Fragmente din „Taina Nunţii”, de Prof. Panaiotis Boumis

290

Tulburarea relaţiilor dintre bărbat şi femeie
odată cu (şi după) căderea în păcat

fragmente din „Taina Nunţii”, de Prof. Panaiotis Boumis

[…] „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale… atrasă vei fi de către bărbatul tău, iar acesta te va stăpâni.” (Fac. 3, 16).

Din acel moment, femeia, fiecare femeie, ar fi simţit nevoia să se alipească de bărbatul său, să se raporteze la el. În conformitate cu mărturisirea făcută de Adam înainte de cădere, însă, bărbatul era acela care, după ce-şi va fi lăsat părinţii, ar fi trebuit să se lipească de femeia. Sa. Astfel, după şi din cauza căderii, avem de-a face cu o răsturnare a înclinaţiilor: femeia se va întoarce către bărbat ca spre un centru, iar nu bărbatul către femeie, cum fusese până atunci.

Din păcate, însă, consecinţele căderii nu s-au rezumat doar la acest lucru. Nu s-a înregistrat numai această modificare a înclinaţiilor, a relaţiilor dintre ei, ci şi altceva mult mai rău: bărbatul, profitând, probabil, şi de această înclinaţie a femeii către dânsul, în loc s-o trateze şi s-o primească cu dragoste şi să o accepte în viaţa lui ca prieten, consfătuitor şi egal al său, recunoscând-o ca făcând parte din el, va căuta ocazia de a o exploata. Din soţie, ea va deveni sclavă sau chiar unealtă a bărbatului. O va face să depindă de el şi de voinţa lui, de poftele şi de dorinţele lui, de poruncile şi de regulile lui, care, desigur, vor reflecta interesele lui. Extrem de sugestiv e citatul: „Bărbaţii au fost dintotdeauna legislatorii şi de aceea au promulgat legi împotriva femeilor.” De altfel, istoria a confirmat şi continuă să confirme acest lucru în repetate rânduri, chiar dacă de fiecare dată în altă măsură şi sub alte forme.

Sfântul Ioan Hrisostom, comentând citatul de mai sus al Facerii, zice în comentariul Epistolei I către Corinteni: „Întrucât pentru noi, oamenii, aşa cum era de aşteptat, femeia a fost supusă bărbatului, iar unul dintre motive e decepţia provocată de primii creaţi, care s-a întâmplat în ciuda ordinii iniţiale care predomina înainte de cădere. Şi acest lucru reiese, fără îndoială, din faptul că, în nici un caz, femeia n-a fost subordonată bărbatului la crearea sa; nici când a fost prezentată de către Dumnezeu bărbatului ei; nici Creatorul nu i-a adresat vreo astfel de poruncă (adică de supunere), şi nici bărbatul nu i-a zis vreodată aşa ceva; ba dimpotrivă, el (bărbatul) a mărturisit că e os din oasele sale şi carne din carnea sa. Nicăieri, deci, nu se pomeneşte nimic de supunerea ei bărbatului; după ce, însă, şi-a folosit în mod eronat libertatea şi a devenit supusă păcatului, pierzând toate darurile primite de la Ziditorul ei, atunci a auzit osânda dreaptă a Acestuia: «Atrasă vei fi către bărbatul tău»”1. […]

Acestea au fost, succint, urmările căderii în ceea ce priveşte relaţiile dintre bărbat şi femeie. Astfel s-a produs îndepărtarea de starea primordială în care se afla prima pereche de oameni, de înţelepciunea voinţei divine în delimitarea şi determinarea legăturilor dintre ei (cf. „să-i facem ajutor pe potriva lui” etc.). Astfel, omenirea s-a înstrăinat de identitatea iniţială, de egalitatea, iubirea, unitatea relaţiei dintre bărbat şi femeie de dinainte de cădere, de care a beneficiat şi pe care, probabil îndrumat şi luminat de Dumnezeu, le-a prezis Adam.

Restabilirea şi reabilitarea în Hristos
a relaţiilor primordiale dintre bărbat şi femeie

„Taina aceasta mare este, iar eu zic
în Hristos şi în Biserică”

Prin Taina Sfintei Cununii, Biserica nădăjduieşte ca măcar să readucă relaţiile de cuplu la starea lor de dinainte de cădere. […]

Această Taină înalţă, regenerează şi umple de Har unirile tuturor cuplurilor de credincioşi săvârşite în cadrul Bisericii. Ideea că Sfântul Apostol Pavel vrea în chip vădit să accentueze acest lucru decurge şi din faptul că, sintetizând şi particularizând lucrurile pentru anumite situaţii survenite, adaugă în clipa imediat următoare: „Dar şi-n ceea ce vă priveşte, fiecare din voi să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi”. Spune, aşadar, că fiecare bărbat e dator să-şi iubească femeia; şi nu oricum, ci ca pe sine însuşi, cu aceeaşi măsură, precum a iubit-o Adam pe Eva înainte de cădere, când a zis despre ea: „Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Fac. 2, 23).

Dar şi îndemnul paulin „femeia să se teamă de bărbat” (Efes. 5, 33), în ciuda impresiei iniţiale pe care o creează, sugerează iubirea şi tandreţea care există, sau care trebuie să existe între bărbat şi femeie, astfel încât aceasta din urmă să se supună de bunăvoie şi cu plăcere bărbatului, temându-se ca nu cumva să-l piardă. Trebuie să observăm cu atenţie că în citatul acesta nu se foloseşte imperativul, care s-ar fi potrivit din punct de vedere sintactic, în analogie cu imperativul din versetul precedent, ci verbul se află la conjunctiv – „să se teamă de bărbat”. Adică: bărbatul să-şi iubească atât de mult femeia, ca pe sine însuşi, încât aceasta să i se supună, de frică să nu-l piardă. E vorba de frica născută din dragoste, ca efect al ei.

În susţinerea acestui mod de interpretare, cităm câteva constatări referitoare la citatul „femeia să se teamă de bărbat” ale Sfântului Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei; trebuie să fim puţin atenţi, însă, fiindcă sunt cam greu de înţeles. Scrie, deci, Sfântul Teofilact: „Dintr-o astfel de frică se naşte iubire şi, invers, iubirea aceasta dă naştere fricii… Astfel, şi femeia, aşa cum s-a subliniat, trebuie să fie cuprinsă de frica născută din iubire, iar nu de cea care-l face pe om să tremure şi să fie trist şi care dă naştere urii, în loc de iubire”2.

Dragostea şi frica trebuie să reprezinte pentru bărbat şi femeie două sentimente naturale şi voluntare. […]

Efectele benefice al Tainei Cununiei

[…] în versetul 22 din Epistola către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel porunceşte ca „femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului”. În acest fel, le cere acum femeilor să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, în mod voluntar, sau – să zicem aşa – să se supună tuturor lucrurilor care sunt în conformitate cu voia Domnului sau care cel puţin nu intră în contradicţie cu voia Lui. Să se supună, deci, singure, de bunăvoie, iar nu din cauza puterii şi voinţei bărbatului. În plus, trebuie subliniat faptul că dacă se supun voluntar, dorinţele şi voinţa bărbatului fiind în conformitate cu poruncile şi voia lui Dumnezeu, în cazul acesta nu poate fi vorba de sclavie, de dominare, ci, dimpotrivă, de libertate – atât a femeii, cât şi a bărbatului. Şi asta, deoarece însăşi Scriptura, după ce mai întâi ne informează că „toate poruncile Tale (ale lui Dumnezeu) sunt adevăr” (Ps. 118, 86) şi că „legile Tale (ale lui Dumnezeu) sunt adevăr” (Ps. 118, 142; cf. şi Ioan 17, 17), ne asigură în continuare: „…veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan, 8, 32).

Această supunere de bunăvoie trebuie să existe, deoarece prin Taina Cununiei, se realizează următorul lucru: Bărbatul să-i fie cap femeii, ca şi înainte de cădere, poate însă sub o formă nouă, şi din mai multe motive. Motivarea („pentru că”) pentru supunere, pe care o dă Sfântul Apostol Pavel, este deosebit de sugestivă. Zice: „Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, aşa cum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor şi este)” (Efes. 5, 22-23). Acest privilegiu de cap al femeii se pare că l-a avut într-un fel bărbatul (Adam) şi înainte de cădere. De altfel, Dumnezeu a creat-o pe femeie din coasta lui Adam, iar nu din capul său, sau, mai bine zis, dintr-un organ situat în vecinătatea inimii, iar nu în cea a minţii, iar lui Adam i-a dat („i-a încredinţat”) porunca de a nu mânca din rodul pomului interzis (Fac. 2, 16) înainte de a o crea pe Eva (Fac. 2, 2-22). În plus, Adam a primit, odată cu această poruncă, însărcinarea de a o transmite şi Evei. Această idee decurge din faptul că Dumnezeu vorbeşte la plural, deşi Eva încă nu fusese creată. Zice deci: „…din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi; căci în ziua în care veţi mânca din el, cu moarte veţi muri” (Fac. 2, 16-17). Dincolo de asta, însă, prin Taina Căsătoriei, bărbatul devine cap femeii într-un înţeles mai profund, aşa cum Hristos devine cap Bisericii după Răstignirea şi Învierea Sa.

Aceste lucruri, însă, implică şi pretind o anumită jertfă. Pe de o parte, în ceea ce priveşte smerenia, chenoza şi Jertfa lui Iisus Hristos spre mântuirea oamenilor, se cunosc şi s-au scris multe tratate. […] Pe de altă parte, jertfa bărbatului creştin constă în lepădarea, renunţarea la suveranitatea pe care a dobândit-o după cădere, odată cu ataşamentul şi întoarcerea femeii către el. Îşi jertfeşte înclinaţia de a fi stăpân şi o eliberează pe femeie de sub dominaţia sa, devenind, astfel „şi el un fel de mântuitor al trupului femeii”; subliniem, „al trupului” femeii, şi nu al sufletului ei. Numai în cazul lucrurilor materiale şi trupeşti se poate vorbi despre o suveranitate a bărbatului şi o vasalitate a femeii, precum şi despre eliberarea şi mântuirea lor.

Astfel, soţul creştin, prin Taina Căsătoriei, de bunăvoie renunţă la dominaţia sa asupra soţiei; se poate vorbi, deci, despre un fel de izbăvire şi eliberare a femeii. Această situaţie nu poate fi valabilă, însă, şi-n cazul unui soţ necreştin, sau chiar a unui soţ care ar refuza săvârşirea Tainei. Desigur, nu trebuie uitat că Mântuitorul prin excelenţă şi al trupului femeii este Iisus Hristos. Bărbatul însă devine şi el un mântuitor – ca personificare a celui real – tocmai în virtutea puterii date de Acesta. Trebuie atribuit, aşadar, un chip, o formă de izbăvitor al femeii şi bărbatului creştin care primeşte săvârşirea Tainei, deoarece astfel, pe de o parte, se justifică motivul pentru care „bărbatul îi este cap femeii”, aşa cum Hristos îi este cap Bisericii, iar, pe de altă parte, se consolidează mai bine paralelismul dintre unirea celor doi soţi şi unirea lui Hristos cu Biserica. […]

Icumeniu [episcopul Tricalei (Trica)] vede şi justifică lucrurile astfel: „Şi acesta este Mântuitorul trupului, adică bărbatul. Căci după cum capul, fiind purtătorul tuturor simţurilor, reprezintă mântuitorul întregului trup, tot aşa şi bărbatul pentru femeie. De altfel, tot pe bărbat l-a înzestrat (Dumnezeu) cu principii şi cu darul clarviziunii”.

De asemenea, Sfântul Teofilact consemnează: „Aşa cum Hristos e Proniatorul şi Mântuitorul Bisericii din postura de cap al ei, la fel şi bărbatul – e mântuitor al trupului său, adică al femeii. Cum adică nu se cuvine să i se supună trupul capului său, care îi poartă de grijă şi îl mântuieşte?” Aşadar, în ciuda micilor diferenţe existente, şi concluzia acestor raţionamente e că substantivul „mântuitor” se referă şi la soţul creştin.

Întrucât, însă, cu această însuşire vrem îndeosebi să consolidăm poziţia bărbatului, de cap al femeii, să ne oprim puţin asupra unei întrebări esenţiale care decurge din cele de mai sus: Ce înseamnă „cap”? Care sunt consecinţele faptului că bărbatul e cap femeii? Care sunt drepturile şi îndatoririle bărbatului din acest punct de vedere şi care sunt cele ale femeii care îl are pe bărbat cap al său? Deja am amintit anterior câte ceva despre dragostea ce i-o datorează bărbatul femeii şi despre supunerea voluntară a acesteia. Pentru o descriere autentică şi mai detaliată a drepturilor şi îndatoririlor reciproce din cadrul relaţiilor cuplului creştin, putem cita versetele rămase din capitolul 5 al Epistolei către Efeseni. Deci, în Scriptura insuflată de Dumnezeu este scris:

24. „Precum Biserica se supune lui Hristos, tot astfel şi femeile bărbaţilor lor, întru totul.
25. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.
26. ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt,
27. ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, fără să aibă pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără prihană.
28. Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe propriile trupuri. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte;
29. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi-l încălzeşte, precum şi Hristos Biserica.
30. Pentru că noi suntem mădulare ale trupului Său, din carnea şi oasele Lui”.

[…] „Vreau însă ca voi să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos este Dumnezeu” (I Cor. 11, 3). Considerăm deci că sub aceste auspicii, pe baza acestui sistem ierarhizat trebuie înţeleasă noţiunea şi conţinului termenului „cap”. Iar această noţiune, pe lângă altele, exprimă şi următorul fapt: capul emite comenzi către trup, cu scopul de a-i coordona funcţiile şi activităţile şi, fireşte, de a-l păstra în viaţă, lucruri cunoscute atât din antropologie, cât şi din fiziologie.

Astfel, conform ordinii stabilite anterior, şi bărbatul e dator să primească porunci de la Hristos, pe care să le transmită şi femeii sale. În caz contrar, cum ar putea pretinde ca femeia lui să accepte şi să urmeze ordinele sale, de vreme ce el însuşi refuză, se împotriveşte sau nu respectă poruncile lui Hristos?

Validitatea Tainei Cununiei
Mărturii ale Sfinţilor Părinţi

[…] Consider oportună în acest punct o parafrazare din cuvântul rostit de Sfântul Grigorie Teologul la funeraliile surorii sale, Gorgona. Compunând deci un adevărat elogiu femeii creştine, zice că Gorgona, deşi „a avut contact trupesc” cu bărbatul său, „nu s-a rupt de starea spirituală; deşi l-a avut pe bărbat cap, nu L-a nesocotit pe adevăratul ei cap, care e Hristos”3. Iar mai departe adaugă: „A acţionat (Gorgona) cu multă modestie şi înţelepciune; pentru că, deşi l-a atras pe bărbat de partea ei, acesta nu i-a devenit stăpân absurd, ci împreună au devenit robi buni (ai Domnului)”. […] Expresia „l-a atras pe bărbat de partea ei” ne aduce aminte atât de înclinaţia primordială – „de aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa” (Fac. 2, 24) – cât şi de schimbarea radicală a rolurilor, după cădere – „atrasă vei fi de către bărbatul tău”.

Pe de altă parte, sintagma „acesta nu i-a devenit stăpân absurd, ci împreună au devenit robi buni ai Domnului” sugerează depăşirea consecinţelor negative ale căderii – „iar acesta (bărbatul) te va stăpâni” – şi revenirea la voinţa divină a priori – „să-i facem (bărbatului) ajutor pe potriva lui”. În sfârşit, fragmentul „împreună… robi buni”, corelat cu faptul că Gorgona „l-a avut cap pe bărbat”, fără să nesocotească „adevăratul cap, care e Hristos”, relevă ideea că Gorgona l-a acceptat şi recunoscut pe bărbat cap al său. Desigur, însă, amândoi (conform expresiei „împreună robi”) s-au supus în cele din urmă şi L-au acceptat pe Hristos Dumnezeu în calitate de cap al lor, fapt la care a contribuit din plin şi Gorgona.

[…] şi bărbatul şi femeia trebuie, mai întâi, să primească Harul dumnezeiesc: bărbatul – pentru a accepta să renunţe la dominaţia sa asupra femeii, pe care o dobândise în urma căderii, iar femeia – pentru a-l accepta în calitate de cap al său, supunându-i-se de bunăvoie. Harul acesta deosebit, care li se oferă în cadrul slujbei Cununiei de către Dumnezeu, prin Biserică şi prin „iconomii Tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4, 1), e cel care restabileşte legăturile lor primordiale şi îi face capabili să lucreze la împlinirea şi desăvârşirea scopurilor sacre pentru care au fost creaţi.

Consecinţele nefaste
ale negării Tainei Nunţii

[…] Negarea Tainei e echivalentă cu neacceptarea lui Hristos în calitate de cap al lor, cu refuzul de a se supune Persoanei şi voii Sale, care e exprimată infailibil în Sfânta Scriptură şi-n hotărârile Sinoadelor ecumenice (canoane) şi care îndrumă spre mântuire şi libertate adevărată.

[…] În cazul refuzării Tainei, cuvintele Psalmistului: „Căci, iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi-n păcate m-a născut maica mea” (Ps. 50, 6) se vor răsfrânge şi asupra copiilor lor.

În aceste condiţii, poate se justifică şi se înţelege mai uşor insistenţa cu care anumite persoane bisericeşti au caracterizat cununia civilă (în afara celei religioase) ca fiind păcat sau desfrâu.

Notă: Desigur, sintagma Psalmistului – „în fărădelegi m-am zămislit” – nu e valabilă şi-n cazul în care se săvârşteşte Taina Nunţii, se binecuvântează legătura cuplului creştin, iar soţii primesc efectele Tainei şi Îl urmează pe Hristos, împlinind poruncile Sale, care se găsesc în Sfânta Scriptură şi-n sfintele canoane ale Bisericii.

Teodor Balsamon, patriarhul Antiohiei, cunoscut canonar al perioadei bizantine, scrie – poate cu o oarecare reţinere: „Întrupându-se Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul-Născut, dintre noi şi pentru noi oamenii şi împlinind orice iconomie astfel ca noi să redobândim fericirea primordială, a binecuvântat Nunta din Cana Galileii, iar apa deznădejdii a preschimbat-o în vinul (izvorul) adevăratei înţelepciuni; de asemenea, a desfiinţat preconcepţia existentă, potrivit căreia cei născuţi din legături conjugale s-ar naşte în păcat – «în păcate m-a născut maica mea»; iar pe cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu, aşa cum le-a păzit strămoşul (Adam) înainte de cădere, îi va învrednici de slava şi cinstea pe care au avut-o strămoşii noştri înainte de încălcarea poruncii. Iar cei ce caută mântuirea îşi păstrează legătura neîntinată şi privirea curată”.

Se cuvine să spunem că atunci când se unesc respectând în prealabil condiţiile canonice ale săvârşirii Nunţii, enumerate anterior, şi bucurându-se de efectele benefice ale Tainei, soţii nu săvârşesc nici un delict, nu se împotrivesc voii divine, nu păcătuiesc.

_ _ _ _ _ _ _ _ _

1 Sfântul Ioan Hrisostom, Comentariu la Epistola I către Corinteni, Omilia 22b, PG 61, 215 B. Merită prezentată aici şi continuarea textului citat, pentru a vedea motivele ce l-au determinat pe Sfântul Ioan Hrisostom să susţină că supunerea femeii a succedat căderii şi, de asemenea, pentru a admira Providenţa şi iubirea lui Dumnezeu faţă de om, în general, şi faţă de femeie, în special. Zice, aşadar, Sfântul Ioan: „Pentru că era normal ca păcatul acesta al neascultării să se răsfrângă asupra întregului neam omenesc (deoarece păcatul, din moment ce s-a produs, n-a favorizat pacea, ci l-a făcut pe om mai brutal şi i-a diminuat rolul de protector al celei create din el [al femeii]);cunoscând răutatea diavolului, Dumnezeu a rostit acele cuvinte, nimicind prin hotărârea Sa duşmănia ce avea să se nască din pricina conspiraţiei celui viclean, şi a sădit în om dorinţa naturală, ca un perete protector împotriva resentimentelor născute din păcat” (215 C).
De asemenea, elocvent e şi faptul că, atunci când se referă la textul respectiv al Facerii, Sfântul Ioan nu citează şi fragmentul care zice „iar acesta te va stăpâni”, ci se limitează în a cita doar prima parte, adică „atrasă vei fi către bărbatul tău”. Considerăm că face acest lucru intenţionat, deoarece sintagma „te va stăpâni” sugerează brutalitate şi tiranie din partea bărbatului, însuşiri pe care nu le putea admite Sfântul Ioan şi în cazul creştinilor deja botezaţi, care se căsătoreau cu binecuvântarea Bisericii. În felul acesta pregăteau încet-încet sau, mai bine zis, erau pregătite de către Biserică auspiciile unei teologii a Tainei Cununiei, într-un mediu în general încă ostil femeii.

2 Sfântul Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei, Comentariu la Epistola către Efeseni, cap. V, PG 124, BC.

3 Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul), Cuvânt la înmormântarea surorii sale, Gorgona, VIII, PG 35, 797 B

Reclame
Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s