Pentru cel ce iubeşte, viaţa conjugală se manifestă ca un Rug Aprins în care Dumnezeu se lasă văzut, atins, auzit…

Din „Rugaciunea lui Iisus. Rugaciunea inimii”
De Alphonse &Rachel Goettmann
Editura Mitropolia Olteniei


2. Desfrânarea

In spatele urzelii ţesăturii lăcomiei pântecului se află şi cea a altor patimi. Am putea să reprezentăm omul căzut ca un păianjen, un gnom, pântece cu opt braţe care nu mai încetează de-a lungul întregii vieţi să adune totul spre centrul său: ego-ul.

Desfrânarea este, după Sfinţii Părinţi, urmarea directă a unei alimentaţii prea abundente. Dar ca şi a mânca, sexualitatea este o „structură” a omului care trăieşte şi se exprimă prin ea. La baza ei se află dorul unităţii pierdute şi căutare, niciodată cu totul împlinită, a femininului din noi. Aceste două realităţi sunt chiar fundamentul oricărui urcuş duhovnicesc şi din această cauză castitatea este, atât pentru călugări, cât şi pentru oamenii căsătoriţi, o piatră de temelie pe care se va zidi întreaga fiinţă.

Dar pentru cel lipsit de o viaţă duhovnicească puternică, sufletul parazitat, locuit de absolutul duhului care nu se hrăneşte suficient cu Dumnezeu, devastează literalmente trupul care se aprinde de poftă. Focul dumnezeiesc din om, întors dinspre Dumnezeu, devine foc trupesc, patimă carnală prin care orice relaţie, în loc să fie o epifanie, un potir care se deschide venirii lui Dumnezeu, devine pornografică. întreaga energie este polarizată la nivelul pulsiunilor genitale care inundă întregul câmp al conştiinţei şi-şi găsesc scăparea doar în exploatarea celuilalt prin gând şi imaginaţie, prin priviri poftitoare, prin gesturi violente şi egoiste, prin dorinţă necontrolată şi arzătoare sau prin plăcere solitară…

Trupul, templu al legământului cu Dumnezeu şi cu celălalt, devine un loc de distrugere reciprocă, un obiect de consum din care toată taina este exclusă. Inima se întunecă şi devine inaccesibilă oricărei alte prezenţe decât cea demonică!

Singurul remediu aici este să te laşi iubit, să devii conştient de iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om, cum mărturiseşte Sfântul Nicolae Cabasila, pentru că aceasta, precizează Sfântul, este îndeajuns pentru a ajunge la sfinţenie. Acesta este chiar sensul Rugăciunii lui Iisus şi în sensul acesta ea face minuni. Sexualitatea, avându-şi sediul în creier, se va vindeca prin chemarea Sfântului Nume care va înlocui acolo gândirea obsedantă şi va deschide inima pentru iubire. Creşterea iubirii va întoarce duhul (inima) către Dumnezeu, împiedicându-l astfel să mai paraziteze sufletul (psihismul) cu nevoia sa de absolut. Sufletul (psihismul) astfel eliberat se va întoarce către duh şi trupul, la rândul său, se va întoarce către suflet. Această întoarcere, reorientare, va fi pentru trup o eliberare care va face ca iubirea să schimbe chiar „substanţa lucrurilor”, după cuvântul Sfântului Ioan Hrisostom, trupul începând să strălucească şi chiar sângele se modifică. întreaga fiinţă intră într-o nouă tensiune, ierarhia pervertită trup – suflet – duh se reechilibrează în procesul de convertire şi se unifică în duh.

Această devenire se numeşte castitate, de la cuvântul grec „sofrosyne”: plenitudinea înţelepciunii! După cum vedem, în castitate nu poate fi vorba, în nici un caz, de lipsa iubirii, de „abstinenţă”, ci dimpotrivă, de o iubire mai mare. „Actul sexual, în esenţa şi în adevărul său, spune Vasile Rozanov, este actul prin care nu numai că nu ne pierdem castitatea, ci, dimpotrivă, chiar o dobândim.” Adevăratul îndrăgostit ştie cât de liber îl face iubirea, ca prin minune, de obsesia sexuală şi acesta este chiar binecunoscutul test al autenticităţii iubirii sale!

Iubirea adevărată este o manifestare a inimii-duh care nu are o structură sexuală, ci este ceea ce transcende în noi spaţiul şi timpul (Matei 22, 30 şi Marcu 12, 25)198. Prin fecioria castă, inima înduhovnicită antrenează şi sufletul şi trupul în aceeaşi transparenţă care deschide spre o schimbare totală a intenţiei în orice relaţie şi mai ales în cele sexuale.

Scopul călugărului, al celibatarului şi al cuplului este acelaşi, dar el se realizează prin căi diferite. Pentru monahi e vorba de „maximalismul eshatologic”, de trăirea tainei lucrurilor de pe urmă prin refuzul cel mai radical al oricărui compromis şi chiar al riscului vreunui conformism cu confuziile acestei lumi. Monahul se retrage şi se luptă pe faţă cu demonii, viaţa sa fiind un adevărat martiriu dar, în acelaşi timp, şi o participare imediată, încă de aici şi acum, la Nunta Mielului.

Dar şi pentru un cuplu măsura este aceeaşi, pentru că şi el trăieşte „maximalismul evanghelic” în mijlocul acestei lumi celebrând însă taina lucrurilor de la început şi făcând din chiar viaţa sa cotidiană obiectul jertfei sale. Astfel, întorcându-se la starea paradisiacă. căsătoriile sunt, în acelaşi timp, o imagine prnfetină a Tmpărăţiei ce va să vină. Ele zidesc „Casa lui Dumnezeu”, cum zice Clement Alexandrinul, şi constituie Taina Bisericii, laboratorul domestic în care, după chipul chiliilor şi peşterilor, ca şi chiliile călugărilor şi peşterile pustnicilor, se continuă minunea din Cana: apa se schimbă în vin, viaţa de zi cu zi, transmutată în adevărata ei realitate, intră într-o imensă metamorfoză. Castitatea scoate căsătoria din fatalitatea ei  biologică, făcând-o Cale duhovnicească ce presupune o luptă şi o asceză care nu sunt cu nimic mai prejos decât cele ale monahilor!

Nu există iubire fără cruce. Inima unuia este altarul de jertfa pe care celălalt acceptă să moară sieşi şi iarăşi să se primească pe sine. Rodul acestei uniri totale, acestei „coexistenţe” care îmbracă actul sexual cu un caracter intens mistic, nu este în primul rând naşterea unui copil, ci renaşterea celor doi soţi într-un plan mereu mai profund; este o permanentă împreună naştere, fiecare născându-l pe celălalt.

Indrăgostitul este un contemplativ, Taina Nuntii îi dă puterea să vadă slava lui Dumnezeu în fiinţa iubita şi Rugăciunea lui Iisus îi permite să numească această slavă…

Pentru cel ce iubeşte, viaţa conjugală se manifestă  ca un Rug Aprins în care Dumnezeu se lasă văzut, atins, auzit…

Desfrânarea, solitară sau în doi, este un iad în care fiecare îşi vede doar propria privire care niciodată nu se mai încrucişează cu nici o altă privire, ca într-un labirint de oglinzi. Nu mă văd decât pe mine, pe mine singur, nimic altceva decât pe mine, până la greaţă…Vraja demonică a acestei patimi ucigaşe nu poate fi biruită decât prin rugăciune din ce în ce mai frecventă şi printr-o lăuntrică atenţie care veghează orice mişcare spre celălalt, învăţând să spună „Tu!” în acea infinită tandreţe care face să dispară orice urmă de egocentrism.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie, Dăruire, Iubire. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s