PREOŢIA ÎMPĂRĂTEASCĂ A CREDINCIOŞILOR

PREOŢIA SLUJITOARE PRIN HIROTONIE
ŞI PREOŢIA ONTOLOGICĂ A CREDINCIOŞILOR

Ungerea (I In. 2, 20), limitată odinioară doar la regi, preoţi şi profeţi s-a extins în Biserică la toţi credincioşii. Nici elementul etnic (Israel), nici cel spaţial (Templul din Ierusalim) nu mai sunt elementele care constituie Trupul (In. 2, 19-22), ci Hristos, care adună în El pe toţi cei botezaţi într-un „popor al lui Dumnezeu”, unde fiecare este laic, membru al „poporului de preoţi”.

Nu este vorba de „preot” în sensul de „prezbiter” şi de puterea lui sacramentală (Episcop). Un preot al Preoţiei împărăteşti (orice credincios) este cel ce participă la Preoţia lui Hristos nu prin funcţiile sale sacramentale, ci prin fiinţa sa sfinţită, în vederea acestei demnităţi ontologic sacerdotale, fiecare botezat este pecetluit cu daruri, „uns de Duhul Sfânt” în însăşi esenţa lui. Trebuie să atragem toată atenţia asupra substanţei sacerdotale a credinciosului, ceea ce înseamnă dăruire jertfelnică a întregii vieţi şi a întregii fiinţe: transformarea vieţii într-o Liturghie. Un laic este un preot al existenţei sale.

Taina Mirungerii (Confirmarea – la catolici) este Taina Preoţiei universale, ea îi aşază pe toţi cei botezaţi într-o echivalenţă sacerdotală desăvârşită, sub acelaşi har sfinţitor al sfinţeniei personale. Din sânul acestei echivalenţe a tuturor, câte unii sunt aleşi şi puşi, întotdeauna prin lucrare divină, Episcopi şi Prezbiteri. Aceasta este deosebirea slujirilor în interiorul Trupului sacerdotal; ea este funcţională, ceea ce suprimă orice diferenţă ontologică între clerici şi laici. Fără despărţire şi fără amestecare, Trupul sacerdotal, în natura sa, apare ierarhizat şi diferenţiat prin slujirile funcţionale, ceea ce face cu desăvârşire inexistent, chiar imposibil, orice caracter „profan” al membrilor Bisericii.

Epistola către Corinteni a Sfântului Clement al Romei (cap. 41) menţionează „regulile laice” valabile pentru comportamentul poporului. Cu Sfântul Ciprian, în Africa de Nord, pentru întâia oară alături de „cleric” apare „laicul”. Faţă de cler, pus deoparte pentru lucrurile lui Dumnezeu, laicii nu mai sunt, se pare, decât cei ce se ocupă cu lucrurile lumii acesteia, cei ce, după Sfântul Ieronim, se căsătoresc, fac comerţ, cultivă pământul, fac război sau depun mărturie în justiţie. Primele semne neliniştitoare apăruseră deja la sfârşitul secolului al IV-lea. Chiar laicii sunt cei ce-şi neglijează demnitatea de preoţi, se sărăcesc, se golesc de substanţa lor sacerdotală. Atunci, inevitabil, Episcopii devin din ce în ce mai mult punctul de concentrare al sacrului, al sacerdotalului, al „consacratului”, îşi face simţită prezenţa o distanţă, o îndepărtare prin sărăcire care atestă din partea laicilor cel mai înspăimântător refuz al darurilor Duhului Sfânt. „Trădarea laicilor” este chiar abdicarea, o foarte ciudată înstrăinare de natura lor sacerdotală. La acest stadiu de decadenţă se aplică termenul peiorativ de βιωτικοί şi chiar de άγίρο: lipsiţi de sfinţenie, profani.

Opoziţia artificială şi falsă dintre laicat şi cler a condus la o concepţie pur negativă, golită de orice sens: un laic este cel ce nu are funcţie eclesială. Or, Taina Mirungerii îl investeşte pe fiecare într-o slujire eclesială. Scrisoarea către Diognet (sfârşitul secolului al II-lea) vorbeşte despre creştini ca de „străini domiciliaţi în propria lor patrie… ei îşi petrec viaţa pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului”, trăiesc esenţial în lucrurile lui Dumnezeu.

TAINA MIRUNGERII
ŞI CELE TREI DEMNITĂŢI ALE SALE

Rugăciunea care se află în centrul Tainei Mirungerii cere pecetea darului Sfântului Duh şi-i precizează scopul: „ca în tot locul şi lucrul şi cuvântul bineplăcând Ţie, să se facă fiu şi moştenitor cereştii Tale împărăţii”. Este consacrarea şi dăruirea întregii vieţi slujirii Preoţiei Împărăteşti. Caracterul ei totalitar este subliniat în ceremonia tunderii, identică cu cea de la intrarea în monahism. Intenţionalitatea eshatologică a rugăciunii întăreşte integritatea consacrării: „Să-Ţi înalţe Ţie slavă şi să vadă bunătăţile Ierusalimului în toate zilele vieţii sale”. Fiecare atingere cu Sfântul Mir este însoţită de formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt” şi simbolizează limbile de foc ale Cincizecimii. În rugăciunea de confirmare, Episcopul cere: „Aşa, Dumnezeule, pecetluieşte-i pe ei cu pecetea preacuratului mir, ei îl vor purta în inima lor pe Hristos pentru a fi sălaş al Treimii”. Omul este pecetluit de Duhul Sfânt, devine hristofor, purtător de Hristos, pentru a fi templu „plin de Sfânta Treime”.

„Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile”: acest cuvânt al Evangheliei, citit în timpul Tainei, se adresează fiecărui botezat. Chemarea lui înseamnă că alături de misionarii special acreditaţi de Biserică, orice confirmat-uns este misionar, „om apostolic” în felul lui. În toată viaţa lui ca Liturghie interiorizată şi locaş al Treimii, prin toată fiinţa lui, laicul este chemat să mărturisească neîncetat. Acesta este scopul pentru care este el consacrat în întregime.

Laicii reprezintă un loc eclezial care este deodată Lumea şi Biserica. Ei nu au acces la mijloacele harului (nu au puterea de a săvârşi Sfintele Taine) căci sfera lor este viaţa harului, penetraţia lui în lume. Aceasta este „Liturghia cosmică” în lume, lucrătoare deja prin simpla prezenţă a „fiinţelor sfinţite”, a „lăcaşurilor Treimii”. Acesta este apostolatul şi slujirea cu viaţa, prin substanţa sacerdotală, care, prin natura ei, alungă orice element profan sau demonic din lume. Laicii aduc în omenesc, sub toate formele sale, în social „lumina trisolară”, dogma trăită, harul primit şi dăruit lumii.

„ Aşa, Mântuitorule, Cel ce ai dat harul profeţilor, regilor şi arhiereilor, dă-l prin acest untdelemn sfinţit şi celor ce se ung cu dânsul” se roagă Episcopul. Părinţii subliniază această triplă slujire a fiecărui credincios: împărătească, preoţească şi profetică.

Sfântul Macarie avertizează pe orice botezat: „Creştinismul nu este câtuşi de puţin ceva mediocru… ai fost chemat la o demnitate împărătească”… Cei unşi cu Sfântul Mir devin prin har împăraţi, preoţi şi profeţi ai cereştilor taine115.
115 P. G. 34, 696 BC; 34, 624 BC.

Dar ce înseamnă să fii împărat, preot şi profet în viaţa unui om de rând? „La ce se gândeşte lumea?”, se întreabă Pascal; „… la dans, la război, la tronuri, fără să se gândească ce înseamnă să fii împărat şi om”.

Demnitatea împărătească

În anaforaua siriacă a Sfântului Ioan Gură de Aur, preotul cere „duh curat care să ne facă să dorim lumina Împărăţiei”. Semnificaţia imediată a acestei rugăciuni postulează disciplina ascetică, eliberarea de orice determinare din partea lumii, din partea multiplelor forme ale poftei, din partea tuturor forţelor demonice: „Iată vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine” – cuvântul liber al Împăratului. Prin puterea harului care-i preface natura, omul poate spune: sunt stăpânul instinctelor mele, domnesc peste trupul meu şi peste toate pulsaţiile cosmice; „suntem împăraţi prin stăpânirea patimilor noastre”116, cum spune Sfântul Ecumenius.
116 P. G. 118, 932 CD.

Şi Sfântul Grigorie de Nyssa: „Sufletul îşi arată împărăteasca-i demnitate în faptul că este liber să dispună de dorinţele sale; aceasta este cu putinţă numai împăratului, căci a stăpâni peste toate este propriu firii împărăteşti”.
Dar orice libertate de a… este totodată şi pentru a… Dacă libertatea este„cum”-ul omului şi al existenţei sale, ea ne invită să trecem la „ce”-ul vieţii noastre, la conţinutul ei pozitiv, şi ne duce la demnitatea sacerdotală.

Demnitatea sacerdotală

Fiinţa creată apare, în adâncul ei ultim, nu numai gândită, ci şi iubită de Dumnezeu. Dumnezeu „ne-a iubit cel dintâi”, spune Sfântul loan şi numai în această iubire omul este o fiinţă cu adevărat vie.

Creat după chipul treimic, omul, în esenţa lui, este comuniune, şi de aceea trupul Bisericii, răspunzând acestei naturi, nu este niciodată o instituţie impusă din exterior, ci însuşi adevărul omului, gravat în firea lui şi arătându-l om-biserică, om-fiinţă liturgică.

Când se vede pe sine la nivelul propriei sale taine, omul se vede comuniune deschisă către lume. Arta marilor părinţi duhovniceşti învaţă: nu trebuie să fii ce ai, să-ţi pui sinea ta în avuţia ta, ci trebuie să ai ceea ce eşti, să reduci toată averea la propria ta fiinţă. Să treci mereu de la a avea la a fi. Nu este suficient să „ai sărăcia”, trebuie să devii sărăcie. „Fericiţi cei săraci cu duhul” poate să însemne fericiţi nu cei ce au duh, care sunt proprietari, posesori de duh, ci fericiţi cei ce sunt duh. Aici ajungem la schimbarea pe care o operează Taina asupra firii făcând-o sacerdotală.

În Romani 12, Sfântul Pavel ne cere să ne dăruim trupurile ca pe o jertfa vie, ceea ce constituie „slujirea cuvântătoare”; referinţa la cult indică jertfirea euharistică. Scrisoarea către Tarsieni (sec IV) spune: „pe fecioare cinstiţi-le ca pe nişte preotese ale lui Hristos”. La fel, Minutius Felix (sec II) notează: „Cel ce scapă un om dintr-un pericol aduce o jertfă bineplăcută. Iată care sunt jertfele noastre şi Liturghia pe care să I-o aducem lui Dumnezeu”. Şi Origen leagă foarte limpede harul ungerii de ofranda sacerdotală pe care o aduc credincioşii dăruindu-şi propria viaţă: „toţi cei ce au primit ungerea cu Sfântul Mir au devenit preoţi… fiecare poartă în el însuşi arderea lui de tot şi el însuşi pune focul sub jertfelnic…mistuindu-se astfel neîncetat. Şi dacă eu renunţ la tot ce am, dacă-mi duc crucea şi îl urmez pe Hristos, am adus ardere de tot la altarul lui Dumnezeu… Dacă-mi iubesc fraţii până la a-mi da viaţa pentru ei, dacă pentru dreptate şi adevăr lupt până la moarte, dacă îmi ucid patimile… dacă lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume, m-am dat ca jertfă lui Dumnezeu şi devin preot al propriei mele jertfiri”117.
117 P. G. 12,521-522.

Este vorba de catharsis, de purificarea ascetică pregătitoare a stării de jertfă118.
118 Canoanele lui Ippolyt acordau martirilor în mod excepţional dreptul exercitării preoţiei sacramentale fără să fi fost hirotoniţi.

Sfântul Grigorie de Nazianz descrie atitudinea liturgică corectă în următorii termeni: ”Nimeni nu poate participa la jertfa dacă nu s-a oferit înainte pe sine însuşi ca jertfa”119. „Noi suntem împăraţi prin stăpânirea patimilor şi preoţi prin dăruirea de sine ca ofrande duhovniceşti”120. Sfântul loan Damaschin121 aminteşte sabia care va trece prin sufletul Născătoarei de Dumnezeu (Le. 2, 35) numind-o „mir vărsat” (Cânt. 1, 2).
119 P. G. 35, 498.
120 Manuscris anonim din sec. VI.
121  P. G. 96, 693 D.

În timpul Liturghiei, preotul slujitor zice prezentând ofranda: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie-Ţi aducem”. Credinciosul Preoţiei Împărăteşti continuă acest act extra muros, în afara zidurilor bisericii, săvârşeşte Liturghia prin viaţa sa de toate zilele, răspunzând astfel rugăciunii din Taină: „Să-Ţi slujească Ţie cu tot lucrul şi cu tot cuvântul”. Prezenţa lui în lume este ca o epicleză permanentă, o chemare a Duhului Sfânt peste ziua care vine, peste munca şi roadele pământului, peste truda oricărui savant cu ochiul curăţit de rugăciune. Inimile curate vor vedea pe DumnEzeu şi prin ele Dumnezeu se va face văzut.

Demnitatea profetică

Biblic, este profet cel sensibil la „planul lui Dumnezeu” în lume, cel ce descifrează şi vesteşte voia lui Dumnezeu, calea implacabilă a harului Său.

Eusebiu din Cezareea, în „Demonstraţia evanghelică”122 scrie următoarele despre ungerea sacerdotală: „Noi ardem tămâia profetică în tot locul şi îi aducem ca jertfă rodul binemirositor al unei teologii practice”.
122 P. G. 22, 92 -93.
Iată o excelentă definiţie a laicatului în aspectul său profetic. Fiecare membru al Preoţiei Împărăteşti se descoperă a fi o teologie vie, teofanică. După cum zice şi Sfântul Ecumenius: „Împăraţi prin stăpânirea patimilor noastre, preoţi ca să ne jertfim trupurile noastre şi profeţi, prin instruirea în marile taine”123. Şi în acelaşi ultim sens, Sfântul Teofilact adaugă: „Profet, pentru că vede ceea ce ochiul n-a văzut”124.
123 P. G. 118, 932 CD.
124 P. G. 124, 812.

Creştinismul, prin măreţia mărturisitorilor şi a martirilor săi, este mesianic, revoluţionar, exploziv. În Imperiul Cezarului ni se porunceşte să căutăm şi să găsim ceea ce nu se află aici: Împărăţia lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că trebuie să transformăm noi forma lumii, să-i schimbăm chipul trecător. A schimba lumea înseamnă: a trece de la ceea ce lumea nu are încă – şi tocmai de aceea este ea lume – la ceea în care ea se transformă şi prin care devine alta, Împărăţia lui Dumnezeu.

Este chemarea centrală şi ultimă a Evangheliei, chemarea la „violenţa” creştină care ia cu asalt Împărăţia lui Dumnezeu; Sfântul loan Botezătorul nu este doar un martor al Împărăţiei Cerurilor, el este locul unde lumea este învinsă şi împărăţia prezentă. El nu este numai o voce care vesteşte Împărăţia, ci este însăşi vocea Împărăţiei. El, Prietenul Mirelui, cel ce se micşorează şi devine transparent, pentru ca Celălalt să crească şi să fie văzut. Iată demnitatea profetică: să fii cel ce, prin viaţa ta, prin ceea ce este deja prezent în tine, îl vesteşte pe Cel ce vine.


NOUA SFINŢENIE

O nouă spiritualitate pare a ieşi la lumină. Ea tinde să nu lase lumea sub stăpânirea răului, ci să facă să izbucnească spiritualul inerent făpturii. Omul, iubind şi în mod liber deposedat, dezbrăcat de toate la atingerea veşniciei, depăşeşte conflictul artificial dintre spiritual şi material. Iubirea pentru Dumnezeu se umanizează, devine iubire faţă de toată făptura în Dumnezeu. „Totul este har”, căci Dumnezeu S-a plecat spre om şi 1-a adus în adâncurile tainice ale Sfintei Treimi.

Tipurile de sfinţenie clasică sunt marcate de stilul eroic al pustiului, al claustrării. Luând o oarecare distanţă faţă de lume, această sfinţenie este orientată vertical spre cer, ca săgeata unei catedrale. Astăzi, axa sfinţeniei se deplasează, se apropie mai mult de lume. În aparenţă, modul ei de a fi este mai puţin frapant, eroismul ei este mai ascuns de ochii lumii, dar ea e fructul unei lupte nu mai puţin reale. Ataşamentul său faţă de chemarea Domnului în condiţiile lumii face ca harul să pătrundă la însăşi rădăcina ei, acolo unde se desfăşoară viaţa umană.

„Calea cea mică”, a Sfintei Tereza, a fiilor spirituali ai lui P. de Foucauld, a Bisericilor care sunt sub semnul Crucii, dar care se roagă şi transformă omul în tăcere fiindcă îl iubesc, această cale este semnificativă pentru răspunsul actual la chemarea evanghelică. În urma celor care iau Împărăţia lui Dumnezeu cu supra-umanismul lor răsunător, ea o răpeşte printr-o anumită „copilărie spirituală”, adică, acea integritate sufletească şi desăvârşire ascetică a firii puse cu totul în slujba lui Dumnezeu. Mai universală, din punct de vedere omenesc, mai aproape de o actualizare a creştinismului în lume, această formă nouă adună de pretutindeni, prin interiorizare, valorile esenţiale ale tuturor vârstelor spirituale.

Ea părăseşte înălţimile convorbirilor mistice ca să dea ajutor lumii aflate în necazuri, se apleacă asupra mizeriei umane, coboară în infernul lumii moderne. Viaţa instinctivă, ca şi cea fiziologică, nu are nevoie să se justifice. Harul penetrează toate planurile existenţei umane; firea umană întreagă este restaurată şi redată lui Dumnezeu, în omul care se dăruieşte în întregime lui Dumnezeu. Spiritualitatea pustiului a stat mult timp la marginea vieţii comune. Lumea de astăzi strigă după o sfinţenie capabilă să răspundă problemelor sale printr-o soluţie trăită în mijlocul lumii.

Eshatologia laicizată se lipseşte de eshaton, de sfârşit, şi visează o comuniune a sfinţilor fără Cel Sfânt, o Împărăţie a lui Dumnezeu fără Dumnezeu. Când slujitorii Binelui slăbesc, aceeaşi sarcină este preluată de forţe de natură diferită, atinse de un semn contrar, şi, astfel, apare cu violenţă confuzia. Porunca evanghelică să „căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu” (Mt. 6, 33) se secularizează şi degenerează în utopia unor paradise pământene.

Astăzi, creştinătatea nu mai este agentul activ al istoriei, ci spectatorul unui proces care scapă de sub influenţa ei şi riscă să amplaseze Biserica la marginea destinelor lumii. Reformele sociale şi economice, eliberarea şi emanciparea popoarelor şi a claselor sociale se fac prin intermediul factorilor din această lume, îndepărtaţi de Biserică.

La ora actuală, aproape peste tot, creştinii trăiesc sub regimul separaţiei dintre Biserică şi Stat. Biserica nu se poate adapta la această nouă situaţie decât păstrând intact caracterul universal şi absolut al misiunii sale, inerent naturii sale. Dar teocraţia sa devine mai interiorizată şi o cheamă să fie prezentă pretutindeni în calitate de conştiinţa a cărei voce răsună liber şi se adresează libertăţii, în afara oricărui imperativ lumesc. Dacă pierde în aplicările imediate, din vina mijloacelor empirice ale Statului, câştigă în schimb în forţă morală prin suverana independenţă pe care o dobândeşte cuvântul ei. Într-un climat de indiferenţă şi ostilitate deschisă, după ce a pierdut orice audienţă formală, Biserica nu se mai poate sprijini decât pe credinţa adevăratului popor al lui Dumnezeu, eliberat de orice compromis şi de orice conformism.

Biruinţa de odinioară în pustiu era mai răsunătoare decât „triumful” Imperiului lui Constantin; afundându-se în locuri pustii, călugării părăseau Imperiul prea adăpostit la umbra compromisurilor. Astăzi, pustiul, „locuinţă a demonilor”, se deplasează în chiar inima mulţimilor care „trăiesc în lume fără nădejde şi fără Dumnezeu” (Ef. 2, 2). Călugării nu mai au nevoie să părăsească lumea şi orice credincios îşi poate afla vocaţia sub forma cu totul nouă a monahismului interiorizat.

Teologia vremurilor de pe urmă cere o supraînălţare a gândirii pe propria sa cruce nemaiavând continuitate directă cu filosofia umană: „că precum este scris, cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor.2, 9). Ea îmbrăţişează totalitatea Revelaţiei, formulează taina omului eshatologic – Filius Sapientiae (fiul înţelepciunii) – şi iniţiază în magnifica definiţie a oricărui creştin: cel ce iubeşte arătarea Lui, Parusia (II Tim. 4, 8). Pentru aceşti îndrăgostiţi de Parusie, ceasul ce va să fie este ceasul prezent, este acum.

Evanghelia Sfântului loan consemnează un cuvânt al Domnului, poate cel mai grav ce a fost vreodată adresat Bisericii: „Cel care primeşte pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primeşte; iar cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (loan 13, 20). Dacă lumea, omul, aproapele nostru, primeşte un membru al Bisericii, pe unul dintre noi, el se află deja în mişcarea progresivă a comuniunii, nu mai este în afara cercului sfânt al Comuniunii Treimice, în afara binecuvântării Tatălui. Destinul lumii atârnă de atitudinea inventivă a Bisericii, de arta ei de a se face primită. Infernul nu depinde de mânia lui Dumnezeu, ci poate că depinde de iubirea cosmică a Sfinţilor. „Să-L vezi pe Dumnezeu în fratele tău”, „să te simţi mereu atârnat pe cruce”, „să nu încetezi până la moarte să pui foc peste foc”.

În cea dintâi epistolă a Sfântului loan, iubirea lui Dumnezeu este începutul, ea precede totul, transcende orice răspuns. În adâncul ei, iubirea apare ca dezinteresată, ca supunerea curată a roabei, ca bucuria prietenului Mirelui, bucuria care subzistă prin ea însăşi, ca aerul în lumina soarelui; o bucurie mai înainte de orice pentru toţi. În loan 14,28, lisus le cere ucenicilor Săi să se bucure de această imensă bucurie ale cărei raţiuni sunt dincolo de om, în unica existenţă obiectivă a lui Dumnezeu. De la această bucurie limpede şi curată vine mântuirea lumii.

CELIBATUL NEMONAHAL

„Darurile sunt felurite… şi felurite slujiri sunt… şi lucrările sunt felurite, dar acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi spre folosul tuturor… împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte.” (I Cor. 12,  4-11)

Sfântul Pavel ne vorbeşte despre daruri şi slujiri pe care fiecare le primeşte în vederea unei diaconii (slujiri) în folosul comun. Nimeni nu este exclus de la chemarea de obşte adresată tuturor, dar, ca într-o simfonie, trebuie să deosebim fiecare partitura sa muzicală, o vocaţie cu totul personală, un destin unic.

Ca act spiritual şi luare de poziţie, celibatul nemonahal este o cotitură decisivă în biografia unei fiinţe care nu şi-a aflat calea nici în monahism, nici în căsătorie. Ar fi cea mai mare greşeală să faci dintr-o condiţie impusă numai de circumstanţele vieţii un destin. Niciodată absenţa a ceva nu poate să împlinească şi nici să construiască o fiinţă. A nu mai aştepta nimic de la viaţă înseamnă a ceda celei mai ruinătoare dintre ispite. Aşteptarea pozitivă este o deplină asumare a prezentului fără a voi să prevezi ceva în legătură cu ziua de mâine. Adevărata renunţare la o situaţie precisă (căsătoria, spre exemplu), pentru a fi pozitivă şi pentru a ne îmbogăţi, nu poate fi decât o condiţie pentru acceptarea liberă şi deplină a unei alte situaţii (celibatul, de exemplu) ca punct de plecare pentru o vocaţie actuală, niciodată doar suportată, ci întotdeauna acceptată şi asumată, care va împlini existenţa momentului prezent.

Aici se pune problema foarte precisă a vocaţiei, în aspectul ei imediat este o înclinaţie care ţine de nişte aptitudini corespunzătoare, de daruri naturale care predispun la o anume formă de viaţă şi de activitate. Mai profund şi pe planul religios al credinţei, ea este o predestinare, mai ascunsă, mai tainic şi care conţine planul lui Dumnezeu cu privire la o anume fiinţă concretă. Este esenţa sinelui meu pe care Dumnezeu mi-l propune ca cea mai bună parte, partea ideală a fiinţei mele, şi pe care eu o accept dinainte şi mi-o asum liber. Ea postulează o disponibilitate pentru momentul prezent, cu totul deschisă şi fără nici o prejudecată pentru momentul următor.

Credinţa este o presiune aproape imperceptibilă, infinit de delicată, a harului care încurajează şi ocroteşte întreaga noastră libertate de a spune fiat, „fie”, pe care îl putem spune numai pentru că putem, de asemenea, să spunem nu şi să clădim pe un refuz. Vocea harului nu este niciodată ordinul unui tiran, ci o invitaţie, o chemare a Prietenului. O accept pentru astăzi prin limitele situaţiei mele actuale, până când voi vedea poate mai clar. Trebuie să acceptăm acest semiîntuneric al orizonturilor deschise dar încă puţin sesizabile, fără a le astupa cu limite ce vin doar de la nişte funcţii psihice, de la automatismul freudian, rugină pe libertatea spiritului.

Dacă nu se poate altfel, chiar şi un călugăr îşi poate întrerupe voturile. Un om căsătorit se poate călugări. Un celibatar poate să vadă deschizându-se înaintea lui una dintre cele două căi, după cum poate să rămână în condiţia celibatului în lume. Pentru moment el acceptă această situaţie cu vioiciune şi cu bucurie, asumându-şi-o ca pe o misiune încredinţată pentru astăzi; ca valoare prezentă şi deplină a existenţei sale. Tatonarea inevitabilă care decurge de aici va fi însoţită de succese şi eşecuri alternative. Dar e vital pentru noi să înţelegem că nu e vorba niciodată de o „datorie” sumbră şi impusă, de un imperativ categoric orb şi implacabil, în acest caz jertfa s-ar transforma în sinucidere. Eşecurile empirice posibile, descurajarea şi amărăciunile de moment nu autorizează deloc negaţia, golul, abdicarea. Trebuie să compui împreună cu harul, ca mâinile care se caută în noapte şi să aştepţi cu un surâs ca această înfrângere materială să se convertească în biruinţă spirituală. Finalitatea imediată, atinsă sau neatinsă, nu e câtuşi de puţin scopul absolut al destinului meu.

Tatonarea unei căutări, când este pasionată şi deschisă harului, devine fără întârziere o căutare orientată. Aceasta nu este niciodată o imitare mecanică, ci gradul cel mai înalt de corespondenţă între chemare şi persoana mea. Puţin câte puţin, valoarea presimţită începe să trăiască în mine, o personalizez şi îi dau o faţă care este a mea. Nimic nu mă poate determina din exterior; acceptând toate condiţiile care mă înconjoară, eu le determin pe ele, pornind de la persoana mea liberă, chiar dacă aceasta comportă – şi sigur comportă – suferinţa şi focul purificator.

Eul empiric nu se ocupă decât de el însuşi şi de dorinţele sale oarbe. Dar eul mai adânc, duhovnicesc, cel ce-şi asumă destinul, vine în întâmpinarea chemărilor, le ascultă, şi le asumă. Răspunzând la chemare, sau, în lipsa unei suficiente clarificări, asumându-mi prezentului, mă aflu între condiţiile actuale precise şi inspiraţia care mă poate conduce în orice clipă la o realizare cu totul nouă; în acest hiat provizoriu între ceea ce este şi ce va surveni, îmi accept destinul-vocaţie şi îi dau viaţă oarecum din mine însumi. Căci lucrarea dumnezeiască învăluie lucrarea omului ca o invitaţie la con-lucrare; una se plasează în cealaltă fără nici o forţare. Aceasta este întreaga dialectică profundă şi minunea pururea neîntinată a fiat-ului uman. E o dialectică ce nu se pune în termenii cauzalităţii, ci în cei ai participării creatoare. Eu nu sunt cauza destinului meu, căci acesta îmi este dăruit, dar depinde de mine să-l suport, să-l refuz sau să-l stăpânesc.

Trebuie să fii avertizat şi conştient de ispitele care se înverşunează să înmulţească şi să mărească dificultăţile până la imposibil. Dar imposibilul este criteriul cel mai sigur al adevăratei vocaţii, căci „puterea lui Dumnezeu se săvârşeşte în slăbiciunea omenească”. Scrupulele excesive şi neliniştile mergând până la nevroze sunt simptomele unei idolatrii faţă de propriile dorinţe, ale unui sentiment prea puternic al importanţei proprii. Şi aici este toată distanţa dintre chemarea la necunoscut şi această determinare cu totul neîntemeiată pe care eul empiric o lucrează cu de la sine putere fără să o mărturisească. Disperarea unei vieţi în aparenţă ratate vine din faptul că cel în cauză a decis mai dinainte, a pre-judecat că va fi compozitor, geniu, explorator sau căsătorit. O asemenea determinare arbitrară este o ipotecă pe viitor fără previziunea necesară a elementelor necunoscute pentru moment şi care, ele anume, constituie ce e mai valoros într-un destin autentic. Calea pe care o presupunem şi o definim dinainte, urmându-ne patimile şi preferinţele fără a le trece printr-o asceză care să ne descopere realitatea, conduce la impasurile tragice ale unei vieţi irosite.

Împotriva oricărei soluţii predeterminate, trebuie să ne asigurăm de dimensiunea spirituală a spaţiilor libere, pentru a trezi reacţii creatoare care să depăşească datele imediate. Orice reducere a destinului la un determinism exterior este ilegitim; vocaţia se află exact pe creasta dintre necesitate şi libertatea creatoare, pe linia credinţei care-şi dezvăluie direcţia pe măsură mărturisirii ei în mod liber şi cu fermitate.

Cine este atent aşteaptă şi iubeşte deja venirea care se pregăteşte la punctul tainic şi precis de confluenţă la care un profan nu vede decât natura şi necesitatea ei. La limită, chiar din cercul închis pe orizontală, izbucneşte o transcendenţă verticală.

Crezând că abandonăm ce ne închipuim că ne aparţine, nu abandonăm decât ceea ce ne limitează, dar această eliberare nu survine decât în momentul în care eul încetează să se preocupe de sine însuşi ca de un scop absolut. La snopul condiţiilor putem adăuga spice noi, iar integritatea noastră împlinită şi creatoare se va regăsi atunci în fiecare grăunte.

Orice vocaţie este o opţiune ca răspuns la o chemare auzită. Aceasta poate fi pur şi simplu starea prezentă. Nu e niciodată o voce care să explice totul; un semiîntuneric inerent credinţei nu ne părăseşte niciodată. De un lucru putem fi siguri, orice vocaţie este întotdeauna însoţită de o renunţare. Cel căsătorit renunţă la eroismul monahal, călugărul la viaţa conjugală. Tânărul bogat din Evanghelie nu este invitat nici să se căsătorească, nici să intre într-o mănăstire. Trebuia doar să renunţe la bogăţia lui, la „a avea”, la preferinţele lui, pentru a-L urma pe Domnul. La fel, „famenii” pentru Împărăţia lui Dumnezeu – oricare ar fi sensul pe care l-am da aici, – desemnează o lepădare, o renunţare, o jertfa. Dar din toate aceste cazuri de lepădare despre care vorbeşte Evanghelia, harul face un dar; dintr-o renunţare negativă harul face o vocaţie pozitivă. Renunţarea la un lucru înseamnă o totală consacrare pentru alt lucru pe care o putem realiza tocmai prin această renunţare. Ceea ce nu este deloc o mutilare, ci o re-creare a iconomiei unei fiinţe puse cu totul la dispoziţia noului său destin deja iubit. Orice secătuire spirituală este o consecinţă a unor sublimări greşit asumate, a mutilărilor forţate aduse unei vocaţii rău înţelese, a unui refuz disimulat şi paralizant. Depăşirea acestor diferite moduri de neautenticitate, în care viaţa nu are sens, duce la o lume a vieţii autentice.

Toţi caută cunoaşterea, puterea, bucuria. Numai bucuria îşi ajunge sieşi. Ea conţine totul şi depăşeşte totul, căci ea e simfonia Sensului aflat, a „unicului necesar” de care vorbeşte Evanghelia.

O vocaţie de celibatar este infinit mai largă decât celibatul ca atare, în centru nu se află celibatul, ci o viaţă care pentru moment suportă celibatul. La un preot al Bisericii romane, celibatul nu e decât o condiţie a slujirii sale, fără a arăta o înclinaţie specific monahală. Dacă s-ar schimba regula, preotul ar putea să se căsătorească fără a-şi trăda vocaţia sacerdotală, după cum se vede în Biserica răsăriteană. La fel şi pentru un celibatar, celibatul său nu e decât o condiţie de moment sau definitivă a slujirii sale în Preoţia Împărătească, în vederea Împărăţiei. Dacă un călugăr „se ocupă de lucrurile lui Dumnezeu”, un celibatar trăieşte în aceste „lucruri ale lui Dumnezeu” pe care le constituie fiecare fiinţă umană; lucrarea lui este slujirea aproapelui. El este persoana a doua, un tu pentru lumea în care trăieşte. Este iubirea-compasiune care nu caută nici reciprocitate, nici ceva pentru sine însuşi, ci se dăruieşte şi coboară în iadurile unei lumi care agonizează în tenebre. El nu alege, dar se apleacă asupra oricărei suferinţe şi îl întâlneşte pe celălalt, pe aproapele, în dăruirea sa totală înaintea lui Dumnezeu.

O asemenea existenţă centrată pe aproapele este o vocaţie foarte concretă, căci ea este semn al Împărăţiei, al prezenţei sale în lume. Dacă mântuirea este deasupra lumii, de oferit, ea se oferă în mijlocul lumii. O exigenţă venită chiar din partea lumii te strigă să rămâi în ea ca martor al Evangheliei. Acestor martori li se potriveşte cuvântul Sfântului Augustin: „dă-mi pe cineva care iubeşte şi acela va înţelege”. Este vorba aici să-ţi iubeşti destinul, să-ţi iubeşti crucea formată cu ajutorul propriului tău eu; este posibil ca actul cel mai ascetic să nu fie cel de a renunţa la tine, ci acela de a te accepta deplin pe tine-însuţi. Dacă primesc ce mi s-a întâmplat ca pe opţiunea mea liberă, deodată totul devine semnificativ, adânc, pasionant de interesant şi plin de bucurie. Omul nu este niciodată singur, mâna lui Dumnezeu este mereu deasupra lui. Dacă ştie să o primească şi să o simtă, destinul lui se zideşte, „orientat” spre Orient. Este experienţa tuturor marilor oameni duhovniceşti.

Pentru cine se simte „marfa neacceptată”, dezamăgit în aşteptările şi speranţele tinereţii sale, în momentul când totul pare închis şi terminat, în chiar acel moment începe totul. Este sensul atât de profund al legendei Sfântului Graal125.
125 Perceval, ed. Hacher; Jessie L. Weston, From Ritual to Romance, Cambridge, 1920.

Un biet cavaler soseşte când totul încetase, bătrânul rege era bolnav pe patul morţii, izvoarele secaseră, păsările nu mai cântau şi totul era stăpânit de neclintirea morţii. Cavalerul pune singura întrebare, singura adevărată întrebare: „Unde este Graalul?”. Şi atunci totul reînvie, bătrânul rege se ridică din boală, izvoarele ţâşnesc şi păsările cântă din nou. Această singură întrebare-răspuns este un fiat spus destinului nostru care, nu doar acceptat, ci creat, va metamorfoza darurile în harisme. Atunci fiinţa umană îşi trăieşte propria sa minune, trăieşte în minune. Acesta este sensul foarte exact al admirabilului cuvânt al lui Isaia: „Veseleşte-te cea stearpă care nu năşteai, dă glas şi strigă, tu, care nu te-ai zvârcolit în dureri de naştere, că mai mulţi sunt fiii celei părăsite, decât ai celei cu bărbat, zice Domnul… căci bărbatul tău este Creatorul tău” (Isaia 54, l şi 5).

Experienţa vieţii în Rusia Sovietică demonstrează rolul decisiv al femeii în reînnoirea vieţii religioase, în momentul în care cuvântul Bisericii a tăcut sub consemn, a răsunat lucrarea kerigmatică a femeii, adevăratul ei sacerdoţiu. Ea a îndeplinit misiunea apostolică zidind o lume a credinţei într-o lume a anti-credinţei. Prin deschiderea rugătoare către Duhul Sfânt, ea a „sensibilizat” sufletele către Cuvânt. Fără să caute ceva, ea şi-a privit sufletul şi s-a recunoscut în vocaţia de roabă a lui Dumnezeu pentru a da naştere şi a înmulţi prietenii Mirelui.

Smerenia în asceza marilor înduhovniciţi înseamnă arta de a fi exact la locul tău.
Dacă în lume toţi doresc onorurile Mirelui şi ale Stăpânei, Evanghelia arată adevărata atitudine a Roabei lui Dumnezeu şi a Prietenului Mirelui, şi bucuria lor este mare, căci ei aud vocea Domnului.

Formele vieţii sociale suferă schimbări rapide şi imprevizibile în timp ce lucrarea religioasă a fiecărui credincios are o mare stabilitate. El poate fi atent la planurile lui Dumnezeu în progresul atât de minunat al ştiinţei şi tehnicii; poate uni singurătăţile şi să creeze comunităţi vii de mărturisitori; poate stârni spiritul de adorare, poate să facă din orice muncă o rugăciune chiar în inima de beton a celei mai moderne cetăţi. Cu toate acestea, nu mai este posibil să exerciţi această slujire în mod individual. Starea actuală a societăţii cere măsuri şi acte care sunt de resortul iubirii colective. Credinţa sobornicească, în numele oamenilor de rugăciune, are măreţul privilegiu de a cere dreptatea lui Dumnezeu asupra cetăţii umane. Şi, pe bună dreptate, aici celibatarii sunt reprezentanţi avantajaţi, pentru că ei îşi pot cheltui fără măsură rezervele disponibile de afecţiune lucrătoare.

Dacă pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, „căsătoria este imaginea cerescului”, celibatul este o imagine mai directă a Împărăţiei unde „nu se mărită şi nu se însoară” şi unde „vom fi ca îngerii”. Veacul viitor nu va cunoaşte modul dual al cuplurilor, nici cutare „soţ” ca bărbat, în faţa unei „soţii” ca femeie, ci unitatea Masculinului şi a Femininului în totalitatea lor, Adam-Eva reconstituit în dimensiunea sa spirituală. Aşadar, celibatarii îşi pun întreaga prezenţă în slujba unei prietenii eficiente, nu la marginea vieţii ca un călugăr, nici ca cei căsătoriţi care se retrag parţial pentru a-şi zidi unitatea lor, ci ca anticipare a unităţii viitoare a Masculinului şi Femininului. O asemenea confrerie, mare cât lumea, grupând bărbaţii şi femeile, se va apleca asupra mizeriei umane în mod conjugal. „Conjugal”, înseamnă aici unindu-şi reciproc harismele.

Pe acest drum, poate să apară o întâlnire, se poate forma un cuplu prin voinţa lui Dumnezeu, dar „ca surplus”. Orice căutare exclusivă şi intenţionată a acestor legături va deforma inspiraţia iniţială, puritatea darului, prin limite nemărturisite, dar cu atât mai neutralizante.

Transparenţa dăruirii de sine este hotărâtoare. Se pot înnoda prietenii profunde, pe măsura purităţii lor, în care sufletul va înflori armonios într-o legătură de la persoană la persoană. Mari figuri ale creştinismului ca: Sfântul Benedict şi Sfânta Scolastica, Sfântul Francisc şi Sfânta Clara, Sfântul Francisc de Sales şi Sfânta Jeanne de Chantal, Sfântul loan al Crucii şi Sfânta Tereza, Sfântul Ioan Gură de Aur şi diaconiţa Olimpiada n-au fost în nici un fel împiedicate de celibat în împreuna lor lucrare să-şi manifeste armonia dintre suflete, să trăiască prietenia mistică. Asemenea prietenii nu se opun nici chiar stării monahale. Ele pot da naştere la o bogată descendenţă: fii duhovniceşti care-şi urmează propria vocaţie de martori.

Evlavia cu totul deosebită a marilor mistici faţă de Sfânta Fecioară subliniază o trăsătură importantă. Contrar oricărei deviaţii morbide, ea scoate apa adâncului de puritate, tandreţea feciorelnică, „starea de iubire” pentru toate făpturile, pentru că Fecioara-Maică, apărătoare şi mângâietoare, este manifestarea cea mai puternică a Filantropiei divine. Să mai adăugăm şi această lecţie nu mai puţin instructivă din următorul adagiu al duhovnicilor: „Ceasul pe care-l trăieşti acum, omul pe care-l întâlneşti aici şi acum, treaba pe care o faci în clipa aceasta sunt cele mai importante din viaţa ta”. Ceea ce avem acum în faţa noastră este jertfa sacerdotală de sine care biruie pe loc orice despărţire, orice singurătate şi orice „instinct al morţii”. Pentru cel ce şi-a asumat pe deplin vocaţia astăzi, ziua de mâine se va identifica cu Ziua Domnului.

Cuvântul Sfântului Grigorie de Nyssa se aplică oricărei condiţii omeneşti şi descoperă miracolul unei vieţi primite şi dăruite cu bucurie:
„ Chiar şi ce pare în om o stare contradictorie… trebuie să se sintetizeze într-o suită ordonată… astfel încât contradicţiile aparente să se rezolve într-un singur şi unic sfârşit, puterea divină care poate să aducă o nădejde acolo unde nu mai este nici o nădejde şi o cale în imposibil…”126
126 P.G. 44, 128 B.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Taina iubirii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s