Copilul abandonat sau maltratat

preluat de AICI

Alice Miller

Grupuri de susţinere pentru foşti copii bătuţi

Ideea că un grup poate să vă ajute să o descoperiţi pe mica A. şi să vă facă s-o iubiţi îmi pare excelentă. Nu înţeleg cum, urmând o terapie de cinci ani, dvs aţi realizat abia acum câteva luni că aţi fost un copil maltratat. Ce aţi făcut în aceşti cinci ani? Scrisoarea dvs mi-a dat impresia că în prezent dvs ştiţi cu exactitate ceea ce căutaţi, care este problema dvs, aşa încât vedeţi foarte repede dacă un grup vă convine sau nu. Şi în acest ultim caz, încercaţi un altul. Nu aveţi de ce să vă temeţi că nu veţi mai putea „funcţiona” dacă descoperiţi adevărul dvs. Nu am venit în lume ca să funcţionăm, ci ca să trăim. Şi avem nevoie pentru aceasta de contactul cu istoria noastră, cu emoţiile primilor noştri ani şi cu rădăcinile noastre. Dacă învăţaţi să vă înţelegeţi sentimentele, îi veţi înţelege mai bine pe soţul dvs şi pe fiul dvs. Vă urez forţa de a împlini ceea ce, pe bună dreptate, v-aţi promis.
(17 iulie 2006)

Carenţe

Dvs îmi scrieţi: „Nu am avut întotdeauna o imagine pozitivă despre părinţii mei, dar, retrospectiv, nu pot decât să constat că ei au fost întotdeauna buni cu mine, binevoitori şi prevenitori. Nu din cauza circumstanţelor, ci din cauza modului meu de a privi, de atâta timp eu nu mi-am dat seama de aceasta. Eu nu am avut niciodată o viziune pozitivă despre ceilalţi şi despre ceea ce mă înconjoară, şi, în consecinţă, întotdeauna ei mi-au părut străini şi ameninţători”.

Evident, dvs consideraţi neîncrederea dvs ca fiind din vina dvs şi nu ca efectul comportamentului care v-au făcut neîncrezătoare. Această optică pare să vă ajute şi nu-mi revine mie să vă corijez.

În schimb, aş vrea să vă mulţumesc pentru contribuţia dvs importantă, căci, după cum se vede, nu s-a văzut destul de clar, în această corespondenţă cu cititorii mei, că eu situez printre tratamentele rele lipsa de îngrijire şi faptul de a neglija nevoile de contact şi de stimulare a copilului foarte mic. Aveţi absolută dreptate să subliniaţi faptul că primele luni au o influenţă determinantă, căci în această perioadă de viaţă ar trebuie să se formeze ceea ce numim încrederea originară, şi ea nu se poate forma decât dacă părinţii sunt prezenţi.
(18 iulie 2006)

Copilul neglijat(abandonat)

Când un copil este neglijat (abandonat), el trăieşte o ameninţare existenţială, el nu se poate descurca absolut singur, şi integritatea lui psihică este şi ea în pericol atunci când trebuie să devină altul decât este, să-şi reprime adevăratele emoţii, mânia şi disperarea lui, şi să surâdă pentru a obţine un pic de afecţiune. Aceasta generează enorm de multă frică, şi poate că astăzi puteţi, pentru prima dată,, să o simţiţi conştient, pentru că, în prezent adult fiind, nu mai sunteţi expus acestui pericol. Nu sunteţi obligat să plăceţi , puteţi lăsa să apară la suprafaţă adevăratele dvs sentimente, şi să le arătaţi – dar numai unor oameni care sunt, şi ei, capabili să înţeleagă şi sunt prieteni sinceri. Dacă simţiţi că nu merge, că celuilalt îi este frică de adevăratul dvs Sine, simţiţi cum urcă vechea frică existenţială a copilului care trebuia să renunţe la el însuşi pentru a fi „iubit”. Nu este prea greu de înţeles, dar această frică se va disipa poate dacă dvs rămâneţi fidel sentimentelor dvs şi căutaţi să le înţelegeţi. Un copil neglijat nu-şi poate permite aceasta, dar un adult da. Şi dacă rămâne fidel lui însuşi, el nu se va mai simţi niciodată neglijat(abandonat).

Maltratată, sau este numai în capul meu?

Dvs scrieţi: „Eram mică, dormeam în patul meu, când tatăl meu m-a lovit cu centura, ceea ce m-a trezit. De atunci, am un somn foarte agitat. Nici astăzi nu ştiu pentru ce m-a bătut. El arunca de multe ori cu pantofii după mine sau după sora mea. Când ne făceam lecţiile el ne supraveghea şi ne lovea totdeauna peste cap când făceam o greşeală.” La citirea acestor rânduri, oricine va vedea limpede că aţi fost un copil grav maltratat. Nu veţi putea să vă eliberaţi de efectele acestei situaţii decât dacă nu o mai puneţi la îndoială. Dar se pare că încă sunteţi departe de asta, şi de aceea vă lăsaţi maltratată de „prietenii” dvs, ca şi cum aţi fi încă un copil fără apărare. Ceea ce nu sunteţi în nici un caz. Sunteţi o femeie adultă, inteligentă, dar blocată, ferecată în frica dvs şi în negarea dvs. Fraza dvs nesigură o dovedeşte: „Mă întreb dacă această imagine masculină care de atâţia ani s-a imprimat în capul meu nu ar putea (!!) să aibă o legătură cu tatăl meu şi deci cu copilăria mea. Toţi ex-amicii mei au fost toxicomani, agresivi, în închisoare  sau psihotici. Toţi m-au maltratat , apoi au pretins că este din vina mea şi m-au părăsit.” Aceste două pasaje din scrisoarea dvs arată că dvs vă daţi perfect seama de situaţia dvs, dar încă vă este frică să exprimaţi adevărul căci, inconştient, vă temeţi să nu fiţi bătută, încă o dată, de tatăl brutal şi de prietenii dvs care îi seamănă. Nu este nici un motiv să vă expuneţi acestor pericole. Nu depinde decât de dvs să părăsiţi imediat un bărbat care prezintă trăsături de comportament similare celor pe care le are tatăl dvs. aceasta implică, totuşi, ca dvs să luaţi cu totul în serios ceea ce ştiţi despre părinţii dvs, şi să încetaţi să vă eschivaţi de la aceasta. Astăzi, nu mai sunteţi sub ameninţarea unor astfel de pericole, doar dacă vă băgaţi dvs acolo pentru a vă păstra imaginea bună a părinţilor dvs.
(26 iulie 2006)

Cum să spun suferinţa mea părinţilor mei?

Vă sfătuiesc să nu încercaţi, cu nici un preţ, să vorbişi cu părinţii dvs. Corpul dvs vă pune în gardă, pe bună dreptate, contra acestui demers. Nu putem aştepta de la oameni care nu aveau nici o milă de copilul lor să se arate mai umani şi mai inteligenţi cu vârsta. La nouăzeci de ani, tatăl dvs încă îşi manifestă răutatea fără ruşine. Corpul dvs nu vrea acest fel de discuţie şi caută să vă protejeze de noi răni. El are dreptate. Luaţi mesajele lui în serios.

În copilăria dvs, nu s-a aflat nimeni care să vadă întinderea suferinţelor dvs. Corpul dvs a dezvoltat aşadar acest sindrom ca să i se acorde atenţie, dar aceasta nu a folosit la nimic. În prezent doriţi, şi este foarte de înţeles, să aşterneţi toate acestea pe hârtie, pentru ca părinţii dvs – în sfârşit, în sfârşit – să vă privească. Dar ei nu o vor face deloc. Tot ceea ce scrieţi atestă aceasta: ei nu au înţeles nimic. În schimb veţi putea să-i scrieţi fetiţei mici care aţi fost, şi acum să vă arătaţi pentru ea acest „martor salvator” care i-a lipsit cumplit de mult. Scrieţi-i tot ceea ce vă amintiţi, spunând cât de teribil a fost, şi întrebaţi-o cum se simţea atunci când, după ce primea o chelfăneală, ea trebuia să-şi ceară scuze. Zugrăviţi în acest dialog toată enormitatea acestor brutalităţi, lăsaţi să explodeze mânia dvs şi autorizaţi-vă să simţiţi oroarea din faţa comportamentelor inumane. Se poate ca influxul emoţiilor să antreneze o agravare temporară a tulburărilor dvs, dar, foarte probabil, ele vor dispărea cu timpul, din moment ce veţi exprima în cuvinte indignarea dvs şi veţi continua dialogul cu fetiţa. Când acest copil va fi găsit în dvs pe cineva căruia să-i vorbească, ea nu va mai avea nevoie să recurgă la acest limbaj de simptome corporale, ea va putea folosi cuvinte, pe care numai dvs singură le veţi auzi pentru că dvs vreţi să le auziţi şi plecaţi urechea.
(2 august 2006)

Imaturitate politică

Din nefericire, odată cu sfârşitul războiului nu a luat sfârşit şi maltratarea copiilor. Majoritatea oamenilor consideră totdeauna că bătaia copiilor este o metodă de educaţie adecvată şi nu se întreabă pentru nimic în lume cu privire la consecinţele acestor fapte. Ei vorbesc cu un ton lejer despre „chelfăneli” pe care evident le-au primit (pentru că este ceva pretins „normal”), şi care sunt menite să le „facă bine”. Este frapant să vezi că, î, diversele dezbateri despre perioada nazismului, nimeni nu întreabă cum au fost crescuţi copiii care, ajunşi mari, au aderat de bună voie, şi şi-au adus participarea la sistemul hitlerist. Se admite deci astăzi că această educaţie „normală” nu putea provoca degradare. Când evocăm naivitatea tinerilor angajaţi voluntar în armata germană (au fost cazuri şi cu prilejul Primului Război mondial), se menţionează în treacăt că ei erau „abia ieşiţi din copilărie”. După toate aparenţele, s-a uitat deja că printre cei orbi din punct de vedere politic nu se aflau numai tineri, ci şi milioane de adulţi, printre care şi scriitorul Gerhardt Hauptmann şi filosofi ca Martin Heudegger. Dacă aceste milioane de indivizi au devenit, aproape fără excepţie, brutali, este aşa, după părerea mea, pentru că ei au fost dresaţi pentru supunere cu ajutorul chelfănelilor, şi această educaţie si-a dat roadele. Odată ajunşi adulţi, ei n-au mai fost şocaţi de cruzimea planurilor lui Hitler. Unii au profitat inconştient de ocazie pentru a-şi răzbuna, asupra ţapilor ispăşitori, îngrozitoarele pedepse încasate de la părinţii lor, şi au devenit călăi activi de fiinţe umane nevinovate. Alţii au rămas pasivi, privitori orbi. Foarte puţini oameni, vai, se autorizează să sesizeze această dinamică, căci majoritatea, foşti copii bătuţi, se tem mereu de cele mai rele pedepse dacă şi-ar permite să perceapă cruzimea propriei lor educaţii şi să resimtă suferinţa copilului fără apărare care au fost. Ei se scutesc de această frică atât timp cât se mint pe ei înşişi, cred că au meritat loviturile şi că deci, în copilăria lor, „totul era în ordine”. Astăzi, facem cu uşurinţă lecţii de morală unor bătrâni atunci când aflăm că ei, pe când erau tineri, s-au angajat în S.S. Dar nimeni nu-i întreabă: „Cum v-aţi simţit în căminul părintesc? Aveaţi dreptul să protestaţi contra pedepselor absurde? Aveaţi măcar dreptul să percepeţi că acestea erau absurde şi brutale? De unde vine această frică de a recunoaşte ceva ce nu era, poate, decât produsul educaţiei voastre dar niciodată al deciziei voastre libere? Pentru că, poate, în educaţia voastră totul viza să vă întipărească supunerea, interzicându-vă să decideţi în mod liber?” Astfel, tot ceea ce s-a petrecut înainte de pubertate a rămas ocultat. Viaţa pare să înceapă la cincisprezece ani, şi copilăria, care ar putea furniza atâtea explicaţii şi ne-ar putea trezi, rămâne un subiect necunoscut. Or, ea este o mină de învăţăminte, pe care ar trebui s-o explorăm pentru a ne feri de viitoarele consecinţe ale cecităţii şi ale naivităţii politice. În mod incontestabil, aceasta devine astăzi urgent.
(19 august 2006)

Sursa: Fragmente traduse din cartea:
Alice Miller – Ta vie enfin sauvée,
Flammarion, Paris, 2008

Traducerea îmi apartine, VJ.

Acest articol a fost publicat în Alice Miller. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s