17. Misterul calităţii – asceza conjugală

din “Sexualitatea-o privire din tinda Bisericii”
de monahul Daniel Cornea

In domeniul sexualităţii, performanţa şi calitatea reprezintă valori ambigue. Performanţa se atribuie îndeobşte tinereţii, în vreme ce calitatea rămâne privilegiul maturităţii, al îndelungatei experienţe, ambele însă privite ca valori indexale ale unei realităţi închise în sine, opace oricărei semnificaţii transcendente. Performanţa şi calitatea sugerează însă posibilitatea unui crescendo, a unei evoluţii, ceea ce exclude din capul locului pe de o parte limitarea în ţarcul determinărilor naturale (nu ne pot oferi nimic cu adevărat nou), iar pe de altă parte consumarea lor tautologică: „Să facem pentru ca să facem”. In această perspectivă, Taina creştină a Cununiei atribuie, pentru prima oară în istorie, un sens implicit destinului vieţii conjugale.
După secole de captivitate occidentală a discursului teologic, ne-am obişnuit să asociem asceza şi sexualitatea doar în termenii restricţiei. Asceza înseamnă însă cu mult mai mult şi mai altceva decât antipaticul „Nu te apropia, nu atinge, nu gusta!”.
Întâi de toate, askezis-ul nu este proprietate exclusivă a domeniului spiritualităţii. Orice îndeletnicire omenească are asceza ei (exerciţiul, exersarea, antrenamentul ei). Şi absolut pretutindeni sensul ascezei este unul singur: acela de a ne ajuta să dobândim profesionalizarea, excelenţa, pe scurt: calitatea în acel domeniu .
Nu putem accede la calitate fără să exersăm, fără asceză. Două adevăruri semnificative:
1)   asceza este lipsită de sens fără opţiune prealabilă, definită cât se poate de precis; nu ne putem exersa într-un domeniu care ne este străin  – în speţă, Tradiţia Bisericii;
2)   asceza ne ajută să accedem la calitate, dar nu determină calitatea, cel puţin nu în domeniile complexe, cu un coeficient ridicat de nedeterminare, cum sunt arta sau dragostea.
Calităţii actului conjugal i se potrivesc categoriile generale, elementare, legate de calitatea oricărui lucru sau a oricărei experienţe: autenticitatea, frumuseţea, bunătatea, gustul, fiabilitatea, eficienţa, semnificativitatea. Depinde doar de felul în care izbutim să adecvăm aceste categorii (realităţilor), astfel încât să nu existe nici conceptualizări neacoperite existenţial şi nici experienţe incomplet digerate.
Atunci când îşi doreşte să obiectiveze calitatea, standardul lumesc de reuşită în ceea ce priveşte sexualitatea recurge de regulă tot la atribute de ordin cantitativ: intensitate, durată, poziţie, număr etc. La acestea se adaugă, pentru uzul unei categorii largi de consumatori, o diversitate de „efecte poetice” (clasice, romantice ori post-moderne), menite să agrementeze caracterul frust al epicului fiziologic. Este vorba de aşa-numitele scenarii/fantezii care, asemenea unor jocuri de lumini, se străduiesc să înjghebeze ori să amplifice iluzia misterului.
Dacă vom încerca să elaborăm, în replică, un „standard bisericesc” de reuşită, suntem siliţi să recunoaştem că nu vom izbuti niciodată să o facem în termenii unei fenomenologii secularizate.
Pe măsură însă ce reuşim să ne dezmeticim din beţia criteriilor inadecvate, rezolvarea începe să se profileze cu o simplitate dezarmantă, de data aceasta la polul teologic al cugetării.
Să recapitulăm, aşadar, premizele:
1)   actul trupesc: semnificaţia lui primă, o constituie asemănarea cu extazul personal (al vieţii de dinaintea Căderii precum şi al celei din împărăţie);
2)   persoana umană: proiectată să determine natura, a decăzut în urma păcatului adamic la statului de individ circumscris naturii; omul cade sub vremi;
3) natura umană: (şi natura în genere), proiectată să fie determinată de către persoană, se vede lipsită de factorul structurant care este persoana; apare o disfuncţie, un blocaj: persoana nu mai face să-i parvină fluxul de informaţii, de sens, de asemănare, care îi este menit; natura alunecă pe panta entropiei, ceea ce pentru individ înseamnă moarte, iar pentru univers – sfârşitul istoriei.
Pentru un mare număr de lucruri (apă, aer, hrană, materiale de construcţii), calitatea este sinonimă cu atributul de a fi natural. Identitatea dintre calitate şi „a fi natural” (firesc) funcţionează şi în domeniul sexualităţii. Până la un punct însă, după care se blochează: cei doi constată că nu pot să fie pur şi simplu naturali. „Natura” le lasă gustul insuficienţei, ori, ceea ce este acelaşi lucru, au despre natura proprie o noţiune destul de vagă. Motivul este simplu: omul este un „animal artificial”, iar natura lui (compusă) este viciată ontologic.
Ajungem astfel la o concluzie paradoxală : pentru a putea fi „natural” omul are nevoie de ceva exterior propriei naturi. Rostul transcendenţei este să îl ajute să fie, dar şi să îi arate ce înseamnă să fie natural, care este şi ce resurse are adevărata lui natură.
Aşa cum însă aminteam, natura omului este dată, pe de o parte, dar se şi configurează în permanenţă, sub imboldul creator al persoanei. în „perioada de miere” a experienţei conjugale insuficienţa naturii nu este resimţită imperios. Funcţiile exploratorii sunt deocamdată pe deplin satisfăcute, repertoriul posibilităţilor nu este încă epuizat. După această vârstă a conjugalităţii, noutatea încetează să se profileze la orizontul imediat al existenţei. Cei doi vor avea de gestionat această insuficienţă în termenii satisfacţiei (conservare) ori ai unei noi împliniri, de data aceasta anevoioase. Aşa cum vom vedea, Biserica le recomandă pe amândouă.
Dacă în ceea ce priveşte conservarea relaţiei înţelepciunea neîmbisericită izbuteşte să îşi apropie soluţii cât de cât rezonabile (nu însă să le şi aplice, fapt dovedit de cazuistică), noutatea în schimb face obiectul unei neputinţe, al unei fraude de proporţii. Lumea caută cu disperare noutatea în domeniul amoros: zbaterea ei este însă fundamental viciată. Noutatea este căutată acolo unde nu poate fi găsită, în perimetrul entropie al acestei lumi. „Nimic nou sub soare” – spune Solomon; şi cine ar putea pretinde să formuleze o opinie mai pertinentă? Această constatare include în substrat o interogaţie căreia Dumnezeu îi va răspunde la plinirea vremii înfigând în mijlocul istoriei sămânţa noutăţii radicale: Biserica.
Ce este Biserica? Vom răspunde în termenii cei mai tehnici şi mai lipsiţi de echivoc: comunitatea celor care în mod legitim  mănâncă şi beau Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, ori sunt pe cale să o facă, în cele două ipostaze – neiniţiaţii (catehumenii) sau cei căzuţi, care fac un efort de reabilitare (energumenii).
Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut Trup. Materia Trupului Său este aceeaşi cu materia trupurilor noastre, cu o singură şi notabilă diferenţă: modul de existenţă. Articulate în mod diferit, elementele materiei din care suntem făcuţi dau cu totul altceva. Trupul lui Hristos reabilitează astfel sensul materiei: acela de a fi de la Dumnezeu şi către Dumnezeu ; o scrisoare de dragoste pe care Dumnezeul cel personal o adresează persoanelor umane .
În Trupul euharistie, tripla ipostază a realităţii (substanţă/energie/informaţie) îşi află punctul de maximă convergenţă şi tranzitivitate. Cuvântul se face trup, trupul se încarcă de semnificaţie şi ambele constituie cale de acces la realitatea lucrurilor, singura în măsură să conducă la Dumnezeul cel viu. Iată aşadar izvorul noutăţii în viaţa de cuplu. Al adevăratei noutăţi, al noutăţii celei nemincinoase.
Aspectul cel mai scandalos (pentru fariseismul mic-burghez) este acela că în Hristos sexualitatea încetează să fie un domeniu autonom al vieţii private . Ea nu este lăsată la uşa Bisericii -dimpotrivă, este invitată înăuntru, unde cei doi sunt chemaţi să îi evalueze în permanenţă resursele şi finalităţile.
Dacă fenomenologia ascezei monahale beneficiază de o vastă literatură, nu acelaşi lucru se poate spune cu privire la ceea ce am putea numi asceza conjugală.
Din capul locului trebuie spus că practic nu există două asceze creştine, ci una singură. Atributul de „monahală”, respectiv „conjugală”, se referă la modul specific în care este trăit creştinismul în cele două ipostaze majoritare, monahismul şi căsătoria. Sexualitatea nu face aşadar obiectul unei „tehnologii mistice” (de gen taoist ori tantric) care să aducă prin ea însăşi „beneficii duhovniceşti”.
Tema principală a ascezei creştine este, în ciuda aparenţelor, foarte puţin spectaculoasă: cum să facem pentru a ne putea împărtăşi în chip legitim cu Sfintele Taine. Altfel spus: cum să ne abţinem de la păcatele opritoare, cele „de moarte”. Pentru un „observator străin” neîmbisericit, chestiunea nu ridică nici un fel de probleme: un conformism minimal şi nimic mai mult. Cel aflat „în teren” cunoaşte însă pe propria piele gustul acestei căi, „farmecul ei experimental”. Oricât de simplu ar părea (şi vom vedea că nu este deloc atât de simplu), pentru a împlini aceste exigenţe minimale ni se cere un efort asiduu.
La rândul lor, roadele ascezei sunt aceleaşi pentru toţi creştinii, deşi în moduri şi proporţii diferite. Altoiţi pe Trupul lui Hristos, creştinii îşi conectează existenţa la izvorul noutăţii radicale. Mai mult, al acelei noutăţi mult aşteptate, dorite şi urmărite în sinea cea mai lăuntrică a fiecăruia. Viaţa lor se schimbă de la o zi la alta, „din slavă în slavă”, după Chipul Celui mâncat şi băut la fiecare cină euharistică. Exceptând perioada intensă a convertirii care dizlocă omul cel vechi prin mişcări de anvergură, schimbările ulterioare sunt discrete. Datorită infuziei de capital ceresc, fiecare dintre soţi izbuteşte pe zi ce trece să fie acelaşi şi totuşi altul, luişi, dar şi partenerului de viaţă .
Aceasta nu este o alienare a naturii umane. Prin împărtăşanie nu suntem invadaţi de o prezenţă extraterestră. Dimpotrivă, pe zi ce trece suntem conduşi să fim în mai mare măsura noi înşine într-o anvergură a propriei identităţi absolut de neimaginat înainte de convertire. Iubirea şi dorinţa
Perspectiva poate părea excesiv de optimistă. Dacă utilizez o schiţă cu linii îngroşate este pentru a închega o imagine de ansamblu, căreia fluctuaţiile şi inconsecvenţele inerente luptei ascetice nu vor mai izbuti să-i deturneze sensul. Faţă de celălalt capătă astfel un câmp infinit de expresie şi investigare .
Creşterea, rotunjirea, împlinirea propriei identităţi a creştinului (persoana şi natura) nu se realizează totuşi prin aporturi străine, ci prin înlăturarea blocajelor, a diformităţilor şi neorânduielilor proprii naturii căzute. In spaţiul vieţii trupeşti, a-ceastă creştere se reflectă printr-un, cel mai adesea, îndelungat proces de destructurare a poftei trupeşti.

Acest articol a fost publicat în Sexualitatea-o privire din tinda Bisericii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s