seninătatea în purtări

Din
CUVINTE CATRE SINGURATICI – PARTEA III
SFANTUL ISAAC SIRUL
EDITURA DEISIS 2005

Cuvântul 2

Despre rânduiala trupului când este în singurătate
şi despre bună-cuviinţa membrelor lui din afară.

1. Pentru ca gândurile să fie în pace e nevoie să avem mare grijă chiar şi de cele din afară ale noastre. Fiindcă rânduiala din afară poate îndrepta în orice direcţie gândul inimii şi ea este învăţătoarea pentru cel care în sinea lui se întoarce spre lucruri rele chiar şi atunci când lucrurile lumeşti sunt departe. Si tot aşa unificarea trupului e deosebit de folositoare pentru o gândire mai bună. Intr-adevăr, atât negrija, cât şi un trup lipsit de rânduiala pot duce la o mare tulburare a gândirii.

2. Lupte mari şi urâte se iscă atunci în chilie, iar prin relaxarea ochilor şi simţurilor încep să se răscoale multe gânduri. Dacă îţi omori cele ale tale, vei fi în pace; chiar dacă din pricina purtărilor trupului multe deprinderi şi întâmplări dintr-o vreme se întorc iarăşi cu putere. Acest lucru [atenţia la trup] hrăneşte rugăciunea inimii, înflăcărarea, smerenia şi meditarea la ceea ce e mai bun.

3. Căci pe măsură ce el [singuraticul] stăruie în deprinderile cele mai bune, acestea fac ca în suflet să se desfăşoare frumuseţea purtărilor lor, făcând omul să poarte în el însuşi asemenea purtări.

4. Şi anume răbdarea, bucuria în necazuri, seninătatea în purtări, stăruinţa în singurătate, înfrânarea membrelor, dispreţul trupului, preocuparea stăruitoare pentru sfinţenie, negândirea la sine din care se naşte putinţa stăpânirii zelului involuntar al sufletului care nu e altceva decât o arătare a trufiei care se ascunde înăuntrul nostru.

5. Pe lângă aceasta, privindu-se în oglinda purtărilor istorisite în vieţile tuturor sfinţilor, el [singuraticul] ia de aici un exemplu şi-şi străbate fără osteneală drumul, aducându-şi aminte de răbdarea şi virtuţile lor, a căror simplă aducere-aminte umple deja sufletul de bucurie.

6. Şi tot datorită biruinţelor sfinţilor, sufletul lor [al singuraticilor] umblă departe de lume, primeşte mângâiere în războiul ce se abate asupra lor, dobândeşte în inimă dispreţul conştiinţei şi smerenia, împodobit cu astfel de deprinderi foarte bune, vieţuieşte acum fără şovăiri şi teamă; simte acum doar paternitatea [lui Dumnezeu] şi că e fiul Său: nimic altceva nu mai e între el şi Dumnezeu.

7. Această stare de plinătate cere o viaţă singuratică în liniştire şi osteneala singuratică în chilie; cere un trup smerit, o gândire înnoită, simţuri domolite, gânduri luminate în strălucirea lor, un intelect care zboară şi se înalţă la Dumnezeu în contemplarea Lui, o gândire retrasă din lume şi care umblă prin cugetarea ei în Dumnezeu. Deşi e încă împletit cu trupul, gândirea lui nu mai zăboveşte împreună cu el.

8. Şi când o astfel de legătură strânsă [cu Dumnezeu] e pusă în mişcare [în gândire] de aceste lucruri care dăinuie şi sunt mult mai înalte decât ea, atunci trupul se opreşte şi suferă, iar inima saltă de bucurie fără să ne dăm seama, fiindcă s-a zis: „Nu se înalţă inima mea” [Ps 130, 1].

9. O, Hristoase, Care îi îmbogăţeşti pe toţi, trimite în mine nădejdea Ta; şi scoate-mă din întuneric spre cunoaşterea luminii Tale, ca să Te laud cu laudele inimii şi nu doar cu gura!

Acest articol a fost publicat în Sfinţi şi Părinţi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s