Cu Hristos, căsătoria devine o uşă unsă către cer, o Taină a întâlnirii cu Dumnezeu

file0301.jpg
Din „Fundamentele bioeticii crestine – perspectiva ortodoxa
Engelhardt, Tristram H., jr.
Editura Deisis

Taina Nunţii

Sexualitatea, reproducerea şi căsătoria sunt găzduite astfel în istoria mântuirii şi în călătoria umanităţii spre Dumnezeu. Ele îşi au sensul potrivit într-o naraţiune ce decurge din alegerile libere de-a lungul timpului ale unor persoane al căror caracter se descoperă în tradiţia experienţei creştine care îmbrăţişează Scripturile. Sensul sexualităţii e condiţionat de istoria păcatului şi a mântuirii, istorie care nu poate fi înţeleasă fără a lua în calcul Edenul, întruparea şi Judecata de Apoi. Aceasta e o provocare, un conflict de viziuni. Ce mai pot face oamenii moderni cu Edenul, cu întruparea şi cu Judecata de Apoi? Mai precis, cum anume trebuie înţeles Edenul de oamenii contemporani, a căror viziune ştiinţifică despre lume ia drept garantată nu doar o evoluţie, dar şi o cosmologie care se întinde pe miliarde de ani în urmă? Pentru creştinii tradiţionali Edenul e central pentru istoria mântuirii: duce de la păcatul lui Adam şi al Evei la naşterea celui de-al Doilea Adam, Hristos, din cea de-a doua Evă, Maria.

Edenul şi Judecata de Apoi sunt poziţii morale şi spirituale din care să dăm seama de această lume, nu evenimente într-o relatare paleontologică sau cos¬mologică. Mai întâi e perspectiva asupra unei lumi neatinse de păcat: Edenul în care Adam şi Eva sunt împreună fără păcat. Edenul e locul originar al relaţiei cu Dumnezeu, unde omul e în comuniune cu Dumnezeu, neîncătuşat de patimi, într-un context nevătămat de păcat. In al doilea rând, e perspectiva unei lumi zdrobite de păcate. In această lume căzută şi nemântuită, relaţia bărbat-femeie e radical afectată de păcatul Evei, prima care a păcătuit şi care l-a ispitit pe Adam, astfel că autoritatea lui Adam asupra Evei s-a extins la o stăpânire care includea poligamia practicată chiar de unii patriarhi biblici.

Unirea unică a lui Adam şi a Evei s-a pierdut în poligamie şi nevoia reproducerii a ajuns o nevoie prinsă într-un cerc de plăcere, durere, năzuinţă şi moarte, născut de cădere: lumea Vechiului Testament. E apoi lumea zdrobită încă de păcat, dar mântuită şi în drum spre restaurare. Unirea naturală a căsătoriei poate fi acum încheiată în unirea unică, monogamia lui Adam şi a Evei restaurată în Taina Bisericii. Numai după Judecata de Apoi va fi pe deplin restaurată. Atunci Edenul e recâştigat şi împlinit în Noul Ierusalim. Izgonit din raiul originilor, omul trebuie restabilit atunci în rai, dar spre deosebire de Adam şi Eva omul va fi în cele din urmă în comuniune deplină cu Dumnezeu.
Edenul nu e o parte a lumii în care trăim. Paradisul creat pentru Adam şi Eva a fost separat de această lume, în el intrând Hristos împreună cu tâlharul de pe cruce după moartea lor, şi continuându-şi existenţa până astăzi. De asemenea, lumea aşa cum o găsim, zdrobită de durere, chinuri, suferinţă şi moarte şi de contingenţele adeseori potrivnice ale evoluţiei, nu e lumea pe care Dumnezeu a avut-o în vedere pentru existenţa oamenilor, ci mai degrabă cea în care Adam şi Eva au fost trimişi din pricina căderii lor. Din rai, Adam şi Eva au fost aşezaţi în această lume acum zdrobită şi care într-un anume înţeles este paralelă cu cea în care ar fi trebuit să fie. Aşa cum accentuează Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare: „L-ai izgonit pe el cu judecata Ta cea dreaptă, Dumnezeule, din rai în lumea aceasta…”.

Din pricina păcatului lui Adam şi al Evei, lumea în care ne aflăm este deformată de dialectica durerii şi a plăcerii, a naşterii şi morţii. Din pricina păcatului lui Adam şi al Evei, prin puterea alegerii lor libere, toate sunt oarecum anapoda, nimic nu mai atinge ţinta care i-a fost menită dintru început.

Adam şi Eva au fost aşezaţi în rai, punctul de referinţă exemplar pentru relaţia bărbatului şi femeii. Creaţi pentru rai, Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască. „Parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-1»” (Fc 1, 27-28). Însuşi Hristos subliniază acest adevăr profund: „Acela care i-a făcut de la-nceput, parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut” (Mt 19, 4). În această grădină a desfătărilor există însă nevoi, relaţii, ierarhie şi împlinire. Ei sunt uniţi într-un sprijin reciproc pentru căutarea mântuirii. În Eden, Dumnezeu zice: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pe potriva lui” (Fc 2, 18). Singurul ajutor potrivit pentru bărbat a fost creat din însuşi trupul său: Eva, pe care Adam o recunoaşte ca fiind „os din oasele mele şi carne din carnea mea”, şi pe care Adam a numit-o femeie, „pentru că a fost luată din bărbatul ei” (Fc 2, 23). După crearea Evei din Adam, ca ajutor al acestuia, Facerea ne oferă tex¬tul creştin definitoriu pentru sexualitate şi căsătorie: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi vor fi un trup” (Fc 2, 24).

Încă în Eden Dumnezeu anticipează taina căsătoriei. Aşa cum subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur, „încă dintru început Dumnezeu pare să se fi îngrijit mult de această însoţire [conjugală]”. Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva şi i-a aşezat în grădina Edenului, în care erau atât pomul vieţii, cât şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, liberi să guste din toate, mai puţin din ultimul.
În această grădină Adam şi Eva s-au implicat în proiectul de a deveni dumnezei pe cont propriu (Fc 3, 5), în loc să caute unirea cu Dumnezeu prin smerenie şi prin energiile lui Dumnezeu.

După ce i-a pus pe oameni stăpâni peste toate vietăţile (Fc 1, 26), primul scop al căsătoriei anunţat după porunca de a fi rodnici şi a se înmulţi (Fc 1, 28) e însoţirea conjugală: „Nu este bine să fie omul singur” (Fc 2, 18). La aceasta se referă Hristos însuşi când se referă la căsătorie: „Iar El, răspunzându-le, a zis: «N-aţi citit că Acela care i-a făcut de la-nceput, parte bărbătească şi parte feme¬iască i-a făcut?», şi a zis: «Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi vor fi un trup; aşa încât nu mai sunt doi, ci un singur trup»” (Mt 19, 4-6).

Hristos afirmă o unire care nu poate fi anulată din nici o altă pricină „afară de desfrânare ” (Mt 19, 9). După cum recunosc ucenicii, seriozitatea acestei obligaţii este mai mult decât poate purta un om natural. „Dacă aşa este starea omului faţă de femeie, atunci nu e de folos să se însoare” (Mt 19, 10). Însoţirea sexuală a bărbatului şi femeii este aşezată în căsătorie ca instituţie al cărei scop este reproducerea şi creşterea de odrasle sfinte. Această instituţie face obiectul primei minuni publice a lui Hristos la cererea Maicii Sale (In 2, 1-11). În interiorul acestei instituţii şi plecând de la această însoţire, bărbatul şi femeia se unesc împreună cu Dumnezeu spre zămislirea de prunci. Căsătoria nu este, aşadar, o simplă chestiune de convenienţă umană.

Cu Hristos, căsătoria devine o uşă unsă către cer, o Taină a întâlnirii cu Dumnezeu, o participare la mântuirea de către Hristos a acestei lumi zdrobite, în ciuda căderii, în vremea potopului şi după mântuirea realizată de Hristos Dumnezeu a afirmat taina căsătoriei. Aşa cum arată Sfântul Apostol Pavel, relaţia dintre soţ şi soţie e încadrată în termenii relaţiei dintre Hristos şi Biserică, o unire de iubire şi supunere transformată prin moartea omului celui vechi şi prin viaţa în Hristos.

„Femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri, precum Domnului; pentru că băr¬batul îi este cap femeii, aşa cum şi Hristos îi este cap Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Dar aşa cum Biserica I se supune lui Hristos, tot astfel şi femeile să le fie întru toate bărbaţilor lor. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea ca s-o sfinţească, curăţind-o prin baie de apă întru cuvânt, ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, fără să aibă pată sau creţuri sau altceva de acest fel, ci să fie sfântă şi fără prihană. Aşa sunt datori bărbaţii să-şi iubească feme¬ile, ca pe propriile lor trupuri. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte. Că nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl hrăneşte şi-1 încălzeşte, precum şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui. Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi vor fi un trup.

Taina [mysterion] aceasta mare este; iar eu vorbesc despre Hristos şi despre Biserică. Dar şi-n ceea ce vă priveşte, fiecare din voi să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi, iar femeia să se teamă de bărbat” (Ef 5, 22-33).

Textele biblice, ca şi viaţa Bisericii vechi, situează întreaga sexualitate trupeas¬că în interiorul acestei relaţii dintre soţ şi soţie, ca şi în relaţia cu Dumnezeu. Sexualitatea îşi are locul în patul conjugal în interiorul Tainei harului.

De la începuturile Bisericii doar acea unire între bărbat şi femeie acceptată de episcop a fost dreapta unire a soţului şi soţiei. Prin Biserică unirea lor într-un trup este recentrată pe pomul vieţii, pe drumul duhovnicesc al soţului şi soţiei spre sfinţenie. Aşa cum Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează, Taina Nunţii implică o restaurare parţială a Edenului.

„Nuntă e aceasta făcută potrivit lui Hristos, nuntă duhovnicească şi naştere duhovnicească, nu de sânge, nici din dureri. … Nunta nu e din patimă, nici a trupurilor, ci în întregime duhovnicească, sufletul fiind legat cu Dumnezeu cu o unire negrăită şi pe care El Singur o ştie. De aceea spune: «Cine s-a lipit de Domnul e un duh cu El» [1 Co 6, 17]”.

Această unire este înţeleasă ca fiind nu doar unică, monogamă şi sfântă, ci şi leacul pentru dorinţă care altfel ar fi o patimă care e un rău sfetnic. „Căsătoria nu e un lucru rău. Lucru rău e adulterul, lucru rău e desfrâul. Căsătoria însă e un leac care desfiinţează desfrânarea”. Dragostea trupească merge bine în căsătorie.

Pasiunile sexuale, pe care Adam şi Eva nu le-ar fi suferit dacă n-ar fi fost căderea, au în căsătorie un loc îngăduit de Dumnezeu prin binecuvântarea căsătoriei. Aşa cum Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază limpede în tâlcuirea sa la Epistola către Efeseni, plăcerea sexuală în căsnicie implică energii bine direcţionale.

„Şi cum devin ei un trup? Ca şi cum ai lua partea cea mai curată dintr-un aur şi ai amesteca-o cu alt aur, aşa şi aici femeia, primind partea cea mai grasă a plăcerii topite, o hrăneşte şi încălzeşte şi adăugând partea ei o dă înapoi un om. Şi copilul e un fel de punte, ca cei trei să devină un trup, copilul legându-i între ei de fiecare parte”.

Căsătoria este singurul loc potrivit pentru dorinţele trupeşti. Sfântul Ioan Damaschinul îl citează cu aprobare pe Sfântul Ioan Gură de Aur: „Căsătoria e o îngăduinţă a plăcerii”. Aici dorinţele trupeşti pot fi bine ţintite astfel încât cuplul căsătorit se poate apropia de Dumnezeu. Această unire în reproducere şi însoţire e de ajuns să justifice Sfânta Taină a căsătorie. În acesta Sfântul Ioan Gură de Aur e în acord cu Sfântul Maxim Mărturisitorul („Cele patru sute de capete despre dragoste” II, 17) şi alţii Părinţi, care recunosc că faptul de a avea contacte sexuale doar pentru propria satisfacţie ratează ţinta unei vieţi creştine sfinte. Sexualitatea conjugală trebuie să privească spre altceva: sexualitatea conjugală trebuie să exprime nu doar iubirea reciprocă dintre soţ şi soţie, ci trebuie situată şi în interiorul căutării mântuirii.

Aşa cum subliniază tot Sfântul Ioan Gură de Aur, unirea trupească a căsăto¬riei realizează nu doar reproducere şi plăcere, ci unirea soţului şi soţiei: ei devin un trup, o unitate. Căsătoria există pentru că nu este bine ca omul să fie singur. Că¬sătoria e binecuvântată de Dumnezeu chiar atunci când cuplul nu poate avea copii.

„Dar ce? Atunci când nu este un copil, nu vor fi oare cei doi şi atunci una? Evident, căci împreunarea lucrează aceasta, topind şi amestecând trupurile lor. Şi aşa cum cine pune o picătură de mir în ulei a făcut totul una, aşa şi aici. … De ce te ruşinezi de ce e cinstit? De ce roşeşti de ce e neîntinat?”.

Aşa cum s-a arătat deja, Biserica binecuvântează căsătoria cuplurilor chiar şi la o vârstă la care reproducerea ar putea avea loc doar în chip miraculos. Sfântul Ioan Gură de Aur recunoaşte că porunca Facerii de a creşte şi a ne înmulţi (Fc 1, 28) e în general respectată în chip corespunzător.

„Căci nu căsătoria face copiii, ci acel cuvânt al lui Dumnezeu care spune: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul» [Fc 1, 28]. Martori sunt toţi: cei care s-au căsătorit dar n-au ajuns părinţi. Astfel încât cauza ei iniţială e castitatea, mai cu seamă acum când toată lumea locuită s-a umplut de neamul nostru. Căci la început zămislirea de prunci era un lucru de dorit, ca fiecare să lase în urmă amintirea vieţii lui. … Dar acum că învierea bate la uşă şi nu mai vorbim de moarte, ci umblăm spre o altă viaţă mai bună decât cea de acum, sârguinţa pentru acestea e de prisos”.

Căsătoria oferă exprimarea corespunzătoare a dorinţei sexuale în unirea dintre soţ şi soţie, chiar atunci când reproducerea nu este realizată.

Biserica pune la un loc aceste diverse înţelegeri ale căsătoriei, care asigură nu numai reproducerea şi evitarea desfrâului, dar mai ales însoţirea. Biserica recunoaşte că, deşi căsătoria a fost instituită pentru reproducere, bărbaţii şi femeile au în cadrul căsătoriei interese sexuale legitime altele decât reproducerea, inte¬rese făcute decente prin aceea că sunt parte integrantă a însoţirii soţului şi soţiei în lupta lor pentru mântuire. Deşi căsătoria a fost instituită ca să poată fi zămisliţi copii, acest scop e situat în interiorul unei uniri între bărbat şi femeie, care este cuprinzătoare în orientarea ei spre mântuire.

Scopul fiecărei căsătorii şi al fiecărui act sexual în cadrul căsătoriei nu e necesar să fie reproducerea (de exemplu, la cuplurile care datorită vârstei nu mai pot avea copii) dar trebuie plasat întotdeauna într-un context care duce dincolo de trupesc spre Dumnezeu. Căsătoria poate realiza întotdeauna scopul relaţiei dintre Adam şi Eva înainte de cădere, ca omul să nu fie singur: căsătoria asigură iubire şi ajutor reciproc în viaţa creştină, făcând din familie o mică Biserică.

După cădere însă, această însoţire va implica de obicei o unire trupească marcată de dorinţe puternice. Chiar şi în cadrul căsniciei energiile sexualităţii vor fi o provocare pentru mântuire dacă nu sunt orientate prin Taina Nunţii spre Dumnezeu.

Biserica recunoaşte importanţa satisfacerii corecte a dorinţelor reciproce ale soţului şi soţiei. Dat fiind caracterul imperios al nevoii sexuale, atât soţul, cât şi soţia au o autoritate unică, reciprocă şi egală unul asupra celuilalt în chestiunile sexuale. „Bărbatul să-i dea femeii ceea ce-i datorează; de asemenea şi femeia, bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; tot aşa, nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (1 Co 7, 3-4). Din acest motiv al treilea canon al Sfântului Dionisie Alexandrinul (t 265) spune: „Iar cei ce sunt independenţi şi căsătoriţi, trebuie să-şi fie loruşi judecători, fiindcă au auzit pe Pavel care scrie că este lucru cuviincios a se depărta la un timp unul de altul prin consimţământ, pentru ca să stăruie în rugăciune şi apoi să se apropie (1 Co 7, 5)”.

Creştinismul tradiţional asigură ceea ce pentru mulţi este un paradox: un ascetism sexual. Ascetismul în căsătorie, ca şi în ce priveşte mâncarea şi băutura, a fost întotdeauna înţeles ca parte integrantă a luptei pentru sfinţenie: desfătare, dar fără a ne lăsa abătuţi de o autocomplacere ce întoarce inimile de la Dumnezeu. Creştinii au postit întotdeauna, chiar posturi de comun acord de la activităţi sexuale (7 Co 2, 5). Într-adevăr, Sfântul Ioan Gură de Aur presupune că aceasta este practica obişnuită. „Mulţi se înfrânează chiar şi de la soţiile lor pentru un răstimp de post sau rugăciune…”. Scopul e acela de a ne desfăta de creaţia lui Dumnezeu fără a fi stăpâniţi de această desfătare, de a găsi în această plăcere luată în mod corect o şansă prin care să trecem dincolo de această plăcere spre împărăţia Lui, spre raiul unde nu vor fi căsătorii şi nici măritişuri şi cu siguranţă nici unire trupească.

În toate acestea, căsătoria trupească e binecuvântată, după cum este şi bună¬tatea mâncării şi a băuturii, cum ilustrează următorul canon.

„Dacă vreun episcop sau prezbiter sau diacon, sau oricine din catalogul preoţesc se ţine departe de nuntă şi de cărnuri şi de vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă, trecând cu vederea că toate sunt foarte bune şi că parte bărbătească şi parte femeiască 1-a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind, ar cleveti făptura, ori să se îndrepte, ori să se caterisească şi să se îndepărteze din Biserică. Asemenea şi laicul”.

Încă din primele veacuri Biserica a fost nevoită să condamne prin posturile sale atât o interpretare a căsătoriei care ar plasa sexualitatea în afara călătoriei ascetice spre Dumnezeu, cât şi pe cei ce ar socoti întinăciune sexualitatea con¬jugală. Canoanele timpurii reflectă acest echilibru care a cerut Bisericii să accen¬tueze că este binecuvântată căsătoria, şi în special caracterul neîntinat al patului conjugal (Evr 13, 4). De exemplu, Sinodul de la Gangra din anul 340 d. H. spune în primul său canon că „dacă cineva ar defăima nunta şi pe cea care se culcă cu bărbatul său, credincioasă fiind şi evlavioasă, ar urgisi-o sau ar defăi¬ma-o ca şi cum nu ar putea intra în împărăţia cerească, să fie anatema”.

În anul 692 Biserica universală a trebuit să condamne regula Bisericii Romei de a-i opri pe preoţii căsătoriţi să se culce cu soţiile lor.

„De vreme ce am cunoscut că în Biserica romanilor s-a predanisit în chip de canon că cei ce vreau să se învrednicească de hirotonia întru diacon sau întru prezbiter, să dea mărturie că nu se împreună mai mult cu soţiile lor; noi, urmând vechiul canon al acriviei cumpătării şi bunei rânduieli aposto¬lice, căsătoriile cele după legi ale bărbaţilor sfinţiţi, vrem să aibă tărie şi de acum înainte, în nici un chip desfăcând legătura cu soţiile lor, nici lipsindu-i pe aceştia de însoţirea întreolaltă la timpul cuvenit.

Drept aceea, de s-ar afla cineva vrednic pentru hirotonie întru ipodiacon sau întru dia¬con, sau întru prezbiter acesta, vieţuind împreună cu soţia cea după lege, în nici un chip să fie oprit de la urcarea la o astfel de treaptă, nici cumva să i se ceară în timpul hirotoniei să mărturisească că se va depărta de la în¬soţirea legală cu propria sa soţie, pentru ca să nu fim siliţi a ocări aici căsă¬toria cea legiuită de Dumnezeu şi cea binecuvântată prin fiinţa sa de faţă; căci glasul Evangheliei strigă: «Ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă» (Mt 9, 6); şi al Apostolului care învaţă: «Cinstită este nunta şi patul nespurcat» (Evr 13,4); şi: «Te-ai legat cu femeie? Nu căuta dezlegare» (Co 7,27). … Iar dacă cineva, lucrând împotriva canoanelor apostolice, ar îndrăzni să lipsească de legătură şi însoţire cu femeia legiuită pe careva dintre cei sfinţiţi — zicem adică dintre prezbiteri sau diaconi sau ipodiaconi —, să se caterisească. Aşijderea şi dacă vreun prezbiter sau diacon o alungă pe soţia sa sub cuvânt de evlavie, să se afurisească, iar stăruind să se caterisească”.

Aşa cum accentuează acest canon, sexualitatea ca relaţie şi însoţire reciprocă e afirmată. Rolul ei declarat este susţinerea reciprocă a soţului şi soţiei în lupta lor ascetică astfel încât, într-un sfârşit, să-şi poată depăşi patimile şi dobândi sfinţenia.

Sfinţii Părinţi au ştiut că după cădere, datorită faptului că energiile umane nu mai pot fi uşor controlate, reproducerea e afectată tot atât de mult de patimă, cât şi de alegerea liberă. Omul e prins în cercul plăcerii şi al durerii. Şi totuşi, în contrast cu dorinţa rău direcţionată, dorinţa sexuală în cadrul căsătoriei nu este condamnată.

„Dorinţa nu e păcat; dar când cade în lipsa de măsură nevrând să rămână înăuntrul legilor căsătoriei, ci chiar sărind pe femeile altora, atunci ajunge adulter, nu însă datorită dorinţei, ci datorită lăcomiei acesteia”.

Deşi fecioria e socotită mai presus decât căsătoria, totuşi, aşa cum accentuează Sfântul Grigorie Teologul, căsătoria este deplin cinstită.

„Nu eşti oare căsătorit după trup? Nu-ţi fie frică de desăvârşire. Eşti curat şi după căsătorie. A mea să fie primejdia. Eu te voi uni, eu îţi voi îmbrăca mireasa. Căci nu este căsătoria de necinste pentru că fecioria e mai de cinste. Voi imita pe Hristos, Nunul şi Mirele cel curat, Care atât face minune la o nuntă, cât şi cinsteşte nunta cu prezenţa Sa. Să fie numai căsătoria curată şi neamestecată cu dorinţe murdare”.

Aşa cum afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur în tâlcuirea sa la Epistola către Romani, plăcerile condamnate nu includ dorinţa reciprocă decentă a soţului şi soţiei, ci dorinţa adulteră.

În căsătorie însă totul trebuie orientat ca într-o microbiserică, în care dragostea reciprocă între Adam şi Eva se întoarce în rugăciune reciprocă spre Dumnezeu.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie, Sexualitate. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s