Orice copil are nevoie de respect, de protecţie, de afecţiune, de sinceritate şi de înţelegere

Preluat de AICI

Alice Miller – Răspunsuri la scrisorile cititorilor

Maltratarea sugarilor

Înţeleg foarte bine că sunteti indignat şi terifiat din cauza maltratãrii sugarilor. Aceste sentimente m-au condus să întreprind cercetările mele, să scriu cărţile mele şi să deschid site-ul de pe Internet. Am constatat repede, cu uimire, că foarte puţini oameni se interesează de acest subiect declarat tabu, şi nu am găsit nicăieri o ureche atentă. Atunci când, recent, am vrut să scriu un articol despre o mamă care şi-a ucis cei nouă nou-născuţi, nici un ziar nu a acceptat să-l publice. Şi atunci când, apropo de cazul Jessica, am vrut să arat rădăcinile infanticidului, ziarele întrebate s-au comportat ca nişte preoţi înspăimântaţi. Chiar şi când m-am adresat Vaticanului nu am reuşit mai mult să trezesc compasiune pentru sugarii bătuţi. M-am lovit de o indiferenţă totală.

În 1980 am publicat, în cartea C’est pour ton bien (Este spre binele tău), sfaturi de educaţie date în secolul al XIX –lea: părinţii erau invitaţi să inculce bunele maniere copiilor lor încă din primele zile de viaţă, „prin admonestări corporale”. Mă aşteptam ca aceasta să împingă toată societatea să-şi pună întrebări, dar nu s-a produs nimic de genul acesta. Am comandat un studiu statistic în Franţa pentru a şti ce procentaj de mame îşi bat copiii şi ce vârstă aveau aceşti copii atunci când i-au bătut prima dată. Publicarea rezultatelor nu a suscitat nici o reacţie.

Aceste diferite experienţe m-au învăţat că ceea ce dvs consideraţi ca o conduită normală faţă de un, şi anume dorinţa de a-l proteja, constituie, vai, o excepţie. Este, evident, de regulă să creşti copilaşii aruncându-le palme şi producându-le frică şi suferinţe. Pentru ce? Numai pentru că aşa ne-au făcut părinţii noştri în copilăria noastră, băgându-ne în cap această absurditate: „Este spre binele tău”. Nu mai rămâne decât să-ţi descarci mânia refulată asupra propriilor copii. Aveţi dreptate: cu cât copilul este mai mic, cu atât adultul se simte mai dominant, şi cu atât speră să poată, astfel, să uite amintirile, înmagazinate în corpul lui, maltratările îndurate la începutul vieţii lui.

Este necesar şi urgent să întreprindem o acţiune de mare anvergură pentru informarea populaţiei. Poate că aveţi o idee despre modul cum am putea s-o transpunem în fapt. Din nefericire, aceasta nu interesează aproape pe nimeni, căci aproape toată lumea a fost bătută ca bebe şi i s-a inculcat ideea că loviturile i-au făcut bine. Cea mai mare parte a oamenilor continuă să creadă aceasta, adesea de-a lungul întregii vieţi, şi să-şi crească copiii aşa cum ei înşişi au fost educaţi. Ei evită astfel să ia cunoştinţă de faptul că, la vremea la care erau mici copii fără apărare, au fost maltrataţi. Ei nu vor mai ales să ştie că de fiecare dată când ridică mâna asupra copilului lor, şi ei îl maltratează, şi îi cauzează prejudicii pentru toată viaţa, fie şi numai prin distrugerea capacităţii de empatie şi de a gândi fără blocaje.

(22 octombrie 2005)

Întrebările unor elevi de la o clasă

1. Ce gen de tratament provoacă, după toate probabilităţile, un traumatism la copil?

Lipsa de respect, exploatarea afectivă, ignorarea sentimentelor şi nevoilor copilului, lovituri, dispreţ, luări în derâdere, intimidări. Printre altele.

2. Care sunt tulburările provocate de traumatizare? Şi cum se manifestă aceasta în comportamentul copilului?

Un copil traumatizat acasă urmează încă de la grădiniţă, apoi la şcoală, modelul distructiv pe care l-a învăţat acasă. El arată lipsă de securitate şi frică, sau îşi camuflează aceste sentimente prin agresivitate. În ambele cazuri, un educator lipsit de empatie va vorbi despre o „proastă conduită” şi va răspunde la ea cu pedepse, care vor agrava frica. Este destul de rar să întâlnim educatori care au curajul să vadă tratamentele proaste aplicate de către părinţi şi să le vorbească despre ele, pentru a-i informa despre consecinţele catastrofale pe care acestea le vor avea asupra copilului lor, adeseori marcat pe viaţă.

3. Cum, fie că suntem cadre profesionale, fie că nu, putem decela, după comportamentul copilului, dacă a îndurat traumatisme?

Este uşor de recunoscut, cu condiţia să vrem să vedem. În schimb, dacă ne este frică de propriile amintiri refulate, ne întoarcem privirea şi avem tendinţa să dăm pedepse, şi astfel să intensificăm fricile.

4. Care sunt interlocutorii posibili pentru victima traumatismelor?

Există multe servicii de ajutor social în copilărie şi alte instituţii, dar eu nu cunosc niciuna care să ia fără echivoc partea copilului. Persoanelor care lucrează acolo le este în general atât de frică de proprii părinţi, încât încearcă să-i explice copilului maltratat că faptele părinţilor lor sunt de înţeles, creând astfel victimei sentimente de culpabilitate în loc să o protejeze de o cruzime de neînţeles. Cum ar putea un puşti să înţeleagă că este martirizat pentru singurul motiv că tatăl lui/sau mama lui neagă calvarul propriei lor copilării, idealizându-şi părinţii şi, în mod inconştient, reproduc comportamentul acestora faţă de copilul lor!

5. Cum trebuie să se poarte membrii familiei sau ai anturajului pentru a-l ajuta?

Este foarte rar ca cineva din anturaj să aibă curajul să-i arate copilului maltratat că este pe serveşte de ţap ispăşitor. Totuşi, aceasta ar fi de o importanţă crucială pentru viitorul lui. Dacă această susţinere îi lipseşte, copilul se simte vinovat şi mai târziu, odată adult, se va răzbuna pe propriii lui copii – la rândul lui în mod inconştient.

6. Există măsuri de prevenţie recunoscute împotriva traumatizării copiilor? Şi dacă da, care sunt acestea?

Orice copil are nevoie de respect, de protecţie, de afecţiune, de sinceritate şi de înţelegere, printre multe alte lucruri. Ansamblul tuturor acestora îl numim iubire. Dar părinţi care nu au primit niciodată şi care au fost făcuţi să ia cruzimea drept iubire sunt incapabili să se iubească pe ei înşişi şi să-şi iubească copiii, doar dacă, ulterior, le-a fost dat să sesizeze că ceea ce au cunoscut ei nu era iubire. Descoperirea propriului adevăr este prima etapă a unui proces de conştientizare, şi, astfel, permite trezirea empatiei şi a capacităţii de a iubi, în privinţa sa şi a copiilor lui.

7. Ce ar trebui să facă, după dvs., membrii anturajului pentru a evita la maximum orice risc de traumatizare?

Ar fi util să se organizeze, pentru părinţii unui nou-născut, întâlniri cu persoane care nu îşi neagă adevărul şi pot să le arate de ce are un bebe nevoie. Empatia se poate într-adevăr învăţa, dar pentru aceasta trebuie să avem modele. Această facultate de comunicare nu ne va fi transmisă de prieteni plini de sfaturi bune, dar care vreau să „corijeze” copilul. Este absolut necesar ca tinerii părinţi să fie luminaţi cu privire la cauzele tratamentelor proaste. Noi plănuim să organizăm pe site-ul meu de pe Internet un serviciu telefonic la dispoziţia mamelor care simt că, în disperarea lor, îşi vor bate bebeul. Ar trebui să le explicăm acestor femei la telefon că, de fapt, dacă sunt atât de furioase în acest moment, nu sunt contra copilului lor, ci contra propriilor lor părinţi, care, atunci când ele erau mici, le-au umilit, le-au aruncat în deznădejde, fără să le permită vreodată să se apere. În prezent, această mânie ia drept ţintă propriul lor copil, dar nu trebuie să-i dea curs, căci aceasta ar avea, pentru el, grave consecinţe, pe care le va purta toată viaţa. Nu este adevărat că, aşa cum ne repetă ziarele, lipsa de timp, stresul şi sărăcia conduc la maltratare şi la lipsă de iubire. Suferinţele din propria lor copilărie – şi numai ele – sunt cele care fabrică părinţi violenţi şi inconştienţi de ceea ce fac.

(6 noiembrie 2006)

Acest articol a fost publicat în Copii, Părinţi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s