptivă are aceleaşi efecte ca şi rudenia firească.

Vârsta

Sinodul de la Constantinopol, 1882, precizează vârsta căsătoriei: optsprezece ani pentru bărbaţi şi paisprezece pentru femei. Sfântul Vasile interzice căsătoria unei femei trecută de şaizeci de ani. Acum nu mai e nici o restricţie.

Diferenţa confesională

În cazul căsătoriei cu un credincios de o altă confesiune, acesta din urmă trebuie să îşi ia angajamentul că respectă religia ortodoxă a celuilalt. Copiii trebuie să fie crescuţi în duhul Bisericii Ortodoxe. Formularea este largă şi nu are precizie. Canoanele acceptă ca mariajul să fie celebrat în mod egal de slujitorul cultului celuilalt soţ.

Restricţiile funcţiei sacerdotale

Preoţii şi diaconii nu se pot căsători după hirotonire. Numai citeţii şi cantorii pot (Sinodul Trullan, canon 6). Pentru orice membru celibatar al preoţiei funcţionale şi pentru călugări căsătoria nu este autorizată decât după reducerea stării lor la cea de laic.

Recăsătorirea. A doua nuntă şi următoarele

Sfântul Grigorie de Nazianz învaţă: „Prima căsătorie se face în deplină conformitate cu legea (Bisericii), a doua este îngăduită prin indulgenţă, o a treia este nefastă, încă o căsătorie ţine deja de desfrâu”210.
210 P. G. 36, 292 C.

Chiar faţă de a doua nuntă Biserica a manifestat întot¬deauna rezerve. Biserica primară sfătuia preotul să nu ia parte la petrecerea de nuntă. Canonul VII din Neocezareea prescrie un timp de pocăinţă. A treia căsătorie este doar tolerată. Sinodul de la Constantinopol, în 920, declară cea de a patra cununie nulă. Restricţia cu privire la a treia cununie a dispărut şi aceasta e admisă fără canon de pocăinţă. Cea de a patra căsătorie rămâne absolut interzisă211.
211 Căsătoria nu poate fi celebrată în următoarele zile: în ajunul zilelor de miercuri şi vineri, de duminică şi în ajunul sărbătorilor litur¬gice; în ajunul şi în ziua Bobotezei, ca şi de ziua Sfântului loan Botezătorul; 28 şi 29 august; 13 şi 14 septembrie, sărbătoarea aflării Sfintei Cruci; săptămâna dinaintea Postului Mare, în timpul Postului Mare şi în prima săptămână după Paşte, în Postul Sfinţilor Apostoli şi în cel al Adormirii; în postul Crăciunului (15 noiembrie-24 decem¬brie) şi în perioada imediată de după Crăciun, până pe 7 ianuarie.

IUBIREA CONJUGALĂ ŞI DIVORŢUL

Fără îndoială, Dumnezeu n-a creat lumea pentru propria Lui slavă, ci mai curând pentru propria Lui suferinţă, fiindcă Dumnezeu este Iubire răstignită. Omul nu este un mijloc nici pentru Dumnezeu. De aceea iubirea este cu putinţă şi ea există doar acolo unde sunt două persoane. Dumnezeu este garantul acestei libertăţi; dacă omul doreşte, Dumnezeu îi face darul Tainei şi al iubirii harismatice. Singura raţiune care poate avea valoare aici este renunţarea la iubire în numele libertăţii, al milei, al compasiunii, adică în numele altei iubiri. O asemenea iubire este mai presus de orice întrebare, chiar mai presus de opţiuni; întrebările apar când ea se schimbă în altceva.

Când societatea abordează această iubire, ea subînţelege familia, formă sociologică, datoria, legea. Din familie face o poziţie socială, iar din iubirea conjugală satisfacerea instinctului sexual. Maeştrii gândirii formulează aici numai banalităţi şi vorbesc rău despre acest subiect. Or, în sfera Tainei, orice „sistem moral” apare imoral, într-adevăr, socialul se bazează pe maxima: Quieta non movere, nu agita ce stă liniştit. Orice inovaţie, la rândul ei, este o imoralitate pentru morală.

Eliberările de astăzi sunt de suprafaţă şi se fac în funcţie de un erotism facil şi fără conflicte. Facilitatea divorţului civil reduce căsătoria la nimica toată, la o acuplare fără nici o însemnătate şi fără perspectiva zilei de mâine, sau chiar la o tranzacţie comercială sau alte interese greu de mărturisit. Finalismul milenar, la rândul său, o coboară până la nivelul planului animal organizat. Singura lui preocupare este diminuarea şi limitarea inconvenientelor în societate. Este „dirijismul nupţial”. Dar iubirea dispare din lume când e transformată în ceva lipsit de importanţă şi valorile sunt înlocuite cu sisteme de constrângeri sociale.

Iubirea are întotdeauna o secretă legătură cu moartea. Când afirmă Cântarea Cântărilor că „iubirea ca moartea e de tare”, ea vrea să spună că puterea lor este egală şi că problema victoriei finale rămâne deschisă. Iubirea nu ajunge la nemurire decât depăşind orice fragmentare a persoanei, cenzura socială, conflictele periferice, sexualitatea, obiectivarea, înălţându-se dincolo de orice constrângere, în duh şi suverana lui libertate. Căsătoria nu justifică iubirea, este harul ei.

Iubirea e o ruptură în societate şi în natură. Ruptură în planul lumii căzute, ea se află la polul opus arbitrarului, căci presupune purificări ascetice şi suferinţe liber accep¬tate, înălţată în planul duhovnicesc, poate face minuni. Dacă nu este împărtăşită sau nu este înţeleasă, ea devine martir şi poartă stigmatele. Nu e vorba de bunuri pământeşti, ci de salvarea libertăţii divine în om şi a demnităţii lui cereşti, în cucerirea alterităţii celuilalt, iubirea poate ajunge în agonie, dar nu-şi pierde niciodată măreţia.

Eliberarea de orice constrângere, de orice formă obi¬ectivată şi impusă, este în întregime pozitivă, când se face pentru a construi o lume a valorilor printr-o totală jertfire „de sine”. Aceasta îl eliberează pe om de ultima sclavie, cea care vine din el însuşi. Când omul înţelege că este pen¬tru sine însuşi un dar al lui Dumnezeu, atunci îl poate oferi lui Dumnezeu. „Ale Tale dintru ale Tale”, spune Sfânta Liturghie. Mai mult, în această ofrandă, el pune şi fiinţa iubită, restituind-o astfel, în culmea bucuriei sale, lui Dumnezeu. Dăruieşte icoana chipului iubit în Dumnezeu. Dar numai la nivelul noii făpturi, al suflărilor eliberatoare ale Duhului poate omul să înţeleagă iubirea şi să-i pă¬trundă taina.

Străfundul omului care spune „da” este de nepătruns pentru orice slujitor al Tainei, el rămâne tainic în primul rând pentru omul însuşi. Nu există nici o posibilitate uma¬nă formală de verificare şi încercare a calităţii iubirii, a duratei şi profunzimii sale. Cu toate acestea, într-o legătură contractată din interes sau impusă printr-o voinţă exterioară, într-o unire între persoane care nu sunt libere lăuntric, legăturile nu au nimic comun cu o căsătorie în sensul mistic sau sfânt. Materia Tainei, iubirea, este absentă aici sau total distrusă.

Se întâlnesc adesea şi nepotriviri reale. Totuşi, în cele mai multe dezacorduri conjugale, se află o slăbiciune spirituală, un refuz de a urma calea eroică, o respingere a pocăinţei, a metanoiei evanghelice. A-ţi trăda iubirea înseamnă a te trăda pe tine însuţi. Dar această exigenţă de menţinere la înălţimea propriului spirit nu poate fi nici¬odată nici formală şi nici impusă. Iubirea nu poate fi impusă, după cum nu poate fi impus martiriul. Făgăduinţa fide¬lităţii include realităţile cele mai profunde ale vieţii omului şi datele ei iraţionale. Ea nu se impune din afară, ci vine dinlăuntru, din cele ale inimii şi se adresează libertăţii spi¬ritului ca o invitaţie la praznic şi o chemare la suferinţă. Este angajat aici actul credinţei şi fidelitatea supravieţu¬ieşte după integritatea credinţei, or mărturisirea şi martiriul sunt sinonime. Nimeni nu este judecătorul adâncului aces¬tei taine, în afară de Dumnezeu, Căruia I-a fost dată făgăduinţa şi conştiinţa celui ce a rostit-o. Când se alterează credinţa, se alterează şi fidelitatea, încetează să mai fie un har şi se transformă în constrângere.

„În legile căsătoriei, binele comun este mai important decât cel particular”. Această formulă fundamentează principiul indisolubilităţii şi îşi dezvăluie raţiunea secretă: persoana este totalmente subordonată binelui comun. Este alienarea ultimă. Chemarea evanghelică de „a-ţi pierde sufletul pentru a ţi-l salva” se referă la pierderea sufletului pentru salvarea lui, a acestui suflet, nu pentru binele co¬mun. Iar când cineva îşi dă sufletul pentru altcineva, n-o face pentru vreun folos, ci din iubire pentru acela, iar iubi¬rea are suprema putere de a schimba substanţa unui destin. Niciodată: „Te iubesc pentru a te salva” ci întotdeauna: „Te salvez pentru că te iubesc”. Din punctul de vedere di¬vin, sufletul, unicul, este mai de preţ decât lumea şi binele comun, sunt valori fără termen de comparaţie.

După Evanghelie, adulterul distruge realitatea însăşi, esenţa mistică a căsătoriei. Dacă iubirea este materia Tainei, şi lustinian declară că o căsătorie nu este adevărată decât prin iubire (Nov. 74), schimbul de făgăduinţe nu este decât o mărturie semnificativă a prezenţei reale a iubirii.

Adulterul dovedeşte că n-a mai rămas nimic din materia Tainei. Divorţul nu este decât o constatare a absenţei, a dispariţiei, a distrugerii iubirii, iar părăsirea o simplă de¬claraţie despre inexistenţa căsniciei. Este analog cu actul excomunicării, care nu e deloc o pedeapsă, ci constatarea postfactum a unei rupturi deja săvârşite.

Acceptând divorţul, Biserica Ortodoxă îşi dovedeşte nemărginitul respect faţă de persoana umană şi Taina iubi¬rii harismatice. Dacă face totuşi o problemă dificilă din di¬vorţ şi îşi exprimă limpede rezervele, este pentru că doreş¬te să prevină orice uşurătate vinovată şi pentru a atrage atenţia asupra pericolului compromiterii destinului, întot¬deauna ea îşi manifestă încrederea acolo unde omul matur este singurul judecător al destinului său. Măreţia Tainei o cere, căci viaţa conjugală este o Taină permanentă şi orice profanare a ei atrage după sine o pedeapsă imanentă, transformând-o într-un gol infernal.

După numitul privilegium Paulinum (I Cor.7, 12-16), căsătoria celor nebotezaţi poate fi desfăcută în favoarea celui convertit. Or, se pare că Sfântul Pavel recomandă exact contrariul, permite celui necredincios să se despartă. În orice caz, în acest paragraf, Taina este mai presus de lege: „Fratele sau sora nu sunt legaţi”. Sfântul loan Gură de Aur, comentând acest paragraf, spune: „Mai bine să se despartă decât să piară”212.
212 P. G. 61,155.

„Mântuirea – zice Sfântul Grigorie de Nazianz – este pentru cei care o doresc”.

Biserica recunoaşte aşadar că există cazuri în care viaţa conjugală este golită de substanţa ei sacramentală şi nu mai e decât o profanare continuă, mergând până la pierderea sufletului. Indisolubilitatea legăturii riscă să oblige la minciună: apărând binele comun, se distruge binele personal. Pentru a salva aparenţele sociologice, faţa demnă a lui pater familias, societatea, cu complicitatea statului, a instituit prostituţia. Aceasta plăteşte pagubele monogamiei instituite. Poate de aceea spune Evanghelia cuvântul acela atât de enigmatic despre desfrânatele care ne-o iau înainte pe calea Împărăţiei…

Indisolubilitatea legăturii nu priveşte câtuşi de puţin iubirea. Chestiunea se pune când nu mai este nimic de salvat, legătura proclamată iniţial indisolubilă este deja ruptă şi legea nu are ce să pună în locul harului, ea nu poate nici vindeca, nici învia, nici să spună: „Ridică-te şi umblă!”.

Ne aflăm în faţa unui fenomen foarte straniu. Dintre toate păcatele judecate foarte aspru în Sfânta Evanghelie, în ciuda păcatului prin excelenţă, cel al orgoliului satanic, teologia morală curentă găseşte manifestarea esenţială a păcatului originar în sexualitate, iar divorţul este condam¬nat mai ales deoarece căsătoria e redusă la procreaţie. Iubirea este necunoscută în taina ei, dar contractul social primeşte statutul unei obligaţii absolute. Or, făgăduinţele Botezului angajează şi leagă în acelaşi mod fidelitatea unui credincios. Viaţa unui credincios „călduţ” este în contradicţie flagrantă cu angajamentul Botezului; această stare de sperjur permanent, cu tot avertismentul înfricoşător al unuia ca Sfântul Simeon Noul Teolog, nu împiedică pe nimeni să fie membru al Bisericii. Evanghelia spune că bogaţii nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, dar lor le este deschis drumul cel mai larg în Biserică.

Printre falsele revendicări ale vremurilor modeme există un strigăt sincer, există aspiraţia profundă după realităţile ultime ale existenţei. Ele nu pot fi atinse fără liber¬tatea spiritului uman, fără maturitatea care face din om un credincios adult, singurul răspunzător pentru destinul său.

Numai la acest nivel îşi poate el regăsi măreţia credinţei, nimicind tristeţea posomorâtă şi plictiseala infernală şi îşi poate trăi aventura cea mai pasionantă. Şi atunci florile vor înflori în lume şi minunile vor izbucni… şi nu va mai simţi sub tălpi nisipul sociologic, ci acest ocean mişcător capabil să se întoarcă în adâncul Cerului şi al Împărăţiei.

Două spirite se unesc înaintea greutăţilor şi a tragicului vieţii, două lumi îşi pun laolaltă bogăţia şi sărăcia, istoria şi veşnicia. Toată istoria omenirii de la Adam şi Eva se proiectează în fragila lor existenţă. Tot Masculinul şi tot Femininul asistă la această naştere în iubire, nădăjduind să afle în acest rezumat al universalului un răspuns la aşteptarea lor, o minune. De aceea orice iubire este întotdeauna unică şi făgăduinţa ei este ca răsăritul primei dimineţi.

Fecioria monahală are privilegiul de a revela valoarea absolută a persoanei umane, de a confirma măreţia căsătoriei. Şi dacă un călugăr îşi poate abandona starea monahală chiar în numele valorii propriei persoane şi a liberei sale vocaţii, trebuie să li se recunoască şi celor căsătoriţi aceeaşi libertate. „Da”-ul lor nu va răsuna cu adevărat dacă n-ar putea rosti oricând un „nu”.

Ei urcă spre castitate liberi, ca nişte împăraţi, şi numai acolo, în desăvârşită libertate, iubirea lor va depăşi această lume spre propria sa inimă, vestind Împărăţia, devenind strălucirea fulgerătoare a adevăratei sale transfigurări.

***

Ajunşi la sfârşitul lucrării noastre, ne putem întreba dacă ea nu este o idealizare poetică dincolo de real. Paul Claudel precizează exact funcţia poetică: „ Tu nu explici nimic, poete, dar prin tine toate devin explicabile”. Poezia Sfinţilor Părinţi e cea care deschide adâncurile eonice şi iniţiază, ne introduce în flacăra vie a lucrurilor. Poezia iubirii triumfă asupra realului cotidian, asupra gravităţii apăsătoare al doctrinarilor, asupra plictiselii infernale, asupra prozei ucigătorului simţ-comun. Ea vorbeşte limba nebunilor după Hristos – God intoxicated -, a celor ce respiră suflările Duhului şi pun foc peste foc, a celor ce-şi omoară în ei propria moarte, ca rod al învierii şi, în sfârşit, a celor pe care iubirea omenească îi învaţă să-L iubească pe Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea oamenilor, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu sunt două iubiri, ci două faţete ale unei singure iubiri totale213.
213 P. G. 91, 401 D.

Acesta este nivelul la care se face alegerea pentru sau împotriva lui Hristos, „căci moartea lui Hristos pe cruce este o judecată a judecăţilor”214.
214 P. G. 90, 408 D.

Trebuie să te pierzi pentru a te afla, şi nu este mântuire decât într-o împreună-slăvire, a cărei cântare ne vine din paginile fulgerătoare ale Apocalipsei. După Sfântul Irineu, Maria este pământul redevenit virgin pentru ca Dumnezeu să-L poată zidi pe noul Adam. Fiat-ul, fiecăruia dintre noi, se întâlneşte cu cel al Fecioarei şi află castitatea.

„Dumnezeu dovedeşte îndelungă răbdare” şi acordă un tainic răgaz, căci omului îi revine „să grăbească Ziua Domnului”, să fie deja în Parusie ca îngerii mântuirii şi „să înţeleagă cum va să vină Cel ce pururea este prezent” (Sfântul Grigorie de Nyssa). Este vorba de „intensitatea iubirii noastre”, de acele naşteri din credinţă care ne aparţin la propriu şi care înclină lumea către Domnul. O tainică încolţire pregăteşte primăvara Duhului, acel Praznic în care iubirea nupţială a lui Dumnezeu cu poporul Său se săvârşeşte în sfârşit în tot sufletul omenesc. Bucuria Paştelui izbucneşte în noi armonii, în faţa pesimismului demonic si a uzurii timpului se înalţă cuvântul lui Origen: ,,Biserica este plină de Treime”. De la Cincizecime. Biserica este plină de Sfinţi…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Adulter, Căsătorie, Divorţ, Nunta, Recăsătorire, Soţ/Soţie, Taina iubirii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s