Engelhardt, Tristram H., jr.
Editura Deisis
căutarea de ajutor pentru reproducere
Căsătoria este destinată să fie o unire rodnică. În slujba Cununiei, rugăciunile cer binecuvântarea cu mulţi copii. Deşi în căsnicie cuplurile află multe bucurii bune şi legitime pe lângă copii, scopul acestei instituţii îl constituie reproducerea şi însoţirea.
„Binecuvântat eşti Doamne Dumnezeu nostru, sfinţitorul nunţii celei tainice şi preacurate şi legiuitorul nunţii celei trupeşti, păzitorul nestricăciunii şi chivernisitorul cel bun al celor lumeşti; însuţi Stăpâne, Cel ce din început ai zidit pe om şi l-ai pus pe dânsul ca pe un împărat făpturii şi ai zis: «Nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-i facem lui ajutor după dânsul; şi luând una din coastele lui, i-ai zidit femeia, pe care văzând-o Adam a zis: iată acum os din oasele mele şi trup din trupul meu, aceasta se va numi femeie, că din bărbatul său s-a luat aceasta. Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amândoi un trup» … dă-le lor roadă pântecelui, prunci buni şi bună înţelegere sufletească şi trupească, înalţă-i pe dânşii ca pe cedrii Libanului, ca o vie odrăslită, dă-le lor roadele pământului.. „.
Deoarece căsătoria a fost instituită pentru însoţire şi reproducere, mulţi care n-au copii simt o lipsă profundă. Mulţi nu sunt în stare să se roage şi să accepte situaţia lor.
Apar atunci întrebări: ce modalităţi de reproducere asistată sunt moral vorbind lipsite de probleme? care sunt interzise? şi care sunt încărcate de riscuri duhovniceşti? Pentru un creştin tradiţional întrebările sunt puse în cadrul unei religii care orientează torul spre căutarea împărăţiei cerurilor, o religie care în mare parte s-a amestecat puţin în sexualitatea conjugală şi care s-a ferit de o descriere biologic orientată a moralei sexuale umane.
Această apreciere tradiţională a căsătoriei ca însoţire duce la sfinţenie şi revelaţie în experienţa lui Dumnezeu Care e izvorul răspunsurilor la întrebările puse de noile tehnologii reproductive. Întrucât această revelaţie e una şi aceeaşi de-a lungul veacurilor, un criteriu călăuzitor pentru adevăr va fi posibilitatea înglobării răspunsurilor curente la întrebări situate în interiorul gândirii generale a Bisericii exprimată în tradiţia sa şi înregistrată în învăţătura obişnuită a Părinţilor. Oferirea unor reflecţii asupra daunelor duhovniceşti implicate atunci când în contexte ambigue medicii şi pacienţii fac paşi în afara asigurărilor limpezi ale Tradiţiei nu înseamnă o susţinere a acelor paşi. Această carte încearcă să ofere însă o analiză a locului unde mijesc aceste pericole mai mari sau mai mici.
Întrucât patul conjugal trebuie să fie neîntinat, trebuie să fie unica unire a soţului şi soţiei, tradiţia a susţinut că sexualitatea în afara acestei uniri este rău direcţionată. Sexualitatea umană se realizează în unirea soţului şi soţiei, a cărei încheiere obişnuită care duce la reproducere e contactul sexual vaginal. Totuşi contactul sexual vaginal nu este o condiţie necesară pentru căsătorie. Unii sfinţi au trăit în însoţire cu partenerii lor dar în deplină abstinenţă sexuală; şi sunt socotiţi căsătoriţi. Eşecul consumării sexuale a unei căsătorii nu anulează căsătoria. Sursa sacramentală a unirii conjugale e binecuvântarea Bisericii.
Creştinismul tradiţional abordează noile tehnologii reproductive şi variatele posibilităţi de intervenţie a unor terţe părţi, pornind de la această centrare pe unirea unică a soţului şi soţiei şi de la înţelegerea sexualităţii conjugale găsită în Scripturi, la Părinţi şi în experienţa neîntreruptă a revelaţiei. Creştinismul tradiţional înţelege unirea soţului şi soţiei ca unicul loc potrivit pentru (1) realizarea însoţirii sexuale, (2) pentru reproducere, precum şi (3) pentru satisfacerea dorinţei sexuale. Din pricina acestei unicităţii se poate trage concluzia că este interzis a face din alte persoane parteneri în reproducere.
Nu putem îngădui implicarea unor terţe părţi în unirea soţului şi soţiei. Astfel, de exemplu, folosirea inseminării artificiale de la un donator sau folosirea ovulelor de la o donatoare e adulteră în acest sens extrem de important: pentru că atunci un terţ ar fi implicat în intimitatea reproductivă unică şi sacră a soţului şi soţiei pe care nimeni nu trebuie să-i despartă. Persoana care furnizează gameţi unui cuplu căsătorit va deveni tatăl biologic sau mama biologică a unui copil al acelei căsătorii. Întrucât, când este împlinită, căsătoria e o unire într-un singur trup, asemenea aspecte biologice au o semnificaţie reală.
Pe de altă parte, nu există motive pentru a condamna intervenţiile care nu fac o terţă parte să devină (1) părinte sau (2) participant la actul sexual. Transferul intratubar al ovulelor soţiei, pentru a depăşi o obstrucţie a trompelor uterine, pentru a permite fertilizarea în timpul contactului sexual, nu intervine în devenirea cuplului un singur trup prin unirea lor sexuală sau în reproducerea lor. E o intervenţie prereproductivă şi precopulativă. Nici inseminarea artificială cu sperma soţului nu implică un adulter: nici o terţă parte nu este implicată ca părinte sau partener. Cu alte cuvinte, nici o terţă parte nu devine tată sau mamă biologică sau genetică, donând gameţi sau purtând copilul. Şi nici o terţă parte nu intră în Fundamentele bioeticii creştine actul sexual. Inseminarea artificială de la soţ implică însă riscurile separării reproducerii de unirea trupească a soţului cu soţia.
Există o întreagă gamă de dificultăţi duhovniceşti legate de inseminarea artificială de la un soţ. Ele merg de la cazuri cu dificultate morală mică, cum ar fi cele în care sperma este colectată atunci când soţul ejaculează în afara vaginului datorită existenţei unui defect înnăscut: hipospadias. În acest caz soţul poate introduce în vaginul soţiei sperma care altfel ar fi pierdută (chiar şi atunci când acest procedeu este îmbunătăţit de folosirea unui instrument, cum ar fi un irigator): unicitatea unirii trupeşti a soţului şi soţiei n-a fost ruptă şi intimitatea actului conjugal n-a fost violată. Ar trebui să poată fi permisă şi concentrarea spermei soţului prin mijloace de laborator înainte de a fi plasată de către soţ în vaginul soţiei. Cea mai puţin problematică abordare în această situaţie ar implica colectarea spermei soţului în timpul contactului sexual folosindu-se un prezervativ special (care nu trebuie să conţină substanţe spermicide), pentru ca apoi soţul să-şi insemineze soţia.
Nici în acest caz o a treia persoană nu devine parte sexuală sau reproductivă la unirea cuplului. Cea mai problematică ar fi implicarea soţului în autostimulare pentru a produce sperma, astfel încât medicul să insemineze instrumental soţia. Un element central al căsătoriei e unirea într-un singur trup. Copiii trebuie să provină din această unire într-un singur trup. Atunci când deosebesc păcatul masturbării de cel al desfrânării, canoanele Bisericii indică şi caracterul special al relaţiei conjugale trupeşti: unirea reală a trupului omenesc.
Orice altceva ratează semnificativ ţinta zămislirii de prunci. Cu cât mai mult se păstrează actul reproductiv în intimitatea patului conjugal, cu atât mai puţin se ratează această ţintă păstrând unirea într-un singur trup a soţului şi soţiei. A avea preocupări de acest gen înseamnă a recunoaşte că am intrat într-o zonă deteriorată moral, unde toate opţiunile, mai puţin bizuirea pe rugăciune şi harul lui Dumnezeu, implică adeseori daune duhovniceşti. Trecerea la reflecţii asupra acestei geografii a daunelor duhovniceşti, aşa cum face acest volum, nu înseamnă susţinerea acestor opţiuni, ci avertizarea punctelor unde se află pericole însemnate.
Dificultăţile duhovniceşti legate de inseminarea artificială de la soţ nu sunt rezolvate prin recoltarea instrumentală direct din veziculele seminale a spermei necesare pentru inseminare artificială. Reproducerea e rodul intimităţii soţului şi soţiei. Or aceasta ar implica o distorsionare radicală a intimităţii trupeşti a reproducerii. Obţinerea spermei, nu şi a ovulelor, face parte integrantă a plăcutei intimităţi conjugale lăudate de Sfântul Ioan Gură de Aur.
Unirea trupească descrisă de Sfântul Ioan Gură de Aur implică intimitatea personală a soţului şi soţiei, în care bărbatul este stimulat de dorinţa pentru soţia sa, iar ea primeşte cu plăcere sperma lui şi apoi hrăneşte copilul lor în pântecele ei, toate fiind întreprinse având drept punct cardinal de orientare dragostea de Dumnezeu. Este important să recunoaştem sinergia trupului şi a sufletului în toate acţiunile umane, dar mai cu seamă aici, în legătură cu sexualitatea şi reproducerea. Creştinismul tradiţional priveşte separarea sufletului de trup drept nenaturală. Apreciază că încercările de a nega unitatea intimă a trupului şi a sufletului distorsionează viaţa umană.
Însăşi alcătuirea cultului reuneşte vederea, gustul, mirosul, atingerea, senzaţiile kinestezice şi auzul într-o simfonie a trupului, sufletului şi duhului în închinarea adusă lui Dumnezeu. Elementele lui nu trebuie despărţite, separate, iar unitatea lor nu trebuie să fie negată sau distorsionată.
Unirea deplină a trupului, actul sexual al căsătoriei, implică răspunsul reciproc al trupurilor: trezirea dorinţei soţului, primirea lui plăcută de către soţie şi hrănirea de către ea a copilului lor. Această intimitate a iubirii unul pentru altul şi pentru copilul lor îndreptată spre Dumnezeu defineşte orientarea potrivită şi decentă a unirii conjugale. Sexualitatea şi reproducerea implică această reciprocitate în trup care trebuie menţinută cât de departe posibil, chiar şi în cazurile limită, când cuplurile îşi doresc cu disperare să aibă propriul lor copil. Deci, pentru a nu rata prea mult ţinta, pentru a nu ne abate prea mult de la calea ce ne duce în siguranţă spre împărăţia lui Dumnezeu, trebuie evitat cel puţin orice separă obişnuitele întreprinderi ale patului conjugal.
În lumea noastră căzută, cazuri aflate la limită includ adeseori situaţii tragice, în care cuplurile caută totuşi să se reproducă, ca atunci când soţul este paralizat şi soţia foloseşte mijloace bazate pe tehnologie pentru a-şi stimula soţul să producă sperma cu care ulterior el o va insemina. Asemenea acţiuni nu sunt ideale şi trebuie cât mai mult posibil să păstreze intimitatea trupească a căsătoriei. Nici caracterul căzut al acestei lumi nu este aşa cum ar trebui să fie. În lumea noastră căzută căutarea cu succes a reproducerii necesită adeseori o contrabalansare a dorinţei puternice de reproducere, care susţine şi împlineşte o căsătorie, cu mijloacele care se îndepărtează puţin şi nu foarte mult de ţintă.
Intimitatea stimulării soţului de către soţie şi a soţiei de către soţ, primirea de către soţie a spermei soţului, şi hrănirea de către soţie a copilului lor în pântecele ei caracterizează unirea într-un singur trup a soţului şi a soţiei: în afara acestei uniri, ne îndepărtăm de ţintă. Nimeni în afară de soţie nu-l poate stimula pe soţ fără a implica o anumită formă de adulter. Nimeni în afară de soţ nu poate penetra soţia pentru a introduce spermă în soţie, şi îndeosebi sperma altcuiva decât a soţului, fără a comite o formă de adulter.
Nimeni altcineva în afara soţiei nu poate creşte în pântecele ei un copil pentru soţ, fără a falsifica intimitatea unirii conjugale, fără a introduce în chip necorespunzător o terţă parte în intimitatea unirii lor ce implică nu doar sexualitatea unei relaţii trupeşti ci şi sexualitatea reproductivă care hrăneşte rodul acelei relaţii. În toate aceste moduri trebuie recunoscută semnificaţia caracterului trupesc al intimităţii conjugale. Această consideraţie oferă motive cel puţin pentru ca soţia să fie întotdeauna cea care îşi stimulează soţul, iar soţul să fie cel care să efectueze inseminarea soţiei. Bineînţeles, ideală ar fi încrederea în Dumnezeu şi căutarea cu rugăciuni, posturi şi smerenie a unui ajutor miraculos al lui Dumnezeu, iar nu angajarea în orice activitate care ar putea sfâşia intimitatea şi sacralitatea patului conjugal.
Întrucât un motiv cardinal al instituţiei căsătoriei este reproducerea, anumite activităţi în scopul zămislirii unui copil, care nu-şi ating decât aproximativ ţinta, pot fi uşor reorientate spre Dumnezeu prin pocăinţă, sau cel puţin printr-o deplângere sinceră că s-a acţionat într-un mod dăunător duhovniceşte. Trebuie evitată măcar susţinerea unor regretabile excepţii de la normă, cu alte cuvinte trebuie recunoscut că se acţionează într-un mod ce presupune implicarea în râu chiar şi atunci când încă se acţionează în acel fel.
Trebuie conştientizat măcar ca acţiunile respective se îndepărtează puţin de ţintă. Această recunoaştere trebuie însoţită de plâns, astfel încât să reîntoarcă inima spre Dumnezeu. În sfârşit, în toate cazurile, acţiunile trebuie să aibă loc cu câteva importante limite care menţin unitatea soţului şi a soţiei într-un singur trup. Îndeosebi reproducerea asistată de o terţă parte nu trebuie să implice (1) gameţi proveniţi din afara căsătoriei, (2) stimularea producerii de spermă altfel decât prin contact sexual sau cel puţin doar de către soţie, (3) o altă parte decât soţul care să depună sperma soţului în soţie, sau (4) o altă persoană în afara soţiei care să crească în ea copilul gestant. În asemenea situaţii trebuie evitată măcar introducerea în mod direct a unei terţe părţi în actul reproductiv menţinând experierea sexualităţii în cadru, reciprocităţii dintre soţ şi soţie.
În asemenea condiţii, medicii creştini tradiţionali nu trebuie să evite să fie implicaţi, deşi trebuie să recomande cu tărie cuplului să caute îndrumare duhovnicească, astfel încât lupta lor pentru a avea un copil să nu-i îndepărteze de la căutarea împărăţiei lui Dumnezeu şi să nu le pricinuiască o mare vătămare duhovnicească. Profesioniştii din domeniul asistenţei medicale trebuie să caute îndrumare ei înşişi. Nu e vorba doar de a urma anumite reguli sau de a evita acţiuni nepotrivite. Preocuparea centrală trebuie să fie aceea de a situa în întregime orice încercare de reproducere în căutarea prin rugăciune a împărăţiei cerurilor. Încercarea de depăşire a sterilităţii poate deveni atotmistuitoare. Poate deveni o patimă care nu numai că abate de la reciprocitatea şi însoţirea soţului şi soţiei, ci poate deveni o piatră de poticneală în lupta pentru mântuire. Este important ca asistenţa tehnologiilor şi a unor terţe părţi să nu devieze orientarea căsătoriei de la Dumnezeu.
Pentru a rezuma în termeni oarecum diferiţi, reproducerea asistată de terţe părţi (1) trebuie să menţină o concentrare pe sfinţenie, (2) nu trebuie să implice terţe părţi în calitate de părinţi, (3) nu trebuie să îndepărteze semnificativ reproducerea de intimitatea soţului şi soţiei, (4) nu trebuie să îndepărteze dezvoltarea copilului de pântecele soţiei, şi (5) nu trebuie să expună copiii produşi unui risc mortal semnificativ, aspect asupra căruia ne vom întoarce acum. Fertilizarea in vitro şi transferul embrionar în variatele lor forme, ca şi alte forme de reproducere asistate de terţe părţi, trebuie judecate în primul rând în aceşti termeni. În acest context, preocupările legate de formarea unui zigot în afara uterului matern dobândesc un caracter special. Trebuie să urmărim cu atenţie (1) gradul în care angajarea laboratoarelor şi a terţelor persoane supraîncarcă cuplul prin transformarea tehnologică a actului lor reproductiv într-un mod care îndepărtează inimile lor de la Dumnezeu şi le întoarce în schimb spre ei înşişi şi spre puterea omului, (2) dacă această angajare transformă reciprocitatea şi însoţirea soţului şi a soţiei printr-o patimă atotconsumatoare de a avea un copil, (3) dacă sunt folosite spermă şi/sau ovule provenind din afara cuplului căsătorit, (4) dacă sperma soţului este obţinută altfel decât prin acte sexuale implicând partenerii căsătoriţi şi (5) dacă toţi zigoţii formaţi sunt implantaţi în soţie şi numai în soţie.
Întrucât prin fertilizarea in vitro concepţia are loc în afara soţiei, există o ruptură duhovnicească semnificativă: patul conjugal a fost răvăşit, dar probabil nu foarte serios. Funcţiile sexuale reproductive şi cele unitive au fost separate. O asemenea separare este foarte accentuată în intervenţii cum ar fi disecţia parţială a zonei pellucida, în care spermatozoizi provenind de la soţ sunt plasaţi într-un ovul al soţiei pentru a forma un zigot.
Răul într-o asemenea reproducere mediată tehnologic şi de terţe părţi nu este în întregime cel al unui adulter, întrucât copilul ce se va naşte e din trupul şi sângele cuplului căsătorit. În plus, sperma soţului poate fi asigurată prin intimitatea iubirii lor. De asemenea, pentru a introduce sperma, soţia nu e penetrată de altcineva decât de soţul ei. În aceste importante sensuri, reproducerea a fost păstrată în limitele căsătoriei. Experienţa sexualităţii conjugale asociată cu reproducerea poate apărea încă în intimitatea patului conjugal (de exemplu, sperma poate fi recoltată în timpul contactului sexual folosindu-se un prezervativ special).
Deranjant este faptul că concepţia are loc în afara trupului soţiei. Totuşi fertilizarea in vitro permite naşterea unui copil, rodul trupurilor soţului şi soţiei. Faptul că disocierea sexualităţii unitive si a celei reproductive nu este ideală, că o asemenea reproducere se îndepărtează puţin de ţintă, trebuie recunoscut şi deplâns sincer, aşa cum trebuie să deplângem dacă am minţit direct şi intenţionat pentru salvarea vieţii altuia.
Şi totuşi fertilizarea in vitro nu e un lucru pentru care să avem motive solide şi fără excepţii pentru a interzice cuplurilor creştine sau a profesioniştilor din domeniul asistenţei medicale implicarea. Intervenţia nu violează serios integritatea căsătoriei ca unire trupească şi reproductivă unică.
Cea mai evidentă chestiune morală pusă în joc de fertilizarea in vitro e legată de producerea „în exces” de zigoţi şi embrionii timpurii care riscă să fie congelaţi sau distruşi.
Pentru a înţelege cât de serioasă este această distorsionare tehnologică a reproducerii, trebuie să determinăm mai întâi modul în care să privim statutul moral al acestor zigoţi şi embrioni timpurii. Trebuie recunoscut că în cursul reproducerii naturale un mare număr de zigoţi nu se implantează niciodată. Acest număr poate atinge chiar la 50%, dacă nu şi mai mult, după cum s-a arătat de câţiva ani.
Liturghia Sfântului Vasile vorbeşte nu de concepţie ci de fiecare om din pântecele maicii sale. „Dumnezeule, Cel ce ştii vârsta şi numele fiecăruia, Cel ce ştii pe fiecare din pântecele maicii lui”.
A fi o persoană înseamnă a fi o fiinţă al cărei destin corespunzător e îndumnezeirea.
Dar ce se întâmplă cu zigoţii sau embrionii timpurii înainte de a fi sau înainte de a putea fi în uter? Ce se întâmplă în situaţia în care, datorită marii pierderi de zigoţi şi embrioni timpurii, viaţa biologică umană în acest stadiu s-ar putea să nu fie de tipul celei care duce inevitabil la viaţa unei persoane?
Aşa cum susţine Sfântul Vasile cel Mare, „ucigaş este cel ce ucide un embrion neformat sau imperfect, întrucât acesta, deşi nu e încă o fiinţa completă, era menit să se desăvârşească în viitor, potrivit succesiunii neapărate a legilor firii”.
Pe de o parte, trebuie să avem grijă să urmăm porunca Sfântului Vasile şi să nu despicăm firul în patru pentru a stabili când anume există acolo un suflet, o persoană. Pe de altă parte însă, deşi privim neimplantarea „excesului” de zigoţi sau de embrioni timpurii ca o chestiune morală serioasă, ar fi potrivit sa privim acest rău ca nefiind pe deplin echivalent cu un avort, mai ales când nici o violenţă directă nu se face asupra acestor zigoţi sau embrioni timpurii. Am. intrat într-un domeniu căzut al biologiei umane, al cărui caracter problematic este pus într-o lumină orbitoare de către tehnologie.
Utilizarea mamelor surogat va implica o asemenea violare serioasă în cazul în care o mamă surogat e inseminată cu sperma soţului, există un adulter reproductiv. Soţul s-a reprodus în afara unirii soţului şi a soţiei. A folosit o femeie, alta decât soţia sa, pentru a-i purta un copil. Acolo unde mama surogat este un surogat gestaţional, unde soţul şi soţia produc un zigot din propriii lor spermatozoizi şi ovule, care este apoi implantat într-o altă femeie, am separat maternitatea de căsătorie.
Întrucât oamenii sunt bărbat şi femeie prin creaţia lui Dumnezeu, nu ne este îngăduit ca prin intervenţii tehnologice să schimbăm caracterul fundamental ai diferenţelor lor trupeşti sau semnificaţia acestor diferenţe pentru reproducere, pentru paternitatea şi maternitatea lor şi pentru unitatea lor într-un singur trup prin căsătorie. Îndeosebi, nu ne este îngăduit să alterăm centralitatea pentru purtarea pruncilor a maternităţii in vitro transferând maternitatea în afara căsătoriei prin folosirea altei femei ca mamă gestaţională pentru un cuplu, sau în viitor prin înlocuirea completă a maternităţii printr-o gestaţie in vitro, în cazul în care aceasta va deveni posibilă.
Bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie într-un trup şi-ar vedea alterată semnificaţia lor reproductivă ca şi cuplu. Toate intervenţiile în scopul permiterii reproducerii trebuie să menţină nu doar integritatea reproductivă (cu alte cuvinte să nu folosească donori de gameţi) şi integritatea trupească a căsătoriei (cu alte cuvinte sperma soţului trebuie recoltată printr-un act sexual al cuplului), ci şi integritatea gestaţională.
De exemplu, Sfântul Ioan Gură de Aur priveşte gestarea pruncului de către soţie ca parte integrantă a intimităţii căsătoriei. „Aşa şi femeia, primind partea cea mai grasă a plăcerii topite, o hrăneşte şi încălzeşte şi adăugând partea ei o dă înapoi un om”. Este recunoscută aici o unitate morală întrupată. Soţia tatălui copilului trebuie să fie mama copilului lor în sens deplin. Trebuie să hrănească pruncul în pântecele său. Maternitatea nu poate fi exportată în afara căsătoriei. O femeie care nu este soţia bărbatului al cărui copil îl poartă nu are voie să fie implicată în maternitate.
Scopul menţinerii unirii reproductive, sexuale şi gestaţionale a soţului şi soţiei nu trebuie să excludă total (1) formarea unui zigot în afara uterului soţiei pentru a permite cuplului căsătorit să aibă un copil (adică fertilizarea in vitro). (2) formarea sau scoaterea pentru scurt timp a zigotului sau embrionului timpuriu pentru terapie genetică, sau (3) transferarea fetusului într-un uter artificial atunci când avem de a face cu o naştere prematură, dacă asemenea tehnologii vor fi în viitor disponibile.
Aşa cum s-a observat deja, fertilizarea in vitro şi transferul embrionar implică o disociere a elementelor sexualităţii, aşa încât ne îndepărtează puţin de ţintă lezând şi tulburând integritatea intimă a sexualităţii reproductive conjugale: fertilizarea are loc în afara soţiei.
Dar aceasta nu înseamnă neimplicarea soţiei în gestaţia copiilor zămisliţi de cuplu. Unele cupluri căsătorite pot folosi asemenea mijloace pentru a avea, fără mari daune duhovniceşti, un copil, mai ales dacă deplâng sincer mijloacele folosite. Îndeosebi în al doilea caz, cel al fertilizării in vitro în scopul terapiei genetice, poate fi dat un răspuns asemănător. Aceasta ar implica o distorsionare a reproducerii, dar una întreprinsă în vederea sănătăţii copilului, toate fără a viola legături foarte im-portante ale integrităţii şi gestaţionalităţii conjugale.
Desigur, cuplul ar fi putut, cel puţin în teorie, să crească un copil mai puţin sănătos; dar se poate ca părinţii să fie angajaţi cu patimă în asistarea copilului lor cât de mult este posibil, folosind tehnologii reproductive pentru asigurarea sănătăţii copilului, dar cu lacrimi şi fără o încredere exagerată în puterile omului. Al treilea caz, transferarea unui fetus născut prematur într-un uter artificial, limitează implicarea gestaţională a mamei pentru a salva viaţa copilului ei, dar fără a elimina total implicarea sa.
Trebuie accentuat însă că, pentru a se evita (1) rupturi şi mai serioase ale intimităţii reproducerii umane şi (2) acţiuni împotriva vieţii umane timpurii, cuplurile nu trebuie să producă mai mulţi zigoţi decât pot fi implantaţi o dată în uterul femeii. Mai mult, pentru a evita vătămări ulteriore (de exemplu, aruncarea excesului de embrioni sau implantarea unui embrion într-o soţie după moartea soţului ei), dacă trebuie produs un exces de embrioni, atunci cuplul ar trebui să fie obligat să-i implanteze cu timpul soţiei de îndată ce e prudent din punct de vedere medical.
Pentru a nu fi vinovat de avort, un cuplu care a produs un exces de embrioni are o obligaţie prima facie de a avea copii în fiecare an, până când tuturor embrionilor li s-a dat posibilitatea de a se naşte.
În joc în integritatea gestaţională a căsătoriei nu sunt constrângerile impersonale ale unei legi a naturii, ci orientarea morală şi duhovnicească spre un Dumnezeu personal Care cere situarea purtării pruncilor în intimitatea unirii conjugale. Orice abateri parţiale de la această intimitate pentru a menţine mai bine unirea conjugală sau pentru dobândirea de prunci pot fi întreprinse numai cu rugăciune, părere de rău. pocăinţă şi îndrumare duhovnicească. Scopul trebuie să fie întotdeauna acela de a uni sexualitatea conjugală, reproducerea şi caracterul întrupat în iubirea reciprocă a cuplului conjugal, în dragostea pentru copilul lor şi în dragostea lor pentru Dumnezeu.
Caracterul întrupat al condiţiei umane asigură şi defineşte o sferă a intimităţii, unirii şi tandreţii. Realizarea acestei intimităţi prin caracterul întrupat al condiţiei umane are implicaţii chiar asupra problemei creşterii copiilor.
Nu trebuie evitată alăptarea la sân prin hrănirea cu biberonul sau folosirea unei doici din simpla preocupare pentru comoditate sau atractivitate, lipsind astfel fără un motiv bun copilul de intimitatea specială a acestei relaţii cu mama sa. Preocupările pentru simpla comoditate sau atractivitate sunt contrare duhului ascetismului creştin tradiţional: renunţarea la abaterile de la iubirea altruistă a lui Dumnezeu şi a celorlalţi.
Hrănirea cu biberonul şi doicile pot fi inevitabile sau aproape inevitabile din motive de sănătate sau alte împrejurări (deşi folosirea unei doici expune copilul la riscul unor boli infecţioase). Pe cât posibil, intimităţile materne speciale ale hrănirii unui copil în sânul familiei nu trebuie subminate. Aceste consideraţii sunt foarte serios împotriva tratării hormonale a unei femei necăsătorite pentru a fi doică.
Trebuie să fim la fel de precauţi în răspunsul la ofertele caritabile ale unei femei de a salva embrioni. Ne putem imagina un scenariu ştiinţifico-fantastic in care un embrion sau un fetus n-ar mai putea fi ţinut de mama sa (de exemplu, din pricina morţii mamei) dar ar putea fi salvat de altă femeie, dacă e luat în uterul ei. Când e făcut pentru a salva viaţa copilului, acest lucru poate fi privit ca un exemplu extrem de doică pentru salvarea vieţii unui prunc.
Totuşi, acceptarea unei sarcini în afara căsătoriei înseamnă eliminarea legăturii dintre soţ şi soţie, a unirii lui Adam şi a Evei, care este unicul loc potrivit pentru reproducerea umană.
Cine devine mamă gestaţională, chiar pentru cele mai bune motive, se reproduce de bunăvoie în afara unirii soţului şi soţiei. Chiar asumată pentru salvarea unui copil nenăscut, maternitatea surogat va implica totuşi o disociere importantă a reproducerii de unitatea căsniciei. Deşi acceptarea de zigoţi pentru o gestaţie surogat poate fi interpretată ca salvarea unei vieţi umane timpurii, trebuie evitate acţiunile imorale, chiar dacă ele vor salva viaţa altora.
Chestiunea este şi mai mult complicată de caracterul ambiguu al vieţii înainte de a fi sau de a putea fi în uterul matern. Deoarece, după cum vom vedea, canoanele interzic uciderea, lepădarea sau otrăvirea vieţii umane aflate într-un stadiu timpuriu de dezvoltare, uciderea unui zigot va trece drept un avort.
Natura directă a unei asemenea ucideri va implica o vătămare duhovnicească întrucât mulţi, dacă nu chiar cei mai mulţi dintre zigoţi se pierd în cursul natural al reproducerii, acţiuni „pentru salvarea” unei asemenea vieţi nu pot fi puse pe acelaşi plan cu acţiunea de a salva un copil în pântecele mamei sale. Această asimetrie între acţiune şi abţinere, care va fi examinată mai jos în capitolul 6, oferă un alt puternic argument împotriva încercărilor de „salvare” a zigoţilor şi embrionilor aflaţi în stadii iniţiale de dezvoltare, întrucât asemenea „salvări” implică vătămarea duhovnicească a separării reproducerii de unitatea căsniciei.
Aceste consideraţii sunt extrem de viguroase împotriva salvării zigoţilor din clinicile de fertilizare in vitro atunci când altfel ar fi distruşi. În joc n-ar fi ca de obicei salvarea zigoţilor concepuţi in vitro de un soţ şi o soţie în vederea unei implantări imediate, dar care din motive neprevăzute nu mai pot fi implantaţi soţiei (de exemplu, din cauza morţii ei). Un asemenea caz nu aproximează transferul unui fetus de la o femeie ce nu-şi poate continua purtarea sarcinii în pântecele altei femei, dacă embrionul nu este într-un stadiu în care ar fi fost în pântecele mamei sale. Mai mult, încercarea de a salva zigoţi din clinicile de fertilizare in vitro adaugă vătămarea implicării în practica multor cupluri de a produce mai mulţi zigoţi decât pot fi implantaţi imediat, ducând la o acumulare de zigoţi neimplantaţi.
O asemenea practică expune în mod direct viaţa umană timpurie unor riscuri. Deşi acţiunea de salvare a embrionilor neimplantaţi pare binevoitoare, o asemenea salvare cere o implicare intimă ca mamă gestaţională într-o împrejurare care n-ar fi trebuit să apară din capul locului: producerea unui număr de zigoţi mai mare decât cel care poate fi implantat o dată. Creştinismul tradiţional a condamnat toate actele care vatămă copii nenăscuţi, aşa cum va arăta secţiunea acestui capitol privitoare la avort. Mai mult, asemenea „salvări” gestaţionale surogat sunt un pas în plus în banalizarea unor forme de reproducere care ne îndepărtează de ţintă, cum sunt toate cazurile de fertilizare in vitro.
Chiar şi atunci când zigoţii nu sunt produşi într-un număr mai mare decât cel ce poate fi implantat o dată, există totuşi o disociere a dimensiunilor unitive şi reproductive ale sexualităţii. Din pricina faptului că relaţia intimă a soţului şi soţiei e contextul procreaţiei, toate formele de reproducere asistată tehnologic care pun în pericol sau rup această intimitate se îndepărtează de felul în care sexualitatea şi reproducerea ar trebui practicate.
Unirea intimă a soţului şi soţiei binecuvântată în Taina Nunţii oferă temeiuri împotriva fertilizării in vitro, după cum s-a arătat deja. Oferă motive foarte puternice şi pentru a nu se produce mai mulţi zigoţi decât pot fi implantaţi o dată: stocarea de zigoţi n-ar trebui să fie niciodată o parte a procesului de asistare a reproducerii. Nu este vorba doar de faptul că asemenea proceduri expun la riscuri viaţa umană timpurie, dacă implantarea nu va fi posibilă. Stocarea zigoţilor pentru o implantare ulterioară separă de asemenea în timp în mod radical actul reproducerii şi actul intimităţii sexuale. Nici o asemenea separare n-ar trebui tolerată vreodată, sau cel mult doar o minimă separare. Când separarea are loc, ea trebuie să fie minimă şi, aşa cum s-a subliniat, trebuie să fie deplânsă sincer.
Oferirea benevolă drept mamă gestaţională pentru zigotul altei femei face doar ca lucrurile să fie şi mai rele.
Consideraţii similare cu privire la integritatea intimităţii sexuale şi reproductive conjugale cântăresc de asemenea foarte greu, dacă nu chiar la modul absolut, împotriva folosirii gameţilor de la un partener care a murit. Vor fi cazuri în care, datorită unor intervenţii — cum ar fi chimioterapia unui cancer —, reproducerea trebuie amânată până după tratament pentru a proteja un copil care ar putea fi conceput de posibilele daune intrauterine cauzate de tratament, sau de impactul tratamentului asupra gameţilor. În asemenea împrejurări un cuplu ar putea dori să păstreze sperma soţului sau ovulele soţiei neafectate de chimioterapie sau radioterapie (adică dinainte de tratament), pentru a putea avea copii in viitor.
Reproducerea folosind gameţi conservaţi ne îndepărtează de unitatea potrivită a sexualităţii şi reproducerii umane separând semnificativ intimitatea sexuală de reproducere. Dar nu implică răul foarte serios al reproducerii după moartea partenerului sau cu altcineva decât propriul partener. Nu poţi face sex cu soţul după moartea acestuia, întrucât moartea pune capăt unirii trupeşti. După moarte nu mai este unire într-un singur trup (Mt 22, 29-32).
Folosirea gameţilor după moartea soţului implică un act reproducător după ce unitatea trupească a soţului şi soţiei s-a încheiat prin moarte. Implică săvârşirea unui act sexual cu un soţ mort. Creştinismul tradiţional recunoaşte semnificaţia durabilă a căsătoriei chiar după moarte, prin tratarea căsătoriei văduvilor şi a văduvelor ca o îndepărtare de ţintă. Totuşi, îngăduind asemenea căsătorii, Biserica recunoaşte că odată cu moartea unuia dintre soţi unitatea trupească a căsătoriei anterioare ia sfârşit.
Din cauza strânsei legături dintre sexualitatea unitivă şi reproductivă, odată cu moartea soţului reproducerea cu acel soţ trebuie să înceteze. Stocarea zigoţilor, care trebuie evitată întotdeauna, poate duce la o situaţie în care tatăl moare, lăsând mama să-şi înceapă sarcina luni sau ani după moartea soţului său aceasta disociază radical reproducerea de intimitatea actului conjugal. Totuşi mamei i s-ar putea permite să salveze un zigot, în ciuda vătămărilor morale implicate, în această situaţie ne aflăm într-un context moral căzut care ar fi trebuit evitat şi unde toate deciziile de a acţiona sau de a ne abţine sunt împovărate de un rău moral.
În sfârşit, toate încercările de a produce embrioni din fuzionarea de gameţi umani şi nonumani sunt în orice situaţie profund malefice. La fel stau lucrurile şi cu orice încercare de inginerie genetică de a forma crearea unui hibrid uman-animal. Sunt forme speciale de bestialitate mediată tehnologic. Acesta e cazul chiar şi doar atunci când scopul e pur şi simplu acela de a studia procese reproductive anterioare sau de a obţine de la embrioni hibrizi celule pentru uz terapeutic sau experimental. Totuşi introducerea de gene umane specifice în forme de viaţă nonumane (de exemplu, pentru a produce insulina umană prin inginerie genetică), nu pentru a modifica caracterul esenţial al organismului, ci doar pentru a produce un anume hormon sau un alt produs (de exemplu, un organ care ar putea fi transplantat cu probabilitate mai mică de a fi respins), nu va constitui în intenţie sau în substanţă o încercare de a forma reproductiv un organism care e un hibrid uman-animal. Focalizarea nu e pe integralitatea noului organism, ci pe o calitate sau un set de calităţi tangenţiale vieţii organismului însuşi.
Faptul că o varietate de bacterii produce insulina umană nu schimbă caracterul bacteriei ca organism particular. Acelaşi ar fi cazul şi dacă am reuşi să facem ca cimpanzeii sau porcii să producă organe care vor fi mai puţin probabil respinse de oameni dacă vor fi transplantate. Totuşi, dacă alterările genetice vor implica nu numai îndepărtarea unor anumiţi antigeni stânjenitori, ci sunt globale, îndeosebi dacă ele vor afecta sistemul nervos central al animalului, şi mai ales dacă vor implica gameţi umani, înseamnă că s-a acţionat într-un mod radical rău, prin crearea unui organism din unirea unei vieţi umane cu una nonumană.
Este important să fie recunoscut faptul că în joc nu e doar chestiunea prelevării de material genetic de la oameni şi inserarea lui în animale. Viitorul va ridica problema mai amplă a fabricării de gene care sunt la fel cu cele umane şi a inserării lor în animale. Ideea este aceea că nu avem voie să producem un animal cu formă de om decât prin reproducerea umană. Am putea adăuga o nouă capacitate unui animal folosind gene umane, atât timp cât aceasta nu creează un nou animal care să fie parţial uman în sensul crucial de a mări conştiinţa de sine, de a produce o raţionalitate asemănătoare celei umane, sau chiar de a crea o formă trupească asemănătoare omului.
Imensa putere umană de a aduce la existenţă făpturi raţionale, cu conştiinţă de sine şi cu trup, de a produce trupuri vii asemenea celui luat de Hristos, poate fi folosită legitim doar în interiorul Tainei Căsătoriei.
Doar aici poate fi încercată procrearea. În toate celelalte cazuri, încercarea de a reproduce, de a procrea sau de a modela o viaţă umană este nelegitimă şi marcată de rău. Astfel, îndeosebi, nu avem voie să creăm un organism uman-animal în care elementele umane să marcheze organismul ca întreg. În numeroase zone liniile vor fi obscure şi cel mai bine va fi să găsim îndrumarea bătrânilor sfinţi, a celor în stare de un discernământ noetic [duhovnicesc] al esenţei chestiunilor şi îndeosebi privind animalele.
Taina Căsătoriei 