DANIEL GOLEMAN: Duşmani intimi

DSC06865

din INTELIGENTA EMOTIONALĂ
de DANIEL GOLEMAN
Editura Curtea Veche
2008

Preluat de AICI

Duşmani intimi

Căsnicia lui şi a ei: rădăcinile se află în copilărie (:::)
Neajunsurile din căsnicie (:::)
Gânduri toxice (:::)
Potopul: scufundarea căsniciei (:::)
Bărbaţii: sexul vulnerabil (:::)
Al lui şi al ei: sfat matrimonial (:::)
Cearta sănătoasă (:::)
Calmarea (:::)
Vorbitul în gând pentru îndepărtarea atmosferei otrăvite (:::)
Cum să asculţi şi să vorbeşti fără a aborda un ton defensiv (:::)
Exersarea (:::)

Sigmund Freud remarca faţă de discipolul său Erikson faptul că a iubi şi a munci sunt cele două capacităţi umane care determină maturitatea completă. Dacă aşa stau lucrurile, atunci maturitatea ar putea fi pusă în pericol, având în vedere tendinţele actuale ale căsniciei şi ale divorţului, care fac ca inteligenţa emoţională să fie mai importantă ca oricând.

Să ne gândim la procentajul divorţurilor. Numărul divorţurilor s-a stabilizat la un anumit nivel. Dar mai există o posibilitate de a calcula rata divorţurilor, care sugerează o creştere vertiginoasă: privind la şansele unui cuplu proaspăt căsătorit de a sfârşi în cele din urmă într-un divorţ. Deşi în ansamblu numărul divorţurilor nu a mai crescut, riscul de divorţ s-a modificat în cazul tinerilor căsătoriţi.

Această modificare este şi mai vizibilă atunci când comparăm rata divorţurilor în cazul cuplurilor căsătorite într-un anumit an. La ameri­cani, din căsniciile care au început la 1890, cam 10% au sfârşit prin-tr-un divorţ. Pentru cei căsătoriţi în 1920, 18%; pentru cei căsătoriţi în 1950, 30%. Căsătoriile din 1970 au avut o proporţie de 50% de des­părţiri. Iar pentru cei căsătoriţi în 1990, posibilitatea ca mariajul să se sfârşească printr-un divorţ a ajuns la înfricoşătoarea cifră de 67%1! Dacă aceste estimări vor continua pe aceeaşi linie, doar trei din zece cupluri căsătorite recent pot conta că vor rămâne nedespărţiţi toată viaţa.

Se poate spune că, în mare parte, această creştere nu se datorează atât de mult scăderii inteligenţei emoţionale, cât eroziunii permanente a constrângerilor sociale — cei care divorţează nu mai sunt stigmatizaţi, nevestele nu mai sunt dependente din punct de vedere financiar de soţi — căci asta ţinea multe cupluri la un loc, chiar şi în cazul celor mai nefericite perechi. Dar dacă aceste constrângeri sociale nu mai reprezintă un factor ce ţine căsniciile la un loc, atunci în mod sigur că forţele emoţionale dintre soţ şi soţie sunt cu mult mai importante, dacă doresc într-adevăr ca legătura dintre ei să dureze.

Aceste legături dintre soţ şi soţie — şi greşelile emoţionale care îi pot determina să se despartă — au fost recent analizate cu o mai mare precizie ca oricând. Poate că descoperirea cea mai importantă pentru înţelegerea a ce anume face ca o căsnicie să reziste sau să fie distrusă vine din câteva măsurători psihologice foarte sofisticate, care permit urmărirea clipă de clipă a nuanţelor emoţionale la nivelul cuplului. Oamenii ştiinţă sunt acum capabili să detecteze valurile invizibile de adrenalină. ale soţului, precum şi creşterile bruşte de tensiune, să observe trecătoare, dar grăitoare microemoţii care se strecoară pe chipul soţiei lui. Aceste măsurători fiziologice scot la iveală un subtext biologic ascuns, care contribuie la dificultăţile cuplului, un nivel critic al realităţii emoţionale, care este de obicei imperceptibil sau trecut cu vederea de către cupluri. Aceste măsurători arată care sunt forţele emoţionale care păstrează o căsnicie sau o distrug. Greşelile apar de la bun început din pricina diferenţelor dintre lumea emoţională a fetelor şi cea a băieţilor.

Căsnicia lui şi a ei: rădăcinile se află în copilărie

Când tocmai intram, de curând, într-o seară, la un restaurant, am  dat peste un tânăr care ieşea pe uşă şi avea un chip împietrit şi ursuz. Imediat în spatele lui era o tânără care venise în fuga mare şi-1 lovea cu disperare cu pumnii în spate ţipând: „Ce naiba! Intoarce-te imediat şi fii drăguţ cu mine!” Această rugăminte tranşantă şi categoric contradictorie făcută unui spate în retragere rezumă tiparul cel mai des întâlnit al cuplurilor cu probleme: ea încearcă să se implice, iar el se retrage. Specialiştii în căsnicii au observat demult că până ca un cuplu să ajungă la terapeut, deja ajunge la acest tipar implicare-retragere, soţul plângându-se că soţia nu este „rezonabilă” prin ceea ce solicită ori prin ieşirile ei, iar ea se plânge de indiferenţa lui faţă de ceea ce spune ea. Acest joc matrimonial reflectă faptul că la nivelul cuplului există două realităţi emoţionale, a lui şi a ei. Rădăcina acestor diferenţe emoţionale, chiar dacă este în parte este biologică, se află şi în copilărie, respectiv în cele două lumi emoţionale în care trăiesc băieţii şi fetele pe măsură ce cresc. Există multe cercetări făcute în legătură cu aceste două lumi separate, barierele dintre ele întărindu-se nu numai din pricina jocurilor diferite pe care le preferă băieţii şi fetele, dar şi de teama încercată de copiii mici de a nu fi ironizaţi pentru că au „o iubită” sau „un iubit”2, într-un studiu referi­tor la prieteniile dintre copii, s-a descoperit că micuţii de trei ani susţin că jumătate dintre prietenii lor sunt de sex opus; cei de cinci ani, spun că circa 20%, iar cei de şapte ani sustin aproape că nu mai există prie­teni de sex opus3. Aceste universuri sociale separate se intersectează foarte putin până la adolescenţă, când încep întâlnirile sentimentale.

Intre timp, băieţii şi fetele învaţă lucruri total diferite despre felul în care să-şi stăpânească emoţiile. Părinţii în general discută emoţiile — cu excepţia mâniei — mai mult cu fiicele decât cu fiii4. Fetele sunt expuse unei mai mari cantităţi de informaţii despre emotii decât băietii: atunci când părinţii inventează poveşti pe care le spun copiilor preşcolari, ei folosesc mai multe cuvinte emoţionale când vorbesc cu fiicele lor decât atunci când vorbesc cu fiii lor; când mamele se joacă, de exemplu, cu sugarii lor, afişează o mai largă gamă de emoţii faţă de fiice decât faţă de fii; când mamele le vorbesc fiicelor despre sentimente, le discută mai în amănunt din punct de vedere al stării emoţionale, decât o fac cu fiii lor — deşi cu fiii intră în mai multe amănunte referitoare la cauzele şi consecinţele emoţiilor precum mânia (probabil pentru a o preveni).

Leslie Brody şi Judith Hali, care au rezumat studiul asupra diferen­ţelor de emoţii între sexe, susţin că acest lucru se întâmplă probabil pen­tru că fetele îşi dezvoltă mai rapid şi mai uşor limbajul decât băietii, ceea ce le face să aibă sentimente care presupun o mai mare experienţă şi o mai bună exprimare, precum şi o capacitate superioară faţă de a băie­ţilor în ceea ce priveşte folosirea cuvintelor pentru a explora şi a înlocui reacţiile emoţionale cum ar fi conflictele fizice; în schimb, adaugă ele, „băieţii pentru care exprimarea în cuvinte a sentimentelor nu este subliniată pot în mare măsură să nu conştientizeze starea emoţională atât în cazul lor, cât şi în cazul celorlalţi.”5

La vârsta de zece ani, cam acelaşi procent de fete şi de băieţi sunt agresivi şi dispuşi la confruntări directe atunci când se înfurie. Dar pe la treisprezece ani apare o diferenţă considerabilă între sexe, care încep să se definească mai bine: fetele devin mai apte decât băietii în arta tacticilor agresive cum ar fi ostracizarea, bârfele nefaste şi răzbunările indirecte.

Băieţii, în general, continuă să fie dispuşi la confruntări directe atunci când sunt furioşi, ignorând strategiile mascate6. Acesta este unul dintre numeroasele motive pentru care băieţii — şi ulterior bărbaţii — sunt mai puţin sofisticaţi decât sexul opus în privinţa tertipurilor vieţii emoţionale.

Când fetiţele se joacă între ele, o fac în grupuri mici, punând accen­tul pe o minimă ostilitate şi pe o maximă cooperare, în vreme ce jocurile băieţilor se fac în grupuri mai mari, punându-se accentul pe concurenţă. O diferenţă cheie poate fi constatată în ceea ce se întâmplă atunci când jocul băieţilor sau al fetelor este întrerupt pentru că cineva păţeşte ceva. Dacă un băiat accidentat este foarte necăjit, ceilalţi aşteaptă de la el să se dea de-o parte şi să nu mai plângă, pentru ca joaca să poată continua. Dacă acelaşi lucru se întâmplă în cazul unor fetiţe care se joacă, jocul se opreşte şi toate se adună în jur, ca să-i vină în ajutor fetiţei care plânge. Diferenţa manifestată de băieţei şi fetiţe la joacă rezumă ceea ce Carol Gilligan de la Harvard subliniază ca fiind o deosebire cheie între sexe: băieţii se mândresc cu autonomia şi independenţa lor, rezistând cu stoi­cism şi singuri la greu, în vreme ce fetele se consideră parte a unei ade­vărate reţele de legături. Astfel, băieţii se simt ameninţaţi de tot ceea ce le-ar putea pune în pericol independenţa, în vreme ce fetele se simt mai ameninţate de o ruptură la nivel relaţional. Aşa cum sublinia şi Deborah Tannen în cartea ei Youjust Don’t Understand (Pur şi simplu nu înţelegi), aceste perspective diferite conduc la faptul că barbatii şi femeile doresc şi aşteptă lucruri total diferite de la o conversaţie; în vreme ce bărbaţii se mulţumesc să vorbească despre diverse „lucruri”, femeile urmăresc legăturile emoţionale.

Pe scurt, aceste contraste apar şi în perioada de şcolarizare, emoţi­ile fiind baza diverselor calităţi. Astfel, fetele devin „apte să interpreteze atât semnele emoţionale verbale cât şi pe cele nonverbale, să-şi exprime şi să-şi comunice sentimentele”, iar băieţii sunt apti să „minimalizeze emoţiile care duc la vulnerabilitate, sentimente de vinovăţie, teamă sau durere.”7 Dovada acestor stări diferite este una de netăgăduit în litera­tura de specialitate. In urma a sute de studii, s-a constatat, de exemplu, că, în medie, femeile sunt mai empatice decât bărbaţii, cel putin în ceea ce priveşte măsurarea capacităţii de a interpreta sentimentele negrăite după expresia feţei, după tonul vocii sau după alte aluzii nonverbale. în mod similar, în general, sunt mai uşor de citit sentimentele de pe chipul unei femei decât cele de pe chipul unui bărbat; în vreme ce în privinţa expresivităţii băieţilor şi fetelor foarte mici nu există diferenţe, după ce trec de şcoala primară, băieţii devin mai puţin expresivi decât fetele. Acest lucru poate reflecta în parte o altă diferenţă cheie: în medie, femeile trăiesc întreaga gamă de emoţii cu o mai mare intensitate şi variabilitate decât bărbaţii — în sensul că femeile sunt mai „emotive” decât bărbaţii8.

Toate acestea înseamnă în general că femeile intră în căsnicie pre­gătite pentru rolul de administrator emoţional, în vreme ce în cazul băr­baţilor acest lucru contează mult mai putin pentru supravieţuirea relaţiei. Intr-adevăr, cel mai important element pentru femei — dar nu şi pentru bărbaţi — pentru ca o relaţie să fie satisfăcătoare s-a arătat că ar fi, con­form unui studiu efectuat asupra a 264 de cupluri, „o bună comuni­care”9. Ted Huston, psiholog la Universitatea din Texas, studiind în pro­funzime cuplurile, a constatat: „Pentru soţii, intimitatea înseamnă a discuta diverse lucruri, mai ales despre cele referitoare la relaţia în sine. In general, bărbaţii nu înţeleg ce vor nevestele de la ei. Ei spun aşa: «Eu vreau să fac diverse lucruri cu ea, iar ea nu vrea decât să vorbim.»” Huston a constatat că în perioada în care fac curte, bărbaţii sunt mult mai dispuşi să stea de vorbă, dintr-o dorinţă de intimitate, cu viitoarele lor şotii. Dar odată căsătoriţi, cu trecerea timpului — mai ales în cuplurile tradiţionale — ei petrec tot mai putină vreme stând de vorbă cu şotiile lor, considerând că acest sentiment de apropiere poate fi exprimat şi prin grădinăritul împreună, mai degrabă chiar decât prin discutarea diver­selor aspecte.

Tăcerea crescândă a soţilor se datorează şi faptului că bărbaţii sunt mai optimişti în privinţa căsniciei lor, în vreme ce soţiile se preocupă de toate problemele care apar; într-un studiu despre căsnicii, bărbaţii văd mai în roz decât sotiile lor întreaga relaţie — actul sexual, finanţele, legă­turile cu rudele prin alianţă, cât de bine se ascultă unul pe celălalt, ce importanţă au neajunsurile personale10. Nevestele, în general, îşi exprimă mai mult decât barbarii nemulţumirile şi o fac verbal mai ales în cuplurile nefericite. Combinând modul optimist în care bărbaţii percep căsătoria cu aversiunea lor faţă de confruntările emoţionale, devine clar de ce soţiile se plâng atât de des că sotii lor încearcă să evite discuţiile despre lucrurile supărătoare din relaţia lor. (Desigur că această diferenţiere pe sexe este o generalizare şi nu este valabilă în fiecare caz; un prieten psihiatru se plângea că în căsnicia lui, şotia nu doreşte să discute despre chestiunile emoţionale, drept pentru care el este cel care le abordează.)

Încetineala cu care bărbaţii deschid discuţiile incomode într-o rela­ţie fără îndoială că se datorează relativei lor incapacităţi de a interpreta exprimarea facială a emoţiei.

Femeile, de exemplu, sunt mai sensibile la o expresie tristă de pe chipul bărbatului decât sunt bărbaţii în a detecta tristeţea din expresia unei femei11. Astfel, o femeie trebuie să fie cu mult mai tristă decât un bărbat pentru ca acesta să-i observe sentimentele şi eventual să pună problema referitor la ce a dus la această situaţie.

Aşadar, trebuie să ne gândim la implicaţiile diferenţelor emoţionale între sexe pentru a explica felul în care cuplurile reuşesc să depăşească supărările şi neînţelegerile la care se ajunge inevitabil într-o relaţie intimă. De fapt, chestiunile precise cum ar fi cât de des face un cuplu dragoste, sau cum trebuie crescuţi copiii, ori ce datorii sau economii are un cuplu nu sunt elemente care pot să închege sau să strice o căsnicie. De fapt, de felul cum discută un cuplu despre aceste puncte delicate depinde soarta căsniciei lor. Ajungerea la o înţelegere despre cum să depăşească neîn­ţelegerile constituie cheia supravieţuirii unui mariaj; bărbaţii şi femeile trebuie să depăşească diferenţele înnăscute între sexe, abordând emoţiile dificile. Când nu reuşesc, cuplurile devin vulnerabile în faţa emoţiilor şi în final asta le poate distruge relaţia propriu-zisă. Aşa cum vom vedea, aceste fisuri au mai multe şanse de dezvoltare atunci când unul sau ambii parteneri au anumite deficienţe de inteligenţă emoţională.

Neajunsurile din căsnicie

Fred:     Mi-ai strâns rufele de pe sârmă?

Ingrid:   (cu un ton batjocoritor) „Mi-ai strâns rufele de pe sârmă.” N-ai decât să ţi le strângi tu, nenorocitele alea de rufe. Ce sunt eu, servitoare?

Fred:     N-aş zice. Dacă-ai fi fost servitoare, măcar ai fi ştiut să faci curat.

Dacă acest dialog ar fi fost dintr-un serial de comedie, ar fi putut fi amuzant, numai că acest ton dureros de tăios a fost abordat de două persoane care formau un cuplu şi care (poate că nici nu vă surprinde) au divorţat în următorii ani12. Ei au fost întâlniţi în cadrul unui studiu de laborator făcut de psihologul John Gottman de la Universitatea din Washington, care a făcut poate cea mai detaliată analiză asupra legăturii emoţionale dintre cupluri, dar şi asupra sentimentelor corozive care pot distruge căsnicia13. Conversaţiile cuplurilor au fost înregistrate pe casete video, după care au fost analizate în amănunt ore întregi pentru a desluşi emoţiile secrete şi felul cum acţionează ele. întocmirea unei hărti a neajun­surilor ce pot duce un cuplu la divorţ a avut un rol primordial în privinţa inteligenţei emoţionale şi a importanţei sale în supravieţuirea unei căsnicii.

În ultimii douăzeci de ani, Gottman a detectat momentele bune şi rele a peste două sute de cupluri, o parte de curând căsătorite, altele de zeci de ani. Gottman a făcut o hartă a ecologiei emoţionale a căsniciei cu o asemenea precizie, încât într-unul dintre studii el a reuşit chiar să pre­vadă care dintre cuplurile testate (precum cel al lui Fred şi Ingrid, a căror discuţie despre rufe a fost atât de tăioasă) vor divorţa în următorii trei ani. Intr-o proporţie de 94% el a avut dreptate, ceea ce nu s-a mai întâlnit în studiile asupra mariajelor!

Acurateţea analizei lui Gottman constă în metoda sa extrem de minu­ţioasă şi de atentă de analizare a dovezilor. Atunci când cuplurile vorbesc, senzorii înregistrează şi cea mai măruntă modificare fiziologică; o ana­lizare clipă de clipă a expresiei de pe chip (folosind sistemul de citire a emoţiilor creat de Paul Ekman) detectează şi cea mai subtilă şi trecătoare nuanţare a sentimentului. După şedinţă, fiecare partener vine separat în laborator şi urmăreşte caseta cu înregistrarea conversaţiei, dezvăluindu-şi gândurile ascunse din cele mai încinse momente ale schimbului de re­plici. Rezultatul este un fel de radiografie emoţională a căsniciei.

Un semnal timpuriu de avertizare a faptului că o căsnicie se află în pericol este critica aspră, susţine Gottman. Intr-o căsnicie sănătoasă, bărbatul şi nevasta se simt liberi să-şi exprime nemulţumirile. Dar mult prea adesea, în fierbinţeala mâniei, nemulţumirile ajung să fie exprimate într-o manieră distructivă, declanşându-se atacuri la adresa caracterului parte­nerului de viaţă. De exemplu, Pamela şi fiica ei s-au dus să cumpere pantofi, în vreme ce soţul, Tom, s-a dus la o librărie. S-au înţeles să se întâlnească în faţa poştei într-o oră şi apoi să meargă împreună să vadă un film la matineu. Pamela a fost punctuală, dar nici urmă de Tom. „Unde este? Filmul începe în zece minute”, s-a plâns Pamela fiicei sale. „Tatăl tău atâta e în stare să facă, să încurce totul.”

Când apare şi Tom zece minute mai târziu, fericit că s-a întâlnit cu un prieten şi cerându-şi scuze că a întârziat, Pamela zice cu sarcasm: „Nu e nimic — abia am avut ocazia să discutăm despre extraordinarultău talent de a da totul peste cap. Nu te gândeşti niciodată la consecinţe şi eşti cumplit de egoist!”

Reproşul Pamelei înseamnă mai mult decât atât: este un asasinat asupra personalităţii celuilalt, un atac la persoană, şi nu un comentariu asupra faptei. La urma urmei, Tom şi-a cerut scuze, şi totuşi Pamela l-a etichetat drept „cumplit de egoist”. Majoritatea cuplurilor trec prin ase­menea momente din când în când şi atunci nemulţumirea în legătură cu ceea ce a făcut partenerul se transformă într-un atac împotriva per­soanei, şi nu a faptei. Numai că aceste critici dure au un impact emo­ţional coroziv în comparaţie cu reproşurile rezonabile. Asemenea atacuri, chiar dacă sunt de înţeles, devin tot mai dese dacă soţul sau soţia simt că reproşurile lor rămân neauzite sau ignorate.

Diferenţa dintre reproşuri şi critici directe la persoană este una sim­plă. Intr-un reproş, soţia respectivă specifică faptul care a nemulţumit-o şi critică fapta soţului ei şi nu pe el, declarând ce a simţit: „Când ai uitat să-mi iei rufele de la spălătoria chimică mi-am dat seama că nu ţii la mine.” Este o exprimare ce dovedeşte inteligenţă emoţională — afirmă ceva, dar nu cu un ton violent sau pasiv. Dar într-un atac la persoană, ea foloseşte ocazia pentru a aduce o critică globală la adresa soţului ei: „Eşti atât de egoist şi nu-ţi pasă. Asta dovedeşte încă odată că nu pot avea încredere în tine că ai fi în stare să faci ceva ca lumea.” O aseme­nea critică îl face pe celălalt să-i fie ruşine, să simtă că nu este iubit, că este acuzat şi că are defecte — ceea ce mai mult ca sigur că va duce la o reacţie defensivă care nu va drege în nici un fel lucrurile.

Mai mult, atunci când se aduce o critică cu o nuanţă de dispreţ, emotia creată este extrem de distructivă. Dispreţul însoţeşte adesea furia; el nu se exprimă doar prin cuvinte, ci şi prin tonul vocii sau printr-o expresie supărată a feţei. Forma cea mai evidentă este, desigur, ironia sau insulta — „nenorocitule”, „scârbă ce eşti”, „amărâtule”. La fel de dăunător este şi limbajul trupului care transmite acest dispreţ, mai ales strâmbăturile din gură, care sunt un limbaj facial universal pentru dez­gust, sau datul ochilor peste cap, ca şi cum ar spune „Of, Doamne!”

Dispreţul facial este de fapt o contracţie a muşchilor „gropiţelor”, a colţurilor gurii (cel mai adesea doar în stânga), în vreme ce ochii sunt dati peste cap. Când unul dintre parteneri afişează această expresie, celălalt, într-un schimb emoţional tacit, înregistrează o creştere a bătăilor inimii cu două sau trei pulsatil pe minut. Conversaţia invizibilă este în plin avânt; dacă soţul îşi manifestă permanent dispreţul, a constatat Gottman, soţia cade mult mai uşor pradă unei întregi game de probleme de sănătate, de la răceli şi gripe până la infecţii urinare sau o stare de nelinişte, precum şi simptome gastrointestinale. Atunci când chipul sotiei manifestă dezgustul, rudă bună cu dispreţul, de patru sau de mai multe ori într-o conversaţie de un sfert de oră, este un semn tăcut că respec­tivul cuplu se va despărţi în următorii patru ani.

Sigur că o manifestare ocazională a dispreţului sau a dezgustului nu poate destrăma o căsnicie. Insă asemenea exprimări emoţionale dese seamănă cu fumatul sau cu colesterolul crescut ca factor de risc în bolile de inimă — cu cât sunt mai mari şi de mai lungă durată, cu atâta peri­colul creşte. Pe drumul spre divorţ, fiecare dintre aceşti factori îl prezice pe următorul pe această scară mereu crescândă a nefericirii. Critica şi dispreţul sau dezgustul devenite obişnuinţă sunt semne de pericol, pen­tru că indică faptul că soţul sau soţia şi-au judecat în gând cât se poate de tare partenerul de viaţă, în mintea lor, partenerul este veşnic condam­nat pentru ceva. Acest tip de gândire negativă şi ostilă duce în mod firesc la atacuri care-1 fac pe celălalt să abordeze o poziţie defensivă — sau să fie gata de contraatac.

Fiecare dintre cele două capete ale reacţiei luptă-sau-fugi reprezintă un răspuns la atac. Cel mai adesea se contraatacă prin exprimarea mâniei. Această cale duce de obicei la un adevărat meci de ţipete fără rost. Reacţia alternativă, fuga, poate fi şi mai dăunătoare, mai ales când „fugi­tul” înseamnă o izolare într-o tăcere încremenită.

Acest zid al tăcerii este o ultimă posibilitate de apărare. Cel care alege această soluţie refuză conversaţia, răspunzând printr-o tăcere mormântală şi un chip impasibil. Această modalitate transmite un mesaj pu­ternic fără echivoc, un fel de combinaţie de răceală, distanţă, superiori­tate şi detaşare. Acest zid apare mai ales în căsniciile care se îndreaptă spre un dezastru sigur; în 85% dintre aceste cazuri, soţul este cel care reacţionează astfel în faţa atacurilor pline de reproşuri şi dispreţ din par­tea soţiei14. Când această reacţie devine ceva obişnuit, ea are un efect devastator asupra sănătăţii unei relaţii afective: taie toate punţile de rezolvare a neînţelegerilor.

Gânduri toxice

Copiii nu sunt cuminţi şi Martin, tatăl lor, se supără. El se întoarce spre soţia sa Melanie şi îi spune pe un ton răstit: „Dragă, nu crezi că ar trebui să se mai potolească şi copiii ăştia?”
El de fapt gândeşte: „E prea îngăduitoare cu copiii.”
Melanie reacţionează la mânia lui, înfuriindu-se la rândul ei. Chipul i se înăspreşte, încruntă sprâncenele şi îi răspunde: „Copiii se joacă şi ei. Oricum, în curând vor merge la culcare.”
Ea de fapt gândeşte: „Iar începe, tot timpul se plânge de ceva.”
Martin este acum vizibil enervat. Se apleacă ameninţător, cu pumnii încleştaţi şi spune pe un ton scos din sărite: „N-ar trebui să-i culc de pe acum?”
De fapt, el gândeşte: „Ea este veşnic contra mea, în toate. Ar fi mai bine să preiau iniţiativa.”
Melanie, dintr-o dată speriată de mânia lui Martin, spune blând: „Nu, îi culc eu imediat.”
Ea de fapt gândeşte: „Şi-a ieşit din fire — le-ar putea face vreun rău copiilor. Mai bine cedez.”

Aceste conversaţii paralele — cea rostită şi cea din gând — sunt dis­cutate de Aaron Beck, fondatorul terapiei cognitive, ca exemplu de gândire ce poate otrăvi o căsnicie15. Adevăratul schimb emoţional între Melanie şi Martin este format de gândurile lor şi aceste gânduri, la rân­dul lor, sunt determinate de un strat mai profund, pe care Beck îl nu­meşte al „gândirilor automate” — trecătoare presupuneri făcute în avans despre sine şi despre ceilalţi, care reflectă atitudinile noastre emoţionale cele mai profunde. Melanie gândeşte ascuns cam aşa: „întotdeauna mă terorizează cu mânia lui”; pentru Martin, gândul cheie este: „N-are nici un drept să se comporte aşa cu mine.” Melanie se consideră o victimă nevinovată a căsniciei lor, iar Martin socoteşte că are tot dreptul să fie indignat, pentru că nu este tratat corect.

Gândurile că am fi victime nevinovate ori că avem dreptul să ne indignăm sunt tipice pentru partenerii de viaţă din căsnicii cu probleme care îşi alimentează permanent mânia şi suferinţa16, în momentul în care aceste gânduri nefaste cum ar fi dreptul la indignare devin un reflex, ele se autoconfirmă: partenerul care se consideră o victimă caută veşnic acele fapte ale celuilalt care-i pot confirma punctul de vedere, ignorând sau neluând în seamă gesturile frumoase care ar putea pune la îndoială sau nu ar mai confirma această idee.

Aceste gânduri sunt foarte puternice; ele declanşează sistemul de alarmă neural. Odată ce soţul se consideră o victimă, el declanşează un atac emoţional, drept pentru care va tot analiza cu uşurinţă pe toate feţele o listă întreagă de nemulţumiri care-i vor aminti că a fost transfor­mat într-o victimă. Şi nu-şi va mai aminti nimic din tot ceea ce a făcut ea în întreaga lor relaţie care ar putea pune la îndoială ideea că este o vic­timă nevinovată. Partenera de viaţă este pusă într-o situaţie fără ieşire: astfel, chiar şi lucrurile bune pe care le face vor fi răstălmăcite atunci când vor fi analizate printr-o lentilă negativă şi refuzate ca o palidă încer­care a ei de a nega că încearcă să-1 transforme într-o victimă.

Partenerii care nu au asemenea puncte de vedere declanşatoare de neînţelegeri dau o interpretare benignă la ceea ce se întâmplă, aşa încât e mai puţin probabil să se ajungă la astfel de deturnări, sau, în cazul în care ele totuşi apar, partenerii îşi revin mai repede. Gândirea care mentine sau alimentează nefericirea urmează un tipar subliniat în Capitolul 6 de către psihologul Martin Seligman, referitor la perspectiva pesimistă şi cea optimistă. Punctul de vedere pesimist porneşte de la premisa că partenerul de viaţă are defecte inerente, care nu pot fi schimbate şi care generează suferinţă: „Este egoist şi nu-1 interesează decât persoana lui; aşa a fost crescut şi aşa va rămâne pentru totdeauna. Vrea să-i fiu la dis­poziţie permanent şi puţin îi pasă de ceea ce simt eu.” In schimb, punc­tul de vedere optimist sună cam aşa: „Acum este mai exigent, dar a fost atât de atent în trecut; poate este prost dispus — mă întreb dacă nu are probleme la serviciu.” Aceasta este o perspectivă în care mariajul nu este privit ca iremediabil distrus sau fără speranţă. In schimb, ea socoteşte că momentul nepotrivit se datorează unei situaţii care poate fi schimbată. Prima atitudine aduce numai nefericire; cea de-a doua calmează. Parte­nerii care abordează perspectiva pesimistă sunt sortiţi blocajelor emoţio­nale; se înfurie, se simt jigniţi sau, oricum, nefericiţi din pricina lucru­rilor pe care le fac partenerii lor de viaţă; şi devin tulburaţi de îndată ce începe un asemenea episod. Nemulţumirea lor interioară şi atitudinea pesimistă cu siguranţă va declanşa reproşuri şi dispreţ în confruntarea cu partenerul, care, la rândul său, va deveni defensiv şi se va refugia în spatele unui zid.

Poate că virulenţa cea mai mare a acestor gânduri otrăvite se con­stată la soţii violenţi din punct de vedere fizic cu soţiile lor. Un studiu asupra soţilor violenţi făcut de psihologii de la Universitatea Indiana a demonstrat că aceşti bărbaţi îmbrăţişează exact raţionamentul puştilor duri din curtea şcolii, detectând intenţii ostile chiar şi în lucrurile cele mai neutre pe care le fac soţiile lor, şi folosesc această judecare greşită pentru a-şi justifica propria violenţă (bărbaţii agresivi din punct de vedere sexual cu iubitele lor procedează cumva în mod similar, fiind bănuitori la adresa femeilor şi neluând în seamă obiecţiile lor)17. Aşa cum am văzut în Capitolul 7, aceşti bărbaţi se tem mai ales să nu fie res­pinşi, nesocotiţi sau supuşi unor situaţii jenante în public de către soţiile lor. Un scenariu tipic care declanşează gânduri ce „justifică” violenţa celor care-şi bat nevestele este: „Ai ieşit în societate şi observi că în ultima jumătate de oră soţia ta a stat de vorbă şi a râs cu acelaşi bărbat atrăgător. El pare câ-i face curte.” Când aceşti bărbaţi percep că soţiile lor fac ceva ce sugerează o posibilă respingere sau o abandonare a lor, reacţionează prin indignare şi revoltă. Se pare că gânduri reflexe de genul: „O să mă părăsească” declanşează un blocaj emoţional, în virtu­tea căruia soţii care-şi bat nevestele reacţionează impulsiv sau, cum spun cercetătorii, „nu reuşesc să aibă o relaţie comportamentală adecvată” — deci devin violenţi18.

Potopul: scufundarea căsniciei

Efectul imediat al acestor atitudini nefericite este declanşarea unei crize permanente, pentru că blocajele emoţionale apar tot mai des, iar suferinţa şi mânia nu mai pot fi depăşite. Gottman foloseşte un alt ter­men — potopul — referitor la această tulburare emoţională mult prea des întâlnită; sotii sau soţiile ajunşi în această situaţie sunt atât de copleşiţi de negativismul partenerului şi de propria lor reacţie faţă de acesta, încât sunt înghiţiţi de sentimente cumplite, scăpate de sub control. Aceşti oa­meni nu mai sunt în stare să recepteze nimic nedistorsionat sau să reac­ţioneze cu mintea limpede; le este tot mai greu să se organizeze în gân­dire şi revin la reacţii primitive. Ei ar vrea ca lucrurile să înceteze sau ar vrea să fugă ori, uneori, să lovească la rândul lor. Această potopire este un blocaj emoţional care se prelungeşte de la sine.

Unii oamenii ajung greu în această fază, pentru că suportă uşor mânia şi dispreţul, în vreme ce la altii se declanşează încă din momen­tul în care partenerul face cel mai neînsemnat comentariu. Din punct de vedere ştiinţific, descrierea momentului ar consta în aceea că bătăile inimii cresc mult peste nivelul de calm19. Astfel, ritmul inimii femeii ajunge să fie de 82 de bătăi pe minut, iar al bărbatului de 72 de bătăi pe minut (ritmul cardiac variază în special în funcţie de dimensiunea fizică a persoanei). Această senzaţie apare în momentul când ritmul creşte cu 10 bătăi pe minut faţă de ritmul de repaos; dacă se ajunge la 100 de bătăi pe minut (ceea ce se întâmplă cu uşurinţă în momentele de furie sau de lacrimi), atunci trupul pompează adrenalină şi alţi hormoni, ceea ce păstrează starea de nemulţumire pentru mai multă vreme. Mo­mentul de blocaj emoţional este vizibil din ritmul cardiac: el poate creşte cu 10, 20 sau chiar cu 30 de bătăi pe minut într-o clipă. Muşchii se încordează; apar dificultăţile de respiraţie. Este o invazie de sentimente otrăvite şi o neplăcută baie de frică şi mânie ce nu poate fi evitată, iar în mod subiectiv pare că durează „o veşnicie” până trece. In acest moment — de plin blocaj — emoţiile persoanei sunt atât de puternice, iar pers­pectiva atât de îngustă şi gândirea atât de confuză, încât nu este nici o şansă de a accepta punctul de vedere al celuilalt sau de a rezolva lucru­rile în mod rezonabil.

Sigur că majoritatea soţilor şi soţiilor trec prin asemenea momente de mare intensitate atunci când se ceartă — e firesc. Problema într-o căs­nicie apare atunci când unul dintre parteneri se simte invadat aproape permanent. Apoi, partenerul se simte copleşit de celălalt, este mereu gata să reacţioneze în faţa unui atac emoţional sau a unei nedreptăţi, devine extrem de vigilent la cel mai mic semn de atac, insultă sau ener­vare şi categoric că va reacţiona exagerat şi la lucrurile neînsemnate. Dacă sotia unui asemenea personaj aflat în această stare îi spune: „Iubi­tule, trebuie să stăm de vorbă”, el va alege un gând negativ: „Iar vrea să ne certăm” şi va declanşa potopul. Revenirea dintr-o asemenea stare fiziologică este tot mai dificilă, în vreme ce lucrurile cele mai inofensive sunt privite dintr-o perspectivă sinistră, care declanşează mereu potopul.

Acesta este poate punctul de cotitură cel mai periculos al unei căs­nicii, o schimbare catastrofală într-o relaţie. Partenerul potopit ajunge să gândească tot ce este mai rău despre celălalt, interpretând mereu tot ceea ce face acesta într-o lumină negativa. Micile probleme generează bătălii majore, se simte permanent jignit. Cu timpul, acest partener începe să considere toate problemele din căsnicie ca fiind grave şi imposibil de reparat, pentru că potopul în sine sabotează orice încercare de îndreptare a situaţiei. Lucrurile continuând pe acest făgaş, pare inutil să mai fie discutate şi partenerii încearcă să se aline pe cont propriu, încep să ducă vieţi paralele, practic izolându-se unul de celălalt şi sim­ţind singurătatea din interiorul căsniciei. Din păcate, după cum constată Gottman, mult prea des se ajunge la pasul următor, care este divorţul.

Pe acest drum spre divorţ, consecinţele tragice ale deficienţelor de competenţă emoţională sunt mai mult decât evidente. Atunci când un cuplu intră în cercul infernal al reproşurilor şi al dispreţului, al defen­sivei şi al zidurilor ce se înalţă între ei, al gândurilor neplăcute şi al po­topului emoţional, este reflectată de fapt o dezintegrare a autoconştientizării şi a autocontrolului emoţional, al empatiei şi al capacităţii de a se calma unul pe celălalt şi pe sine.

Bărbaţii: sexul vulnerabil

Revenind la diferenţele dintre sexe în ceea ce priveşte viaţa emoţio­nală, se dovedeşte că ele sunt rădăcina ascunsă a declinului căsniciei. Iată ce s-a constatat: Chiar şi după mai bine de treizeci şi cinci de ani de căs­nicie există o distincţie clară între soti şi soţii legată de felul în care privesc conflictele emoţionale. In general, femeile sunt mai dispuse să intre în dis-cutii contradictorii pe probleme de căsnicie decât bărbaţii. La această concluzie a ajuns în urma unui studiu Robert Levenson de la Univer­sitatea Berkeley din California, bazându-se pe cercetarea a 151 de cupluri cu căsnicii de lungă durată. Levenson a constatat că soţilor li se pare neplăcut şi chiar au o aversiune faţă de a se înfuria în timpul unei neîn­ţelegeri casnice, în vreme ce pe soţii nu le deranjează chiar aşa de rău20.

Sotii dovedesc o mai mare intensitate a spiritului negativ decât soţi­ile lor; bărbaţi cad mai uşor pradă acestui potop decât femeile, ca reacţie la reproşurile partenerului. Odată ajunşi în această situaţie, soţii secretă mai multă adrenalină în sânge, secreţie declanşată de reacţia negativă a soţiilor lor; soţilor le trebuie mai multă vreme pentru a-şi reveni dintr-o asemenea stare21. Acest lucru sugerează că genul de bărbat stoic şi im­perturbabil precum Clint Eastwood pare a fi de fapt o formă de apărare împotriva unui sentiment copleşitor din punct de vedere emoţional.

Motivul pentru care bărbaţii sunt predispuşi la a ajunge împietriţi, presupune Gottman, este acela de a se proteja pe ei înşişi de potop; stu­diul său arată că în momentul când se izolează, ritmul lor cardiac scade cam cu zece bătăi pe minut, ceea ce conferă o senzaţie subiectivă de uşu­rare. Dar — şi aici se află paradoxul — atunci când bărbaţii se ascund în spatele unui zid, ritmul cardiac al sotiilor creşte, fapt ce semnalizează o profundă nemulţumire. Acest tango al creierului limbic, cu fiecare sex care îşi caută alinare la celălalt, duce la o cu totul altă stare în raport cu confruntările emoţionale: bărbaţii doresc să le evite tot atât de mult pe cât nevestele se simt nevoite să le caute cu tot dinadinsul.

Tot aşa cum bărbaţii preferă să se refugieze în spatele unui zid, femeile aleg să facă reproşuri soţilor lor22. Această asimetrie apare ca rezultat al faptului că sotiile îşi urmăresc rolul de administrator emoţio­nal. Cum ele încearcă să declanşeze şi să rezolve neînţelegerile şi mâhni­rile, tot aşa soţii lor se dovedesc puţin dispuşi să se implice în discuţii aprinse. Soţia îşi vede soţul refuzând implicarea, şi atunci îşi sporeşte volumul şi intensitatea nemulţumirii, începând să-i facă reproşuri. Ca răspuns, soţul devine defensiv sau se refugiază în spatele unui zid; ea se simte frustrată şi furioasă, devenind dispreţuitoare, pentru a da o mai mare greutate insatisfacţiei sale. Când soţul devine obiectul criticii şi al dispreţului soţiei sale, începe să creadă că este o victimă nevinovată sau că are dreptul să se indigneze, ceea ce declanşează un potop tot mai mare. Pentru a evita o atare situaţie, el devine tot mai defensiv sau pur şi simplu se refugiază în spatele unui zid. Dar nu uitati, când soţii se izolează, ei declanşează potopul asupra şotiilor lor, care se simt complet descurajate. Pe măsură ce certurile în căsnicie se intensifică, ele pot scăpa uşor de sub control.

Al lui şi al ei: sfat matrimonial

Dată fiind această copleşitoare diferenţă în ce priveşte felul în care bărbaţii şi femeile reacţionează în faţa sentimentelor neplăcute din rela­ţia lor, se pune problema cum îşi pot apăra cuplurile iubirea şi afecţiunea — pe scurt, cum îşi pot apăra căsnicia? Pe baza urmăririi interacţiunii la nivelul cuplurilor a căror căsnicie a supravieţuit peste ani, cercetătorii problemelor matrimoniale oferă sfaturi precise pentru bărbati şi pentru

femei, fiecăruia în parte, precum şi câteva îndemnuri valabile şi pentru unii şi pentru altii.

Bărbaţii şi femeile, în general, au nevoie de reglări emoţionale dife­rite. Pentru bărbaţi, sfatul ar fi să nu devină parte într-un conflict, ci să înţeleagă că atunci când soţiile lor aduc în discuţie o nemulţumire sau o neînţelegere, o pot face ca pe un act de iubire, încercând să păstreze relaţia sănătoasă şi pe drumul cel bun (deşi s-ar putea să fie şi alte motive care să justifice ostilitatea şotiei). Atunci când nemulţumirile fierb, ele cresc în intensitate până ce explodează; atunci când sunt aerisite şi analizate, tensiunea scade. Şotii trebuie să înţeleagă că mânia sau nemulţumirea nu sunt sinonime cu atacurile personale — adesea, emoţiile soţiilor lor fiind doar sublinieri, accentuări ale sentimentelor lor referitoare la chestiunea în cauză.

De asemenea, bărbaţii trebuie să aibă grijă să nu scurtcircuiteze dis-cutia, oferind prea curând o soluţie practică — în general, e mult mai important ca şotia să simtă că soţul ei îi ascultă cu atenţie nemulţumirea şi dă dovadă de empatie în raport cu sentimentele ei în chestiunea în cauză (deşi el nu are nevoie să fie de acord cu ea). Ea poate considera faptul că el îi dă un sfat ca pe o neglijare a sentimentelor ei, socotite neimportante. Şotii care reuşesc să suporte mânia încinsă a soţiilor lor, în loc să o treacă cu vederea, socotind-o neînsemnată, îşi ajută soţiile să se simtă auzite şi respectate. Mai presus de toate, şotiile doresc să le fie recunoscute sentimentele şi respectate ca valabile, chiar dacă soţii lor sunt de altă părere. De cele mai multe ori, când o şotie simte că punc­tul ei de vedere s-a făcut auzit şi că sentimentele ei au fost remarcate, ea se calmează.

Sfatul pentru femei este unul paralel. Cum principala problemă a bărbaţilor este faptul că şotiile lor îşi fac auzite prea des nemulţumirile, nevestele ar trebui să facă un efort şi să aibă grijă să nu-şi atace soţii — se pot plânge de ceea ce au făcut ei, dar nu trebuie criticaţi ca persoană şi nici dispreţuiri. Reproşurile nu trebuie să fie atacuri la adresa perso­nalităţii lor, ci să fie afirmării clare că un anumit fapt nu le convine. Un atac la persoană virulent va duce aproape sigur la o atitudine defensivă din partea soţului sau la ridicarea unui zid, situaţie şi mai frustrantă, care va spori neînţelegerea. De asemenea, este de ajutor ca reproşurile şotiei să fie incluse într-un context mai larg, în care îşi reafirmă inclusiv iubirea faţă de el.

Cearta sănătoasă

Articolul din ziarul de dimineaţă ne oferă o lecţie practică pentru felul în care nu trebuie rezolvată o neînţelegere în căsnicie. Marlene Lenick s-a certat cu soţul ei, Michael: el voia să se uite la meciul între echipele Dallas Cowboys şi Philadelphia Eagles, iar ea voia să vadă şti­rile. In vreme ce el şi-a adjudecat meciul, dna Lenick i-a spus că: „S-a săturat de fotbalul ăsta”, s-a dus în dormitor, a înşfăcat un pistol de cali­bru 38 şi 1-a împuşcat de două ori, în vreme ce el se uita la meci în camera lui de lucru. Dna Lenick a fost acuzată de atac de maximă gravi­tate şi eliberată contra a 50 000 de dolari. Dl Lenick a fost audiat în stare bună, revenindu-şi în urma gloanţelor care îi intraseră prin abdo­men şi îi ieşiseră prin omoplatul stâng şi prin gât23.

Sigur că unele certuri în căsnicie sunt prea violente — sau prea grave —, dar ele oferă o primă şansă de a aduce inteligenţa emoţională în cuplu. De exemplu, perechile care rezistă împreună se referă de obi­cei la un singur subiect şi-şi oferă unul altuia şansa de a-şi exprima punc­tul de vedere în legătură cu acesta24. Dar aceste cupluri fac un pas important înainte: îşi arată că se ascultă unul pe celălalt. Cum acest lucru este ceea ce urmăreşte de fapt cu îndârjire celălalt din punct de vedere emoţional, empatia duce la reducerea tensiunilor.

Ceea ce le lipseşte în mod special cuplurilor care în final ajung la divorţ este tocmai încercarea măcar a unuia dintre parteneri de a deten-siona atmosfera presupusă de o ceartă. Prezenţa sau absenţa căilor de reparare a fisurilor este diferenţa primordială dintre certurile cuplurilor cu o căsnicie sănătoasă şi cele ale cuplurilor care până la urmă divor­ţează25. Mecanismele de reparare care împiedică o ceartă să ajungă la o explozie sunt de fapt foarte simple — menţinerea discuţiei pe o anumită linie, empatia şi reducerea tensiunii. Aceste gesturi fundamentale sunt un fel de termostat emoţional care împiedică sentimentele exprimate să dea pe dinafară şi să copleşească acea capacitate a partenerilor de a se concentra exclusiv asupra chestiunii în cauză.

Una dintre strategiile general valabile pentru ca o căsnicie să func­ţioneze este să nu se concentreze discuţia pe anumite subiecte — edu­caţia copiilor, sexul, banii, gospodăria — care sunt prilejuri de ceartă, ci să se cultive inteligenţa emoţională a cuplului, sporindu-se şansele de a rezolva lucrurile. Câteva calităţi emoţionale — în special capacitatea de a se calma (sau de a-1 calma pe partener), empatia şi ascultarea atentă — pot ajuta cuplul să-şi rezolve în mod eficient neînţelegerile. Toate acestea duc la aşa-numitele neînţelegeri sănătoase sau la „certurile sănătoase”, care permit unei căsnicii să fie înfloritoare şi să depăşească aspectele nega­tive care, dacă sunt lăsate să se acumuleze, pot distruge o căsnicie26.

Desigur că nici unul dintre aceste obiceiuri emoţionale nu se schimbă peste noapte; este necesară multă perseverenţă şi vigilenţă. Cuplurile vor fi în stare să opereze aceste schimbări cheie în măsura în care sunt moti­vate să încerce. Multe, sau majoritatea reacţiilor emoţionale, se declan­şează cu atâta uşurinţă într-o căsnicie pentru că ele au fost deja inocu­late încă din copilărie, învăţate în cele mai intime relaţii sau modelate pentru noi de părinţi, fiind deja formate în momentul căsătoriei. Astfel, există predispoziţii la obiceiuri emoţionale — reacţia exagerată la cele mai mici semne de confruntare —, chiar dacă probabil am jurat că noi nu vom face precum părinţii noştri.

Calmarea

Fiecare emoţie puternică are la bază un impuls de a acţiona; stăpâ­nirea acestor impulsuri este fundamentală pentru inteligenţa emoţională. Uneori poate fi extrem de greu, mai ales în relaţiile de iubire, unde miza este foarte mare. Reacţiile declanşate în aceste situaţii se răsfrâng asupra celor mai profunde nevoi ale noastre — de a fi iubiţi şi de a ne simţi res­pectaţi, de a nu fi părăsiţi sau lipsiţi de afecţiune. Nu e de mirare că într-o ceartă în căsnicie reacţionăm ca şi cum ar fi o chestiune de supravieţuire. Dar nimic nu se poate rezolva pozitiv atâta vreme cât soţul şi şotia se află în plin blocaj emoţional. Unul dintre talentele-cheie într-o căsni­cie este ca partenerii să înveţe să-şi calmeze sentimentele de nemulţu­mire. De fapt, asta înseamnă stăpânirea capacităţii de a-şi reveni rapid în urma potopului produs de un blocaj emoţional. Cum capacitatea de a asculta, de a gândi şi de a vorbi logic pare să dispară într-un moment de criză emoţională, calmarea este un pas extrem de constructiv şi fără de care nu mai este posibil nici un progres în rezolvarea chestiunii în cauză. Cuplurile ambiţioase pot învăţa să-şi monitorizeze pulsul din cinci în cinci minute în timpul confruntărilor, luându-şi-1 la carotidă, la câţiva cen­timetri între lobul urechii şi maxilar (cei care fac gimnastică aerobică învaţă uşor asta)27. Luarea pulsului în cincisprezece secunde şi înmulţirea lui cu patru dă valoarea lui pe minut. Făcând aceasta în momentele de calm, aveţi un punct de reper; dacă pulsul creşte cu peste zece bătăi pe minut faţă de nivelul obişnuit, înseamnă că a început potopul. Dacă s-a ajuns la această cifră, cuplul trebuie să facă o pauză de douăzeci de mi­nute, în care să se calmeze înainte de a lua o hotărâre. Chiar dacă o pauză de cinci minute ar putea părea suficientă, recuperarea fiziologică se face treptat. Aşa cum am văzut în Capitolul 5, mânia care persistă generează alt val de mânie; prin urmare, o pauză mai lungă dă un răgaz mai mare trupului să-şi revină din starea de surescitare iniţială.

Pentru cuplurile cărora h’ se pare ciudat, şi este de înţeles, să-şi ia pulsul în timp ce se ceartă e mai simplu să existe o înţelegere stabilită în prealabil care să permită oricăruia dintre parteneri să ceară o pauză la primele semne de potop detectate. In această perioadă, calmarea poate fi ajutată printr-o tehnică de relaxare sau printr-un exerciţiu de gimnas­tică aerobică (sau prin oricare dintre celelalte metode enunţate în Capi­tolul 6), ceea ce îi poate face pe parteneri să iasă mai repede din bloca­jul emoţional.

Vorbitul în gând pentru îndepărtarea atmosferei otrăvite

Cum acest potop este declanşat de gânduri negative despre parte­ner, e de ajutor ca soţul sau şotia care s-a supărat din pricina unor comentarii prea dure să le abordeze direct. Gânduri de genul „N-am să mai înghit aşa ceva” sau „Nu merit să fiu tratat(ă) astfel” sunt sloganuri de tip victimă nevinovată sau dreaptă indignare. Aşa cum sublinia tera­peutul Aaron Beck, prinzând din zbor aceste gânduri şi analizându-le — în loc să îi înfurie sau să îi jignească — soţul sau şotia pot încerca să scape de ele28.

Acest lucru presupune supravegherea acestor gânduri şi înţelegerea faptului că nu trebuie crezute, precum şi încercarea de a face un efort pentru găsirea unor argumente sau perspective care le pun la îndoială. De exemplu, o soţie care simte într-un moment încins că: „Lui nu-i pasă de nevoile mele — e întotdeauna atât de egoist” trebuie să se lupte cu acest gând, amintindu-şi de câte ori soţul ei a făcut diverse gesturi care îi dovedeau afecţiunea. Asta îi va permite să îşi reformuleze gândul: „Ei bine, uneori dă dovadă că ţine la mine, chiar dacă lucrul pe care tocmai 1-a făcut demonstrează egoism, ceea ce mă deranjează profund.” Această a doua formulare deschide o posibilitate de schimbare şi permite o solu­ţie pozitivă, pe când cea dintâi dă apă la moară mâniei şi suferinţei.

Cum să asculţi şi să vorbeşti fără a aborda un ton defensiv

El: „Ţipi!”

Ea: „Sigur că ţip — n-ai auzit nimic din tot ce am spus. Pur şi simplu nu eşti atent!”

Ascultatul este un talent datorită căruia cuplurile rămân împreună. Chiar şi în plină ceartă, când ambii sunt cuprinşi de un blocaj emoţional, măcar unul sau uneori chiar amândoi reuşesc să asculte atent dincolo de mânia care-i cuprinde şi atunci reacţionează la un eventual gest repara­tor făcut de partener. Cuplurile care ajung sigur la divorţ se lasă absor­bite de mânie şi se concentrează asupra ei, nereuşind să mai audă — şi în nici un caz să mai răspundă — propunerilor de împăcare ce pot fi sub­înţelese din ceea ce spune partenerul. Defensiva îmbracă repede haina ignorării sau a refuzului imediat în faţa nemulţumirii exprimate, ca şi cum ar fi fost un atac, şi nu o încercare de schimbare comportamentală. Sigur că, într-o ceartă, ceea ce spune unul dintre parteneri este deseori un atac sau e spus cu atâta negativism, încât nu poate fi perceput altfel decât ca un atac.

Chiar şi în situaţiile cele mai rele partenerii pot discerne din ceea ce aud, ignorând părţile ostile sau negative — tonul nesuferit, insulta, repro­şurile dispreţuitoare —, pentru a percepe esenţa mesajului. In acest caz, ajută dacă ambii parteneri îşi amintesc că tonul negativ este de fapt o ilustrare indirectă a importanţei subiectului în cauză — o dorinţă de a i se acorda toată atenţia. Apoi, dacă ea tipa: „încetează să mă mai între-rupi, pentru Dumnezeu!”, ar fi o dovadă de abilitate din partea lui să spună fără să reacţioneze în mod deschis la ostilitatea ei: „Bine, termină ce ai de zis.”

Cea mai puternică modalitate de a asculta fără a adopta un ton de­fensiv este, desigur, empatia: distingerea sentimentului din spatele celor spuse. Aşa cum am văzut în Capitolul 7, pentru un partener dintr-un cuplu, empatia cu celălalt presupune ca propriile sale reacţii emoţionale să se calmeze până ce devine suficient de receptiv, astfel încât fiziologia sa să oglindească sentimentele partenerului. Fără această reglare fiziolo­gică, posibilitatea celuilalt de a simţi exact starea de spirit a partenerului este blocată. Empatia se deteriorează atunci când sentimentele unuia sunt atât de puternice încât nu permit armonizarea fiziologică, ci pur şi simplu devin exacerbate.

Una dintre metodele eficiente pentru o ascultare emoţională atentă se numeşte „oglindire” şi se foloseşte foarte des în terapia pentru recu­perarea cuplului. Atunci când unul dintre parteneri îşi exprimă o nemul­ţumire, celălalt o repetă cu cuvintele sale, încercând să capteze nu numai gândul, ci şi sentimentele care o însoţesc. Această oglindire foloseşte la verificarea ţintei corecte şi în cazul în care partenerul constată că nu a înţeles bine, încearcă iar şi iar până reuşeşte — este un lucru care pare extrem de simplu, dar este surprinzător de greu de pus în practică29. Efectul unei oglindiri corecte nu constă doar în sentimentul partenerului că a fost înţeles, dar şi în ajungerea la o armonizare emoţională. Acest lucru în sine poate dezarma un atac iminent şi poate împiedica o discuţie să ajungă o ceartă gravă.

Pentru cupluri, arta de a nu fi defensiv înseamnă a discuta doar despre nemulţumirile specifice şi a nu se ajunge la atacuri la persoană. Psihologul Haim Ginott, bunicul programelor de comunicare eficientă, recomanda ca formulă ideală pentru o nemulţumire „XYZ”: „Când ai făcut X m-am simţit Y şi aş fi preferat să faci Z.” De exemplu: „Atunci când nu m-ai sunat să-mi spui că întârzii la cină am simţit că nu mă respecţi şi asta m-a înfuriat. Aş fi preferat să mă suni şi să-mi spui că întârzii”, în loc de: „Eşti un nenorocit, nesimţit şi egoist”, aceasta fiind mult prea des rezolvarea unei asemenea situaţii în certurile unui cuplu. Pe scurt, comunicarea deschisă nu înseamnă teroare, ameninţări sau insultă, şi nici nu lasă loc pentru una dintre nenumăratele formule defen­sive — scuze, negarea răspunderii, contraatacul, reproşuri şi alte aseme­nea. Din nou, empatia este o unealtă puternică.

In final, respectul şi iubirea dezarmează gesturile ostile din căsnicie şi din viaţă, în general. O cale eficientă de a potoli o ceartă este de a-i da de înţeles partenerului că poti vedea lucrurile din perspectiva sa şi că punctul lui de vedere are o valoare în sine, chiar dacă nu eşti de acord cu el. O altă soluţie este asumarea răspunderii sau chiar scuzele, dacă îţi dai seama că ai greşit. Sau cel puţin recunoaşterea spuselor parteneru­lui, ceea ce este o dovadă că 1-ai ascultat şi că ai sesizat emoţiile expri­mate, chiar dacă nu reuşeşti să mergi mai departe de: „îmi dau seama că te-ai supărat.” Alteori, când nu izbucneşte o ceartă, recunoaşterea celuilalt se poate face prin complimente sau prin descoperirea a ceva ce apreciezi sincer ori prin laude cu glas tare. Evident că recunoaşterea este o modalitate de a calma partenerul sau de a pune bazele unui capital emoţionali sub forma unor sentimente pozitive.

Exersarea

Pentru că aceste manevre sunt cerute în timpul unei confruntări aprinse, când cu siguranţă surescitarea emoţională este mare, ele trebuie învăţate temeinic, astfel încât la nevoie să fie accesibile. In fapt, creierul emoţional declanşează reacţiile de rutină dobândite anterior în viaţă, de-a lungul repetatelor clipe de mânie sau de supărare care au devenit dominante. Cum memoria şi reacţia au ca trăsătură de bază emoţia, în aceste momente răspunsurile imediate trebuie asociate unor clipe mai calme, de care ne amintim mai greu în situaţiile de cumpănă. Dacă o reacţie emoţională pozitivă nu ne este familiară sau am exersat-o mai puţin, ea devine foarte greu de aplicat în momentele de criză. Dar dacă reacţia este repetată într-atât încât să devină un automatism, un reflex, ea are mai multe şanse să se poată exprima într-o criză emoţională. Din aceste motive, strategiile menţionate trebuie probate şi exersate în tim­pul contactelor mai puţin stresante, dar şi în toiul scandalului, dacă vrem să devină o primă reacţie de la sine (sau măcar o reacţie nu prea întârzi­ată) în repertoriul circuitului emoţional. In esenţă, aceste antidoturi ale destrămării căsniciei sunt un mic remediu educaţional la nivelul inteli­genţei emoţionale.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s