Alergii – Impotență – Antidepresive și Copilărie ştearsă

preluat de AICI

Postare 9 iulie 2010

Copilărie ştearsă

Dvs scrieţi: „De data aceasta vrea să mă deschid, să descopăr în sfârşit ce s-a petrecut în sufletul meu în timpul acestor nouă ani de întuneric. Mi-ar place atât de mult să ştiu, în acelaşi timp fiind aproape sigură – pentru ce, nu am nici o idee -, că aceasta ar fi prea greu de purtat.” Pentru ce, aşadar, nu aveţi nici o idee, în timp ce aţi relatat foarte clar situaţia, teribila deznădejde din copilăria dvs, respingerea, totala abandonare”. Reiese din descrierile dvs că ştiţi mult în acest sens, dar nu vreţi să conştientizaţi, nu vreţi să vedeţi că este adevărat, pentru că, copil fiind, eraţi moartă din cauza aceasta. vă temeţi mereu de această durere, ca şi cum aţi fi încă mică. Dar dvs nu mai sunteţi mică. O ştiţi, şi vreţi să acceptaţi această durere, din iubire pentru copiii dvs dar şi – din fericire – pentru fetiţa mică care aţi fost odinioară, căreia nimeni nu i-a adus afecţiune şi înţelegere, şi care, din această cauză, a trebuit să înveţe să nu simtă nimic. În prezent, vreţi să vă deschideţi sentimentelor dvs şi, fără nici o îndoială, veţi ajunge acolo. Sper că veţi reuşi să faceţi ceea ce ar fi trebuit să facă mama dvs: să descopere cine eraţi, această fetiţă inteligentă, deşteaptă, avidă să trăiască, şi să se bucure că ea era această bogată personalitate. Pentru mult timp, mult prea mult, v-aţi tratat aşa cum v-a tratat mama dvs. Nu-i de mirare că nu-i mai suportaţi prezenţa. Sper că într-o zi mânia dvs va ieşi la suprafaţă, şi ea va fi perfect justificată.
(26 aprilie 2006)

În afara pericolului

„Toate acestea nu sunt simplu de făcut”, scrieţi dvs. Vă cred, dar aş vrea să adaug că această treabă este bună şi absolut necesară. Şi veţi reuşi. Vă întrebaţi dacă în mod obişnuit oamenii au amintiri atât de precoce. Nu, deloc, eu aud foarte rar lucruri de acest gen. În schimb, de regulă oamenii îşi banalizează amintirile rele, şi dvs o faceţi, vârtos. Aveţi treizeci şi nouă de ani şi abia acum realizaţi, acum câteva zile (!), că mama dvs nu este o „superwomen” şi că nu este perfectă. Unde aţi trăit până în această zi? Multele dvs dependenţe de aceasta sau de aceea v-au îndepărtat atât de mult de realitate? Dvs ştiţi totuşi multe lucruri, dar vă este interzis să trageţi concluziile. Pentru ce? Aţi fost bătut, scrieţi dvs, din cale afară în copilăria dvs, vă alergau prin toată casa. Ce aţi făcut dvs din această cunoaştere ca ea să nu ducă la o explozie de mânie? După cum spuneţi, pe drept cuvânt, în prezent sunteţi adult şi nu vă mai pot snopi în bătaie. De ce vă temeţi, aşadar, astăzi?

Dacă vă autorizaţi să simţiţi cât rău v-au făcut părinţii dvs, prin exigenţele lor nemăsurate, prin lipsa totală de înţelegere, lăsându-vă singur noaptea, bătându-vă, sufocându-vă sentimentele conştiente (care din fericire supravieţuiesc în corpul dvs), atunci veţi avea şanse să vă desprindeţi foarte repede de dependenţele dvs. Ele sunt preţul pe care a trebuit să-l plătiţi, ca şi copil, pentru a vă menaja să nu vedeţi cum erau în realitate părinţii dvs, cât de distructiv era comportamentul lor faţă de dvs. Altfel, aţi fi fost aspru pedepsit. Dar dvs nu mai sunteţi un copil, şi puteţi de acum să vă deschideţi ochii mari, ştiind că nu mai sunteţi în pericol.
(27 aprilie 2006)

Frica de frică

Amintirile nu pot fi comandate, nici prin meditaţie, nici prin training autogen. Şi ceea ce aţi obţinut forţându-vă, nu vă va folosi în orice caz la nimic. Pentru a vă apropia de copilul care eraţi şi pentru a-i împărtăşi suferinţa, veţi putea încerca să vă interogaţi corpul dvs dacă el se manifestă prin tulburări. În ce constă „maladia” dvs? Puteţi să o descrieţi? Puteţi spune care sunt emoţiile care însoţesc apariţia simptomelor dvs? Frica? Ruşinea? Mânia? Încercaţi să purtaţi dialogul cu corpul dvs  în scris, de preferinţă în poziţie culcată. Şi dacă, în cele din urmă, vă decideţi să urmaţi o terapie, citiţi, în prealabil, chestionarul meu. Dacă vă este frică să-i puneţi viitorului dvs terapeut întrebările pe care le sugerez eu, păstraţi-vă calmul în faţa acestei frici, sondaţi acest sentiment, el vă va învăţa poate mai mult despre prima dvs copilărie decât amintirile invocate cu forţa, sub formă de imagini dar neînsoţite de emoţii sau de examene neurologice. Nu trebuie să vă temeţi de frica dvs, ea are întotdeauna un motiv, îngropat în copilărie şi care nu se dezvăluie decât dacă nu fugim de sentimentele noastre, ci le luăm în serios. Nimeni nu are dorinţa de a simţi cât era de terifiat, când era foarte mic copil, de tinerii lui părinţi atunci când aceştia îşi ieşeau din sărite, strigau la el, îl băteau şi peste toate astea îi spuneau că dacă se supărau pe el, era numai din vina lui. Dar adult fiind, el poate regăsi acest gen de scenă oriunde: este suficient să privească în jurul lui pe stradă. Numai că, în acest caz, sentimentele corespunzătoare (amintirile) lipsesc în general.
(1 iulie 2006)

Puterea refulării

Bineînţeles, dvs aţi refulat cea mai mare parte a evenimentelor, era necesar, altfel nu aţi fi supravieţuit acestui infern. Dar este inutil de căutat o masă de amintiri. Ţineţi-vă de una singură, de exemplu aceasta: aveţi paisprezece ani, sentimentele dvs se trezesc, cum este de regulă la pubertate, simţiţi viaţa palpitând în dvs, şi iată că apare mama dvs, care vă atrage atenţia contra Diavolului, cu singurul scop de a nu avea să vă reamintiţi traumatismele refulate. Şi iată-vă sacrificată pe acest altar, dvs şi vitalitatea dvs.

Or dvs reproduceţi în prezent, şi în mod repetat, acest comportament al mamei dvs. Faceţi progrese, vă simţiţi plină de viaţă, dar refuzaţi să vă permiteţi aceasta, căci, ca la paisprezece ani, vă supuneţi vocii mamei dvs. Încercaţi să lucraţi, cu răbdare, plecând de la acest exemplu, şi veţi vedea că Diavolul nu va veni să vă ia. Ba dimpotrivă, dvs îl veţi alunga. Definitiv.
(9 iunie 2006)

Călăii de mâine?

Mailul dvs se bazează pe o neînţelegere. Eu am subliniat în repetate rânduri că, din punctul meu de vedere, orice călău a fost odată o victimă, dar, bineînţeles, nu orice victimă este sortită să devină un călău. Numai cei care neagă suferinţele din copilăria lor, le banalizează, le iau în râs, sunt în pericol să ajungă călăi. Dacă putem lua aceste suferinţe în serios, nu simţim nevoia de a ne răzbuna contra altuia. Oamenii care, în copilăria lor, au fost înconjuraţi cu afecţiune, au beneficiat de o atenţie pozitivă, nu poartă în ei potenţialităţi distructive, nu sunt bombe cu explozie întârziată şi au empatie pentru ei înşişi şi pentru ceilalţi. Dar cum, în general, maltratările rămân ocultate, pentru că sunt negate, şi pentru că copilăria este adesea idealizată, auzim adesea afirmându-se că există indivizi distructivi a căror copilărie a fost fericită. După părerea mea, este total imposibil. Numai conştientizarea emoţională a ceea ce am trăit în primii noştri ani de viaţă şi empatia pentru copilul care am fost ne feresc de reproducerea oarbă a supliciilor îndurate altădată şi care rămân active în inconştientul nostru.
(16 iunie 2006)

Miracolul

Povestirea dvs m-a bulversat. Nu este de mirare că după o copilărie atât de atroce aţi avut probleme în relaţia de cuplu şi în relaţia cu copiii dvs. Atunci când am învăţat foarte devreme să suportăm în tăcere acte de cruzime, continuăm pe această cale şi, mai mult, considerăm că aceasta este normal. Dar este un miracol că dvs aţi pătruns(ghicit) sistemul, că vedeţi, auziţi şi sunteţi hotărâtă să spuneţi ceea ce vi s-a făcut. Este ceva deosebit de rar. Într-adevăr, aşa cum de mii de ori am constatat: cu cât oamenii au fost mai groaznic maltrataţi, cu atât îşi apără mai energic părinţii şi caută cu obstinaţie să-i înţeleagă, poate în speranţa de a primi de la ei, în pofida a toate, puţină iubire. Dvs, în schimb, păreţi să vă fi eliberat de această nevoie irepresibilă. Chiar dacă, uneori, trebuie încă să suportaţi recidive (speranţa?). În prezent, ştiţi destul de mult despre aceasta ca să vă mai lăsaţi amăgită. Vă doresc întâlniri fericite în viitor, oameni demni de dvs şi care au învins, cel puţin parţial, frica înrădăcinată din copilăria lor.
(17 iunie 2006)

Alergii

De fapt, dvs aţi găsit deja răspunsul la întrebările dvs. După toate aparenţele, există emoţii pe care nu sunteţi capabilă să le acceptaţi, poate pentru că sunt prea dureroase sau pentru că vă este frică să spuneţi NU şi să pierdeţi pe cineva, urmare a acestui refuz. Dar corpul dvs spune NU sub formă de alergie, şi el nu va mai fi constrâns la aceasta de îndată ce dvs vă veţi autoriza să trăiţi emoţiile temute. Veţi ajunge acolo desigur într-o zi, după tot ceea ce aţi reuşit deja. Acordaţi-vă timp. A vă desensibiliza îmi pare contra-productiv. Tocmai sensibilitatea dvs recucerită v-a condus să vedeţi clar acolo, şi din acest fapt să vă recăpătaţi sănătatea. Această alergie este, încă o dată, limbajul corpului dvs. De îndată ce veţi fi învăţat să-l înţelegeţi, ea va dispare.
(4 iulie 2006)

Jocul de-a baba-oarba

Sunt foarte fericită să aflu că cărţile mele vă pot fi utile în activitatea dvs profesională. Câte confuzi şi câte suferinţe noi ar putea fi evitate dacă medicii s-ar informa despre cauzele bolilor. Uneori, ar fi suficientă o singură discuţie pentru a declanşa procesul de autovindecare la un pacient. Căci numai corpul posedă puterea de vindecare, şi nu medicamentul. Dacă, fie şi numai o singură dată, medicul ar întreba o persoană suferindă de astm, de alergii, de tulburări digestive sau de boli de piele, despre copilăria lui, de exemplu, dacă a fost bătut sau brutalizat (bruscat, criticat cu asprime) într-un fel, în cea mai mare parte a cazurilor, istoria maltratărilor ar veni direct la lumina zilei – o istorie care, adesea, rămânea îngropată timp de decenii. Şi toată dezvoltarea simptomelor s-ar clarifica îndată. Totodată ar fi pus la lumină acest sentiment de neputinţă, înrădăcinat în copilăria lui, care îl tulbură pe cel în cauză de zeci de ani, în timp ce raţiunile(motivele) lui au dispărut demult. Din nefericire medicii dau înapoi din faţa ideii de a pune astfel de întrebări, şi preferă să prescrie medicamente, care sufocă şi aruncă în confuzie ştiinţa corpului. Industria farmaceutică intră în joc. Zilnic, nenumărate publicităţi pentru Valium, Viagra şi antidepresive invadează calculatoarele şi îmbrobodesc milioane de oameni. Oameni bolnavi de copilăria lor, cărora li se refuză dreptul de a şti de ce suferă pentru că societatea întreagă se eschivează de la acest subiect şi pentru că personalul profesional din sănătate participă la acest joc de-a baba-oarba. Dacă un bărbat este afectat de impotenţă sexuală, corpul lui îi spune că el îşi reprimă emoţii puternice contra acelei femei, contra femeilor în general sau contra mamei lui, deşi el crede că le iubeşte. De îndată ce el poate să-şi trăiască aceste sentimente „negative” şi află motivul reprimării lor, impotenţa lui dispare. Dar dacă ia Viagra, el se îndepărtează mai mult de sentimentele lui şi se va vedea mai devreme sau mai târziu confruntat cu alte simptome. În consecinţă, el bate pasul pe loc, în loc să se oprească şi să-şi pună întrebări. Medicii ar putea să aducă un ajutor considerabil dacă ar fi pregătiţi, de partea lor, să-şi pună întrebări despre propria lor viaţă.
(7 iulie 2006)

Acest articol a fost publicat în Alice Miller. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s