16. Sfinţirea relaţiei conjugale

din “Sexualitatea-o privire din tinda Bisericii”
de monahul Daniel Cornea

Căsătoria – spune Părintele Dumitru Stăniloae – este în acelaşi timp dragoste şi ajutor, bucurie de celălalt şi răbdare a lui. Pentru toate acestea se dă celor doi ce se căsătoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneşte uimirea în faţa tainei celuilalt cu răbdarea neputinţelor lui şi ajutorarea lui în ele. […] Harul dumnezeiesc este cerut pentru ca acei ce se căsătoresc să poată frâna tendinţa spre satisfacerea exclusivă a poftei trupeşti, care coboară pe fiecare dintre cei doi la starea de obiect al egoismului pătimaş al celuilalt ca să poată înfrâna orice tip de egoism şi infidelitate a unui soţ în raporturile cu celălalt; e cerut pentru întărirea răbdării fiecăruia faţă de insuficienţele celuilalt şi a voinţei de ajutorare a lui, ca să facă adâncă iubirea lor în Hristos” (subl. n.)

În puţine cuvinte, suntem edificaţi cu privire la conţinutul a ceea ce putem numi sfinţirea relaţiei conjugale – implicit a celei trupeşti: adâncirea iubirii. Cugetul sofisticat şi iscoditor al omului contemporan nu poate fi însă pe deplin satisfăcut de tâlcuirea Părintelui Stăniloae. Oricât de justă, ea evită totuşi provocarea majoră, ocoleşte „soluţia de continuitate”, refuză cu delicateţe să pună degetul pe rană…

Ce-are a face sfinţenia cu viaţa sexuală? Cum pot fi reconciliate aceste două realităţi? Care este coerenţa lor în perimetrul vieţii în Hristos (care, ştim prea bine, este şi o viaţă a lui Hristos)? Altfel spus, poate actul sexual să intre sub incidenţa Duhului Sfânt? Şi dacă da, cum anume şi cu ce urmări?
Ar trebui să începem prin a ne reîmprospăta înţelesul cuvântului sfinţenie = „punere deoparte în scopul mântuirii”, consacrare. Perspectiva este eshatologică: în această lume şi cu datele acestei lumi suntem chemaţi să operăm o investiţie în afara acestei lumi. Consacram realităţile lumii pentru a le dobândi, transfigurate, în împărăţie.

Cu privire la viaţa sexuală, ştim însă că în eshaton ea va fi complet desfiinţată. Poate aşadar să fie sfinţită? Care ar putea fi sensul acestei afirmaţii?
O primă sugestie lămuritoare ne-o oferă Părintele Rafail Noica: „Ortodoxia este firea omului”. Pentru a accelera funcţia sintetică a acestei definiţii vom face încă un „pas” logic: Ortodoxia este însăşi firea lucrurilor. A tuturor lucrurilor, a întregii Creaţii. După cum Hristos este numit în cântările bisericeşti „Adevărul lucrurilor”.

Miza acestor formulări e următoarea: Hristos şi Biserica nu sunt conţinuturi incluse în, ori adăugate realităţii, ci constituie însăşi realitatea, nucleul ei pragmatic, obiectiv, concret. „Ştiinţific”, am putea spune, dacă ştiinţa ar fi ea însăşi mai ştiinţifică şi nu ar tolera în preajma ei o întreagă faună de credinţe arbitrare.

Un asemenea Dumnezeu, Care constituie însuşi principiul realităţii şi Adevărul tuturor lucrurilor, nu poate avea cu propria Creaţie decât cele mai fireşti raporturi cu putinţă. Cu alte cuvinte, intenţia lui este explicită în posibilitatea cu care a înzestrat (programat) fiecare din existenţe, în speţă firea omenească. Faptul că aceasta este avariată în Urma păcatului nu înseamnă că a încetat să poarte Pecetea Chipului divin, raţiunea ei intrinsecă de a fi.

Aşa stând lucrurile, este de aşteptat ca Dumnezeul cel atotţiitor (Pantocrator) să contribuie în primul şi în primul rând la împlinirea rosturilor fireşti ale lucrurilor, a raţiunilor pentru care au fost făcute. În limbaj teologic, această activitate a lui Dumnezeu poartă numele de pronie. Pentru cuplul creştin implicaţiile sunt imediate. Parteneriatul divin – repet, doar în măsura în care este dorit şi acceptat – va conduce la realizarea deplină a posibilităţilor relaţiei de cuplu. Nu se insistă suficient asupra acestui aspect foarte smerit, foarte puţin spectaculos. Dumnezeu îi ajută pe cei doi să descopere toate resursele relaţiei conjugale, în ampla, semnificativa, suculenta lor anvergură. Tot ceea ce viaţa de cuplu poate să le ofere celor doi, tot ceea ce intenţia divină a menit oamenilor atunci când i-a „echipat” pentru viaţa de cuplu.

Este un adevăr jenant pentru cei mai mulţi dintre contemporanii noştri: experienţa relaţiei de cuplu trăită în afara Bisericii, oricât de dezinvoltă şi de saturată cantitativ ar fi, rămâne una incompletă. Mai mult, în majoritatea cazurilor este o experienţă defectă, din motive pe care le-am amintit anterior, dar pe care nu strică să le reîmprospătăm.
Este vorba de presiunea teribilă a răului, care va tinde să pervertească şi să blocheze nu numai parametrii funcţionali ai unirii conjugale, ci mai ales misterul radical, de care aceşti parametri, în ultimă analiză, depind, lipsindu-i astfel pe cei doi de profitul fabulos pe care relaţia conjugală îl poate a-duce dacă este trăită aşa cum se cuvine, aşa cum figurează ea în proiectul divin.

În concluzie: Dumnezeu este Cel ce face posibilă unirea conjugală şi, mai mult, Cel ce o susţine activ în vederea unui anumit scop. Harul Său, prin urmare, nu are un efect castrator, dar nici unul afrodisiac. El nu inhibă relaţia trupească, nici nu îi exaltă parametrii cantitativi, ci o sfinţeşte, o asimilează în metabolismul ecclesial.

Dacă am reuşit să eliminăm suspiciunea adânc înrădăcinată şi producătoare de mari frustrări a unui Dumnezeu castrator, ce îşi propune să ne transforme pe toţi, volens-nolens, într-o specie intermediară de îngeri, izbutim atunci un prim şi dificil pas către înţelegerea şi asumarea Tradiţiei.

Rânduielile şi canoanele bisericeşti oferă asupra vieţii de familie o imagine intensivă, dar şi panoramică. Sunt evidenţiate în dinamică, succesiunea şi întrepătrunderea lor, etapele biografiei cuplului ce corespund anumitor vârste duhovni-ceşti. începutul acestora este iniţierea în Taina Cununiei.

Pentru cineva nefamiliarizat cu textele bisericeşti, slujba Cununiei trebuie că îi apare asemenea unui pedant care în urma unui şpriţ îşi permite licenţe verbale altminteri de nerostit. Prin gura preotului, celor doi le sunt menite toate datele calităţii vieţii, în modul cel mai neaoş, mai puţin protocolar şi „spiritual” cu putinţă: buna înţelegere sufletească şi trupească, sănătatea, veselia împreună, rodnicia, bunul mers al afacerilor. Tocmai „grăsimea” şi suculenta acestor blagoslovenii constituie materia primă din care cei doi vor distila ulterior produsele rafinate ale sfinţeniei.

Acest articol a fost publicat în Relaţiile intime, Sexualitatea-o privire din tinda Bisericii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la 16. Sfinţirea relaţiei conjugale

  1. Pingback: Tobie si sotia lui – casatoria | Teologhia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s