Imnul Patimii Mântuitorului

Imnul Patimii Mântuitorului


Roman Melodul, traducere de Parascheva Grigoriu – DE AICI

Introducere

Cu mai puţine intenţii de teologhisire dogmatică decât Imnul Sfintei Marii la cruce, Imnul Patimii Mântuitorului zăboveşte mai mult asupra circumstanţelor istorice ale răstignirii, întâlnirea dintre Pilat şi Mântuitorul, cu recapitularea sinedriului Caiafei, totul presărat cu profeţii ale Vechiului Testament cu privire la Patimă, unele directe altele învăluite sau umbrite, cum ar spune tâlcuirea duhovnicească. Cum era şi de aşteptat, accentul cade în poem pe participarea întregii făpturi create la Patimă, conform modelului Evanghelic şi celui din Triod. La Vecernia de Vineri a săptămânii Patimilor se cântă condacul:

Toată făptura s-a schimbat de frică, văzându-te pe Tine Hristoase, pe cruce răstignit. Soarele s-a întunecat şi temeliile pământului s-au cutremurat. Toate au pătimit împreună cu Tine, Cel Ce ai zidit toate, Cel Ce ai răbdat pentru noi de voie, Doamne slavă Ţie”. (Triod, p. 556)

Anticipată încă din imnul precedent, această zguduire din temelii a lumii create dă proporţia, dimensiunea înfrico-şătoarei jertfe a Mântuitorului în faţa unei umanităţi indiferente, împietrite, orbite de păcat. Nici un element al naturii nu vrea să fie părtaş la uciderea Ţiitorului a toată făptura, soarele îşi ascunde razele, pământul se cufundă în adânc, pietrele se despică, iar templul îşi sfâşie tunica. Toate aceste circumstanţe împreună cu detaliile nedreptei judecăţi a lui Pilat au menirea de a recompune tabloul pătimirii Mântuitorului cât mai viu spre a-l aduce cât mai prezent în conştiinţa noastră: de aici, abundenţa descrierii, prevalenţa ei – rarisim pentru Roman Melodul care preferă dramaticul. Dialogul este foarte redus, schimbul de replici este între Mântuitorul şi personajul colectiv, poporul iudeu, dar şi acest dialog este mai mult povestit decât redat direct, luând, uneori, aparenţa unui monolog.

Mult mai dramatică ni se pare scena mută între Pilat şi Mântuitorul, mai plină de tensiune tăcerea plină de sens şi de rod a Mântuitorului, iar comentariile autorului, uneori adevărate aparteuri, seamănă mai mult cu nişte indicaţii scenice. Aspectul cel mai interesant este faptul că Roman Melodul subliniază ideea întreitei judecăţi a Mântuitorului: Caiafa, Pilat şi, în fine, poporul iudeu. Autorul imnograf pune pe seama poporului iudeu acuzaţia adusă Mântuitorului de a fi călcat sâmbăta, lucru care nu este conform nici unei Evanghelii pentru ziua Patimii.

Este aici o ironie adusă poporului iudeu, următor al Legii mosaice, care, pentru o pricină atât de măruntă, au călcat o aşa de mare Lege. Această ironie corespunde celei atribuite Maicii Domnului din Imnul precedent: „voi putea vedea îndrăzneala celor care cinstesc pe Moise,/ căci, pare-se, întru dreptatea lui, au venit aceşti orbi să Te ucidă”. De altfel, paradoxul nedreptei judecăţi a Judecătorului a toată făptura este tema care revine cu cea mai mare frecvenţă, fiind ilustrată pretutindeni ca o răsturnare de valori şi inversare a ordinii întregii făpturi create, atrăgând după sine sau provocând calamităţi în întreg universul creat. Aceste paradoxuri se succed într-un ritm alert, dinamizând întreaga desfăşurare a momentului patimii. Celor trei judecăţi la care a fost supus Mântuitorul, li se opun trei tâlcuiri din Vechiul Testament care anunţă chipul pătimirii pe cruce: stâlpul de foc ce i-a condus în pustie şi care s-a arătat lui Moise şi lui Aaron, Piatra din capul unghiului, şi Iona în pântecele chitului, pentru a semnala identitatea de fiinţă între Dumnezeul Legii mosaice şi Hristos. Acelaşi Dumnezeu Care le-a grăit prin profeţii îi va judeca din înseşi tablele Legii lor întru care L-au condamnat pe Dătătorul de Lege.

Proimion I

Astăzi s-au cutremurat temeliile lumii,
Soarele şi-a ascuns razele, nerăbdând a vedea
Întins pe cruce pe dătătorul de viaţă al tuturor,
Pentru căderea din vechime; raiul s-a deschis,
Numai Adam dănţuieşte.

Proimion II

Tirania vrăjmaşului a fost dezlegată
Eva şi-a şters lacrimile
Prin patima Ta, o, Iubitorule de oameni, Hristoase Dumnezeule:
Întru Acesta cel ce murise s-a înnoit,
Şi numai prin El tâlharul în rai s-a sălăşluit
Iar Adam singur dănţuieşte.

1. Astăzi, cerule, încremeneşte de uimire, cufundă-te în haos, pământule,
Să nu îndrăzneşti soare, pe Stăpânul tău
A-L vedea pe lemn spânzurat de voie.
Să se despice pietrele,
Căci piatra vieţii este acum pironită în cuie,
Să se despice catapeteasma templului, fiindcă trupul cel stăpânesc
Acum se împunge cu suliţa de cei fărădelege
Toată zidirea se cutremură şi suspină de patima Ziditorului:
Numai Adam dănţuieşte.

2. Luat-ai, Mântuitorul meu, pe cele ale mele,
ca eu să le primesc pe ale Tale
Ai primit a pătimi, pentru ca eu acum să mă slobozesc de patimi.
Prin moartea Ta, eu am înviat.
Tu Te-ai întins în mormânt, pentru ca drept casă mie să-mi dăruieşti raiul.
Te-ai coborât în adânc, pentru ca pe mine să mă înalţi
Porţile iadului ai sfărâmat, pentru ca să-mi deschizi mie porţile raiului.
Toate le-ai răbdat pentru cel căzut
Toate le-ai pătimit ca Adam să salte de bucurie.

3. Pe Tine, Cel Ce ţii în mână întreg cuprinsul pământului
Luându-Te, călcătorii de lege acum Te duc în sinedriu la Caiafa
Pe Tine, Cel pe Care lumea nu-l cuprinde.
Şi numai cât Te văzură pe Tine
Cei orbi cu sufletul, ca scoşi din minţi au strigat:
„Cel Ce huleşte Legea şi pe Moise a venit aici,
Oricine cinsteşte pe Moise şi respectă Legea, să-şi arate zelul!
Nimeni să nu slăbească, cel rătăcit a venit ca să sufere,
Precum a zis, ca să se bucure Adam.”

4. Acestea strigându-le poporului:
„Nu bine-am zis mai înainte?!
Mai bine să piară un om decât tot neamul?!”
Cine a văzut vreodată o aspidă
care în loc de venin să verse dulce miere?
Şi cine a văzut vreodată flacără şi arzând, şi răcorind deopotrivă?
Cine a mai auzit minciuna adeverindu-se, precum Caiafa?
Căci fără de voie a profeţit că pentru toţi vei muri, Tu, Mântuitorul meu,
Ca Adam să salte de bucurie.

5. Astfel grăi Arhiereul, dar cele ce grăia n-a priceput
Căci pizma l-a orbit şi l-a împins la ucidere: pizmei
Uciderea-i urmează – martor este Abel,
de Cain pizmuit şi mai pe urmă ucis,
Iar acum Hristos Însuşi pătimeşte,
cu dragoste dorind pe poporul pizmaş:
Întărâtat spre mânie, a arătat iubire
A vindecat pe bolnavi şi drept mulţumire,
Pătimeşte şi se răstigneşte ca pe Adam să-l bucure.

6. Neputând suferi mulţimea minunilor Tale,
Mulţimea celor fărădelege striga:
„Ia-L! Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!
Ducându-L la Pilat pe Cel Care duce toate
Pe Cel Care va veni să judece pe împăraţi şi pe săraci
L-au trimis la judecată.
Pe dreptul judecător Îl judecă cel condamnat
Şi pe Izbăvitorul, ca pe un tâlhar,
L-a trimis la moarte cel ce trăia în întuneric.
Iar El Însuşi primind a pătimi a tăcut, răbdând toate,
Fără a grăi Cuvânt, a stătut înainte la Judecată
Pentru ca Adam să se bucure.

7. Fără de glas a stătut Tunetul,
Fără de cuvânt, Cuvântul
Căci de-ar fi înălţat glasul nu ar fi fost biruit
Şi biruind, nu S-ar fi răstignit şi Adam nu s-ar fi mântuit :
Pentru aceea, ca să pătimească
Cel Ce pe cărturari i-a prins în laţ,
Tăcând, a biruit.
Văzând aşadar judecătorul pe cel ce nu vorbea,
a stat în cumpănă cuprins de tulburare şi a zis:
„Ce voi face celui care nu vorbeşte?”
Iar aceia răspunseră: „Este vinovat Cela pe care noi îl împricinăm:
Fiindcă se preface surd ca să bucure pe Adam”

8. E de folos ca Eu acum să merg la moarte” a zis Mântuitorul meu
Către poporul cel călcător de Lege,
Căci pe Pilat, socotindu-l necuvântător,
De Cuvânt nu l-a învrednicit.
„În schimb pe fiica lui Iair cândva
numai prin cuvânt am înviat,
Iar pe fiul cel singur născut al văduvei l-am sculat
Şi pe Lazăr numai strigându-l,
pe cel ce zăcea fără de suflare,
întorcându-l, tuturor l-am arătat?
Şi pentru aceasta, negreşit, ori mai curând,
drept plată, pătimesc şi mor ca să bucur pe Adam.”

9. Dar, când poporul a auzit cuvintele cele izvorâtoare de miere,
Cum era plin de fiere, a răspuns:
„- Nu pentru acestea Te răstigneşti,
ci pentru că ai dezlegat sâmbăta”
„- Şi oare ce era mai bine, să miluiesc un bolnav
sau ziua sâmbetei să cinstesc?
Voi înşivă de multe ori aţi dezlegat sâmbăta,
Iar Eu nu am ieşit din sânul Tatălui pentru sâmbătă
Se îmbolnăvise firea omenească şi din înălţime văzându-o,
Fără de întârziere am venit
Ca Adam să se bucure.

10. Căci ziua sâmbetei nu slăbeşte puterea iadului şi nu alungă boala,
Nu-i vindecă pe slăbănogi, afară numai de Domnul Sâmbetei,
Eu, Cel răstignit.
Căci păzitor al multor sâmbete s-a făcut orbul
şi de întuneric în jug era ţinut.
De multe ori a cinstit multe sâmbete
Şi slăbănogul bolnav de treizeci şi opt de ani până-acum,
Dar, la fel, nu s-a tămăduit, din patu-i nu s-a sculat,
Până ce n-am venit Eu ca să se bucure Adam.

11. Aţi auzit ades batjocura multora dintre cei ce locuiau în jurul vostru
Ca ţiitori ai sâmbetei şi în acelaşi timp bolnavi:
Căci neamurile pururea ziceau: „Unde este Dumnezeul lor?
Să depărteze bolile de la ei Cel Ce este cinstit de aceştia prin Lege!
Acestea zicându-le până şi vrăjmaşii voştri
vă acopereau de ocări şi batjocuri
încolţindu-vă şi grăindu-vă de rău:
Iar Eu pe toţi i-am mântuit,
Sâmbetei mai multă slavă dându-i,
Ca să se bucure Adam.

12. Nedrept am părut drepţilor când pe desfrânata ce se pocăia
Care şi-a agonisit picioarele mele drept dascăli înfrânării,
Care crezu în Mine cu dăruire
Şi cu ploaie de smerite lacrimi mi-a spălat tălpile
Pe care marea nu le-a udat1
Care a uns cu mir capul Meu
Pe care Înainte mergătorul s-a temut cu mâna să-L atingă,
Până ce Eu nu i-am dat poruncă
Cea care mai dinainte a arătat pe cele pe care acum le rabd
Voind şi iubind ca să se bucure-Adam.

13. După ce acestea le-a grăit Iisus, a auzit poporul cel însetat de sânge
Şi sălbatic şi ca un leu a răcnit, ca să ia sufletul mielului Hristos,
Iar Pilat împlinindu-le voia, pe Tine, Cel blând, Te-a biciuit.
Astfel a muncit spatele tău,
Tu însă chinuindu-i coasta2, i-ai arătat puterea Ta
Căci soţia acestuia atunci a strigat neumbrit:
„Pe Judecătorul tău Îl judeci, ca să se bucure Adam.

14. Mântuitorul a răbdat biciul, legat era dezlegătorul tuturor,
Fiind dezbrăcat şi întins pe stâlp,
Cel Care mai înainte a grăit lui Moise şi lui Aaron
în chip de stâlp de nor,
Cel Care stâlpii pământului a ţinut,
precum a spus David, a fost pironit pe stâlp;
Cel Ce a arătat poporului calea în pustie,
Căci înaintea lor a mers în chip de stâlp de foc–
Pe stâlp a fost suit.
Piatra din unghi pe stâlp, ca piatră să taie Biserica3
Pentru ca Adam să se bucure.

15. Totuşi, biciuindu-L pe doctor,
i-a pironit Pilat palmele pe cruce.
Pentru aceasta, s-a prefăcut fără de vină,
dar a fost aflat răspunzător,
Căci şi biciuindu-L, L-a dat la răstignire
şi „nevinovat sunt” zice.
Cine a auzit vreodată ucigaş zicând către jungherul său:
„Cu tine am ucis, dreptu-i să nu fiu pedepsit”?
Aşa şi Pilat, folosindu-se de paloşul celor fărădelege
La moarte L-a dat pe Ziditorul
Ca Adam să se bucure.

16. „Răstigneşte-L” a auzit ucigaşul
pe hulitori strigând şi, voia-le plinind-o,
A predat crucii nu silit, pe cel pe Care a voit a-L răstigni.
Auzind „vei fi duşman lui Cezar” s-a temut ca un laş,
Căci a voit a fi mai curând duşman Atoatefăcătorului decât lui Cezar,
Preferând Vieţii, viaţa de acum
Deci cum nu va fi vinovat cel care, de dragul celor fărădelege,
A ucis pe Cel Viu, ca Adam să se bucure.

17. Aruncând asupra lor vina, L-a ucis prin ei pe Hristos
Găsind în ei îndreptăţire care ziceau:
Că „sângele Lui va fi asupra lor şi asupra copiilor lor.”
Fiilor nenăscuţi părinţii înşişi le-au ţesut veşmânt de blestem
La propria lor rană s-a adăugat nouă rană pentru urmaşii lor
Dreaptă pedeapsă pentru răutăţile lor
din neam în neam până-n veac:
Iar noi primind sângele Mântuitorului
Aflăm mântuire, ca să se bucure Adam.

18. Pierea de sete cel născut din pământ, ars de arşiţă
Rătăcea în pustie în pământ fără de apă
Şi nu a găsit nenorocitul cu ce să-şi potolească setea.
Iar Mântuitorul meu,
Izvorul bunătăţilor a izvorât apele vieţii strigând:
Din pricina coastei tale ai însetat:
Bea din coasta mea4 şi nu vei mai înseta în veac.
Căci îndoit izvor de ape din aceasta curg:
Unul care adapă şi altul spală pe cei necuraţi
Ca Adam să se bucure.

19. Aşadar, cine oare ar spune că ar fi coasta lui Hristos a unui simplu om?
Căci Hristos este om desăvârşit şi Dumnezeu desăvârşit.
În două nu S-a despărţit: unul era dintr-Unul Tatăl ieşit
Şi pătimind Însuşi era
Şi tot El nepătimind, murind, dar nefiind mort;
Ci viu cu dumnezeirea, fiind mort doar cu trupul;
Pe care mai înainte L-a închipuit Tatăl prin Isaac pe munte
Acesta, în loc de miel, a fost adus jertfă şi s-a coborât de pe jertfelnic viu
Ca şi Mântuitorul meu, ca să se bucure Adam.

20. Un alt chip al lui Iisus a fost profetul Iona în pântecele chitului
Înghiţit, dar nu mistuit, precum şi Domnul în mormânt
Acela după trei zile a ieşit din chit, precum Hristos din mormânt
Acela, propovăduind în Ninive a mântuit-o,
Iar Hristos a mântuit întreaga lume şi întregul pământ,
Arătându-ne nouă toate mai dinainte prin profeţii,
A venit ca să le plinească şi pe Adam să îl bucure.

21. Dăruind mântuire celor smeriţi,
şi purtându-Şi crucea pe umeri, ca trofeu al biruinţei,
A ieşit pentru a fi răstignit şi să răstignească pe cel ce ne-a rănit.
Astfel, le-a plinit pe toate câte ne erau de folos
Şi a alergat de voie la moarte,
Şi-a dat la scuipări faţa la care serafimii nu rabdă să privească
Căci îşi acoperă cu aripi feţele.
Dispreţuind ruşinea, a voit să îmbrace haină de ocară
Ca să se bucure Adam.

22. Au adăpat cu oţet pe izvorul celor mai dulci unde
Şi fiere au dat celui care le-a plouat mana în pustie
Şi apă din piatră le-a izvorât,
Cel Ce cu trestia a fost bătut peste creştet
Cu trestie a semnat izgonirea potrivnicilor,
Gol pe cruce fiind întins, i-a dezgolit de viaţă pe duşmani
Punându-i pe ei batjocură şi râs morţilor şi viilor dimpreună,
A fost coborât de pe cruce, înfăşurat în giulgiu
Şi încredinţat mormântului, ca să se bucure Adam.

23. Pe El să-L slăvim, iar tu, cel ce te-ai născut din pământ,
Laudă adu Celui Ce a pătimit pentru tine;
pe Acesta peste puţină vreme
Viu văzându-L, primeşte-L înlăuntrul sufletului
Căci din morminte va veni să te ridice
Şi să te înnoiască pe tine, omule,
Găteşte-ţi dar suflet curat
Astfel ca Împăratul tău să-şi facă din el cer pentru sălaş
Încă puţin şi va veni să umple de bucurie pe cei întristaţi
Ca să se bucure Adam.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s