Copiii nostri si urmasii lor sunt condamnati sa traiasca ceea ce noi refuzam sa acceptam, pentru ca nu stim, pentru ca ne este frica sau pentru ca cineva credibil nu ne ofera permisiunea de a simti

monstrul de sub pat si noul lui domiciliu – Adrian Nuta

Din adolescenta sunt fascinat de ideea de potential. M-a atras paradoxul a ceva ce ar putea fi desi, intr-un anume fel, este deja. Nu stiam atunci ca realitatea are niveluri (unul manifestat si concret, altul nemanifestat si invizibil), nu stiam ca aceasta dinamica potential-actual ar putea fi chiar coloana vertebrala a realitatii si nici nu banuiam ca un astfel de interes precoce ar putea orienta pe cineva catre  un anumit gen de discipline ale cunoasterii. Insa oricine este preocupat de potential este sortit sa studieze cresterea, sa o faciliteze si sa o ajute sa se implineasca. Asa sunt parintii, asa sunt profesorii, asa sunt horticultorii sau medicii si tot asa sunt cercetatorii microcosmosului (fizica cuantica a posibilitatilor) si astrologii (intelegerea predispozitiilor si a tendintelor de actiune).

Cu exceptia horticulturii, unde sunt in continuare incompetent, am intrat in contact cu toate celelalte sfere ale cunoasterii, reusind sa dezvolt o minima expertiza. Sunt profesor de mai bine de 10 ani, am scris o carte despre fizica cuantica din perspectiva unui umanist (si nu a unui fizician) si lucrez aproape zilnic in clinica de medicina a sufletului. Am fost indragostit de astrologie si o folosesc, insa nu exaltat ci acum rezervat, in practica mea (ma refer la astrologia de calitate, putin cunoscuta, nu la cea de consum sau divertisment). Si pentru ca „potential” inseamna copii, ironic, bineinteles, nu am copii. Copii fizici. Am insa „copii psihologici” si cred ca ar fi cazul sa fiu scutit de toate impozitele catre stat, avand in vedere numarul lor. Unii si-au construit familii sau sunt pe punctul de a o face, prin urmare ma pregatesc sa devin „bunic”. Tot ce era continut in samanta, acum aproape un sfert de secol, iese la suprafata si se implineste.

Vreau, nu vreau, sunt martorul acestui proces cosmic: eliberarea unor energii latente, actualizarea unui potential, corespondenta tot mai buna intre ceea ce este „sus” (subtil, imperceptibil) si „jos” (specific, distinct, perceptibil). Nu este un proces lin, lipsit de rezistente (simt asta in fiecare zi). Exact ca in basme (care ne pregatesc mintea de copii pentru aceasta aventura) pana la comoara ascunsa intr-un loc secret sau pana la intalnirea minunata exista obstacole, blocaje, adversari, dificultati si aliati. Deocamdata individual, candva si la nivel colectiv, procesul poate deveni mai curgator. In opinia mea, factorul cheie este maturizarea Eului. Un Eu slab nu poate sustine si nu poate coopera cu aceste tipare cosmice (uneori incredibil de limpede dezvaluite de astrologie:ma refer la tranzite si progresii). Un Eu slab nu inseamna cineva neajutorat sau lipsit de o vointa puternica. Nicidecum. Eul slab este prins in identificari (una din ele este puterea-Hitler, care a dispus de o putere uriasa, avea un Eu foarte slab). Este Eul a carui dezvoltare s-a blocat undeva in copilarie.

De aceea reluarea evolutiei presupune     re-experimentarea emotiilor din copilarie (multe din ele profund reprimate, deci inaccesibile prin mijloace obisnuite). Exact de aceste emotii intense copilul din noi continua sa se teama si crede ca nu le poate integra. De aceea fugim in tot felul de dependente, unele blamabile (droguri, alcool, sex si pornografie) altele respectabile (religie si spiritualitate,arta, ecologie si responsabilitate sociala). Insa copilul si problemele lui nu dispar niciodata. Sunt doar excluse din constiinta si tratate ca non-existente sau depasite („asta a fost de mult, ce rost are sa-ti bati capul?”).

Unii cred despre mine ca sunt prea serios cu astfel de lucruri. Realitatea ma obliga sa fiu astfel. A trata  cu lejeritate si deriziune, sau o falsa intelegere adulta, problematica emotiilor infantile (inclusiv din stadiul intrauterin, ca sa nu mai vorbesc de trairile neintegrate ale inaintasilor) mi se pare o forma de iresponsabilitate pe care ma tem sa o mai practic (pentru ca am trait asa). Trairile experimentate in copilarie, inspaimantatoare prin forta lor, neintelese si neasistate de un adult empatic, nu doar ca nu dispar vreodata, ci isi cer mereu dreptul la existenta constienta, in noi sau in descendentii nostri. Copiii nostri si urmasii lor sunt condamnati sa traiasca ceea ce noi refuzam sa acceptam, pentru ca nu stim, pentru ca ne este frica sau pentru ca cineva credibil nu ne ofera permisiunea de a simti.

Interesul pentru spiritualitate al unei persoane ce poarta durerea sau furia inconstienta a propriei copilarii mi se pare o gluma proasta. Cautarea performantei academice este o tragedie. A tanji dupa statut social sau bunastare materiala sunt substitute grotesti. Aceste randuri ar putea parea o publicitate mascata facuta consilierilor si terapeutilor, adica profesionistilor implicati in asistarea acestor dificultati. Oare? Si terapeutii au aceleasi probleme!

Scriu pentru a incuraja cautarea si descoperirea propriului adevar emotional (pe care il disting de adevarul metafizic sau de ideile adevarate despre un aspect oarecare al realitatii-de exemplu daca este sanatos sa fii vegetarian). Scriu deoarece vad, la propriu, consecintele negarii realitatii emotionale. Si vad, uneori, si efectele transformarii: viata isi reia cursul, se re-echilibreaza si infloreste intr-un om. Potentialul incepe din  nou sa curga in realitatea obiectiva. Precum in Cer asa si pe Pamant!

Acest articol a fost publicat în Căsătorie, Diverse. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Copiii nostri si urmasii lor sunt condamnati sa traiasca ceea ce noi refuzam sa acceptam, pentru ca nu stim, pentru ca ne este frica sau pentru ca cineva credibil nu ne ofera permisiunea de a simti

  1. Mona zice:

    Foarte plauzibil, si sensibil, insa dincolo de confruntarea acestor realitati si dincolo de cunoasterea mecanismelor de punere in miscare a fiintei noastre de astazi, in mod practic cum anume s-ar putea vorbi de depasirea, incheierea trairilor generate de istoria personala altfel decat la un nivel enuntiativ… Problemele obiective ale copilariei fiecaruia nu sunt in ultima instanta problemele vietii de adult?
    Chiar deunazi am avut o discutie un monolog pe marginea unor asemenea tipuri de realizari, insa surprinderea a tot felul de legaturi de cauzalitate intre legile realitatii obiective si raspunsurile noaste emotionale si comportamentale nu rezolva in nici un fel problema propriu-zisa – care cel putin mie mi se pare de bun simt ca este „acolo undeva”, autonoma, exista, a existat si va exista, iar unica solutie recomandata pare mereu a fi o nesincera modificare a perspectivei personale asupra datelor problemei, si redenumirea acestora din considerente de utilitate mai degraba decat de adevar. Psihoterapie. Gen nu conteaza adevarul conteaza ceea ce este util pentru subiect dpdv al productivitatii. Ma scuzati daca par ca bat campii, poate intelegeti totusi nedumeririle mele. Oricum interesant articol, multumesc.

  2. admin zice:

    ma gandesc ca aici puteti gasi raspunsul , si nu doar raspuns ci si rezolvare, vindecare :) http://www.sfintiiarhangheli.ro/sa-ne-vindecam-iertand

  3. Mona zice:

    Multumesc, da, am gasit anumite raspunsuri, sau mai bine spus raspunsul in invataturile maicii Siluana insa… etica abordarii psihoterapeutice nu mi se pare intocmai fireasca in credinta, desi nu am nici o indoiala ca da rezultate. N-as vrea sa para ca ma plang, poate nu reusesc sa ma exprim cum ar trebui, eu nu am dusmani de pilda, in afara de Necurat, nu am vasazica resentimente fata de oameni particulari, mama, tata, iubitul pierdut, tocmai din cauza faptului ca disociez problema („raul”) de oameni. In acest fel iert instantaneu, intr-un fel deconectandu-ma automat de la patternul de internalizare a unui eveniment x din trecut sau din prezent in care are loc o nedreptate. Durerea exista, atata timp cat va exista rau. Problema pe care mi-o pun eu se refera la masura in care in asemenea conditii are rost sa „intervin” in realitatea vietii celor implicati, si mai ales la modul in care pot sa realizez asta cu folos.
    Din acest punct de vedere nu reusesc sa ma identific cu metodele despre care am citit pe situl maicii, nu din rea-vointa – pur si simplu ma nelinisteste faptul ca singura „eliberare” si fericire neclintita e proiectata exclusiv in mantuirea personala. Nu stiu de ce mi se pare foarte trista aceasta perspectiva. Eu iubind un om in aceasta lume nu as vrea sa ma mantuiesc fara el, nu vreau sa pot sa reusesc sa ma separ de el sufleteste, nu mi se pare firesc. Nu vreau sa renunt la ceea ce astept de la oameni.

    Cand eram la facultate aveam colege membre ASCOR iar eu nu ma gandeam deloc la Dumnezeu, eu fumam, aveam un iubit, eram dezorganizata, incercam sa fac ceea ce trebuie fara a stii cum, insa niciodata vreuna dintre colegele acelea nu s-a interesat sa-mi vorbeasca foarte simplu si clar despre ceea ce in mod evident greseam. Poate daca ar fi venit la mine si mi-ar fi spus „nu fuma caci e pacat” nu as fi renuntat atunci la tigari, insa tind sa cred ca mesajul acela ar fi patruns in oaresce cotlon al constiintei mele si ar fi subliniat baremi conceptul de „pacat”. Fetele acelea cred ca au fost si sunt foarte virtuoase insa mi se pare trist de moarte ca oamenii credinciosi sa traseze o linie intre propriul destin, croit indraznesc sa spun nu din merit propriu ci dintr-o cunoastere revelata, si dintr-un unic adevar absolut – si destinul altuia, pacatos, pierdut, care merge cu valul pe calea cea larga a nestiintei.
    – de aici aceeasi concluzie, –„copiii nostri si urmasii lor sunt condamnati sa traiasca ceea ce noi refuzam sa acceptam, pentru ca nu stim, pentru ca ne este frica sau pentru ca cineva credibil nu ne ofera permisiunea de a simti.”

    Ma scuzati daca am insistat fara rost, nadajduiesc sa revin intr-o zi cu o intelegere superioara daca ma va lumina bunul Dumnezeu, in mod cert mai sunt credinciosi care se confrunta cu acest tip de concreta neputinta, sau nestiinta.

  4. R zice:

    o explicatie in plus, Mona:

    `Sufletul meu, teminta mea`- cartea de care spuneam mai sus:

    Eliberarea din temnița propriului suflet

    Editura Bizantină continuă publicarea lucrărilor Părintelui arhim. Simeon Kraiopoulos cu o nouă lucrare din seria Problemele psihologice și Viața duhovnicească. Este o carte care se adresează oricărui creștin care încearcă să se cunoască pe sine și să-și corecteze neputințele, slăbiciunile sau defectele. Este o carte de mare ajutor pentru preoții duhovnici și pentru pshioterapeuții și psihologii creștini. Părintele Simeon este cu adevărat un deschizător de drumuri în teologia și spiritualitatea răsăriteană, încercând și reușind să dea o replică creștină problemelor ridicate de știința psihologiei, a psihoterapiei și a celorlalte științe care se ocupă cu sufletul sau cu psihicul omului.

    Părintele Simeon ne propune o convingătoare lectură teologică a psihologiei adâncurilor, o perspectivă creștină asupra problemelor psihologice, folosindu-se de îndelungata tradiție a Bisericii depozitată, în special, în experiența și scrierile Părinților neptici sau filocalici. Este un lucru care ar trebui să se întâmple cu multe alte domenii: sociologic, cultural, politic etc. Teologia creștină trebuie să ofere omului contemporan lectura proprie, în duhul Evangheliei și al Bisericii a problemelor specifice acestor domenii, ca dealtfel a întregului spectru al vieții individuale sau sociale a omului. Perspectiva teologică se opune perspectivei seculare, autonome tocmai pentru că ia în calcul existența lui Dumnezeu, prezența și lucrarea Lui continue în lume și în viața fiecărui om, în timp ce perspectiva seculară îl ignoră pe Dumnezeu și elaborează înțelegerea acestor lucruri ca și când Dumnezeu nu ar exista. Cele două perspective sunt diametral opuse și orice încercare de a concilia este sortită din start eșecului.

    Păeintele Simeon repetă obsesiv unele lucruri. Pentru unii cititori poate că această revenire repetată asupra acelorași lucruri este supărătoare. Poate fi supărătoare, într-adevăr dar este cu siguranță foarte utilă. În felul acesta ni se atrage atenția asupra unor lucruri fundamentale pe care, de obicei, le ignorăm. În lucrarea de față, autorul repetă de nenumărate ori faptul că sufletul omului are trei straturi: conștientul, subconștientul și inconștientul; conștientul reprezentând aproximativ a zecea parte din întreg.

    Restul este necunoscut și, în consecință, necontrolat. Provocarea majoră este ca omul să pătrundă în zonele necunoscute ale sufletului, ale ființei sale. Altfel nu se poate controla cu adevărat, nu poate fi stăpân pe sine. Imbolduri foarte puternice ieșite din adâncul necunoscut și nestăpânit al ființei sale îl vor birui, îi vor anihila voința, îl vor purta pe o cale pe care el nu și-o dorește, dar nici nu o poate evita.

    Sfinții sunt invocați la tot pasul de părintele Simeon ca fiind modelele noastre, tocmai pentru că, printr-o nevoință îndelungată, ei reușesc să aducă la suprafață, să cunoască și să controleze adâncul necunoscut al sufletului lor. Pentru psihologia creștină modelul sfinților este modelul celor care au reușit, calea sfinților este calea care duce la împlinire. Este vorba despre un mod de viață validat de experiență, un mod de viață care îl conduce pe om la împlinirea existențială, la atingerea scopului existenței sale. Componenta dominantă a acestui mod de viață este stăruința de fiecare clipă în a se încredința lui Dumnezeu. Stăruința neîntreruptă de a ieși din inerția egoistă, egocentrică, din modul de a trăi pentru tine,înspre tine și de a începe, sau continua, sau crește în modul de viață orientat spre ceilalți, și în cele din urmă spre Dumnezeu. A pune început bun, înseamnă a te nevoi în fiecare clipă să te îndrepți spre Dumnezeu, ca spre sensul existenței Tale, Cel de la care vine viața adevărată, neamăgitoare și nestricăcioasă.

    Toate aceste lucruri le analizează Părintele Simeon în cartea Sfinției sale, făcând o reușită lectură creștinească, teologică a problemelor sufletești, a problemelor psihologice, cu care se confruntă omul dintotdeauna, dar mai ales în vremurile noastre.

    Aceeași clarviziune, același necruțător dar realist simț critic, întemeiat pe un extraordinar de dezvoltat și experimentat spirit de observație, cu care ne-am obișnuit în celelalte lucrări traduse și publicate în limba română. Cu forța convingătoare a investigației care începe cu sine însuși și care vorbește și pentru sinenu numaipentru ceilalți și care determină pe cititor să se mobilizeze nu nuami pentru asimilarea unor informații teoretice, ci mai ales pentru confruntarea cu sine pentru pentru verificarea celor citite în propria experiență. Acesta este și secretul care a făcut din aceste conferințe publice ale Părintelui Simeon, transpus în scris și publicate ulterior, lucrări de mare succes la public. Ele sunt exrem de utile fiecărui cititor, sunt cu adevărat folositoare de suflet. Merg, ușor la sufletul cititorului, îl ajută și îl determină să înceapă în clipa respectivă cercetarea sinelui, să se descopere pe sine, să-și indentifice problemele pe care le ignora complet și să ăncerce să le rezolve adoptând soluțiile practice propuse.

    Cartea de față, ca și celelalte, este cuceritoare și pentru faptul că elimină complet discursul scolastic, adică expunerea lucrurilor numai de dragul științei. Părintele Simeon nu vorbește și nu scrie pentru aș face publică știința, ci scrie pentru a-i ajuta pe semenii săai să-și rezolve problemele concrete de viață, pentru a da mărturie despre o experiență izbăvitoare și eficientă care este și a sa, dar, mai ales, este a sființilor Bisericii.

    Adevărul esențial de la care pleacă părintele Simeon în cartea de față este acela că omul este captiv zonei necunoscute a sufletului, subconștientului și, mai ales, inconștientului care-i este complet necunoscut. Pledoaria este pentru efortul neîncetat de a scoate la suprafață și a curăța apele tulburi și întuneericul acestor adțncuri sufletești, unde omul depozitează, de obicei lucrurile urâte, refulările și frustările de tot felul, poftele murdare neîmplinite, gândurile necuviincioase, ambițiile neîmplinite, resentimentele generate de relațiile cu cei apropiați, traumele sufletești din perioada copilăriei și a adoleșcenței etc. Lumea aceasta reprezintă după estimările specialiștilor în psihologie 90 % din lumea noastră interioară. Nefiind controlată, această lume ne stăpânește cu forța ei oarbă, generând impulsuri de nestăpânit, dictând atitudini contradictorii și inexplicabile, născând în noi și hrănind stări de tristețe, dedescurajare, fără să existe vreun motiv aparent. Calea ieșirii din această situație este scoaterea la suprafață a acestei lumi din adțncul nostru.

    Psihologii și pshoterapeuții au dezvoltat fel de fel de metode și tehnici în acest sens. Părintele Simeon propune soluția sau terapia creștină, experimentată de sfinții Bisericii care este simplă: încredințează-ți partea conștientă din tine lui Dumnezeu, sau, încredințează-te lui Dumnezeu atât cât te cunoști și cât simți despre tine și, odată predată lui Dumnezeu partea conștientă a sufletului, va ieși la suprafață o parte echivalentă din subconștient și din inconștient. Continuând demersul cu consecvență și iarăși încredințând lui Dumnezeu partea conștientă din tine, va continua să iasă la suprafața conștientă altă parte din profunzimile necunoscute întunecate ale sufletului. Și așa, până când vom scoate la suprafață totul și vei ajunge să te cunoști pe tine însuți cu adevărat și în întregime. În plus, te vei trezi că ai ajuns la liman sau pe malul celălalt, cum spune Părintele Simeon, adică ai ajuns la Dumnezeu, pur și simplu pentru că este momentul care coincide cu încredințarea sau predarea totală a sufletului sau a sinelui în mâinile lui Dumnezeu. Acesta este momentul eliberării noastre din captivitatea sau di temnița propriului nostru suflet, care echivalează cu cunoașterea deplină a sinelui și cu posibilitatea de a-l stăpâni. Este momentul adevărat al maturității noastre sufletești, când devenim, cu adevărat liberi și responsabili pentru că devenim stăpâni pe noi înșine. Este o maturitate duhovnicească pe care, din păcate, cei mai mulți dintre noi nu o atingem niciodată, murind sclavi în temnița adâncului propriei noastre ființe.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s