Am dreptul să fiu trist sau fericit dacă ceva mă face trist sau fericit, dar nimeni nu este în drept să-mi ceară să fiu vesel şi nu sunt obligat să-mi reprim durerea, frica sau alte sentimente în funcţie de nevoile altora

LE DRAME DE L’ENFANT doué (The Drama of the gifted child)
Presses Universitaires de France, 2008
– fragmente –

DRAMA COPILULUI DOTAT – ALICE MILLER
Sursa: AICI

În căutarea adevăratului Sine

Ce ajutor putem aştepta aici de la psihoterapie? Ea nu ne mai poate reda copilăria pierdută, nu poate nici să schimbe faptele şi nici să le şteargă. Nu putem vindeca rănile cu iluzii. Paradisul armoniei pre-ambivalente, în care atâţia răniţi îşi pun toate speranţele, este inaccesibil. Dar a ne trăi propriul adevăr, cu cunoaşterea postambivalentă pe care o vom dobândi, ne permite, la un nivel adult, să regăsim propria noastră lume afectivă – fără paradis, dar cu capacitatea de a simţi şi de a trăi emoţiile noastre, care ne va reda elanul vital şi ne va ajuta să ne reperăm.

Terapia ajunge la o turnantă(cotitură) atunci când pacientul înţelege, din punct de vedere emoţional, că toată „iubirea” pe care a cucerit-o cu preţul atâtor eforturi şi sacrificii nu se adresa celui care era el în realitate; că, deşi i se admirau frumuseţea şi reuşitele, era o admiraţie a frumuseţii şi a reuşitelor şi nu a copilului care era el. în spatele performanţei se trezeşte atunci, în terapie, copilul cel mic şi solitar, care se întreabă: „Şi dacă m-aş fi arătat rău, urât, mânios, gelos, perturbat? Ce s-ar mai fi ales de iubirea voastră? Or, eu eram şi toate acestea. Aceasta vrea să însemne că în realitate nu pe mine mă iubeaţi, ci imaginea pe care o dădeam? Copilul „aşa cum trebuie”, pe care se poate conta, sensibil, comprehensiv, copilul agreabil care în fond nici nu era un copil? Ce s-a ales de copilăria mea? Nu-i aşa că mi-a fost furată? Eu nu mai pot să revin în urmă, niciodată nu voi putea să o prind din urmă. Încă de la început eu am fost un mic adult. Calităţile mele, le-aţi exploatat pur şi simplu?”

Aceste întrebări sunt însoţite de o imensă tristeţe – durerea refulată altădată reapare – dar ele au întotdeauna drept efect apariţia unei noi instanţe (ca un succesor al acestei mame care nu a existat niciodată): empatia faţă de propria soartă, născută din această tristeţe. […]

Se dovedeşte în prezent că după decenii întregi de tăcere, adevăratul Sine poate renaşte la viaţă, datorită capacităţii de a simţi redobândite.

De acum înainte, manifestările lui nu mai sunt minimizate, ridiculizate sau luate în zeflemea, chiar dacă pentru mult timp încă ele rămân inconştient sufocate sau nu sunt pur şi simplu luate în considerare – acelaşi procedeu subtil odinioară folosit de părinţi, atunci când copilul nu ştia încă să-şi verbalizeze nevoile. Pe de altă parte, ajuns mai mare, nu îi era mai mult permis să spună, nici măcar să gândească: „Am dreptul să fiu trist sau fericit dacă ceva mă face trist sau fericit, dar nimeni nu este în drept să-mi ceară să fiu vesel şi nu sunt obligat să-mi reprim durerea, frica sau alte sentimente în funcţie de nevoile altora. Am dreptul să fiu rău, şi aceasta nu va omorî pe nimeni, nu-i va da dureri de cap nimănui, pot să mă înfurii dacă mă răniţi, fără ca pentru aceasta să vă pierd pe voi, părinţii mei.”

De îndată ce adultul poate lua în serios sentimentele lui actuale, el începe să sesizeze tratamentul pe care l-a aplicat sentimentelor şi nevoilor lui, şi cum refularea era singura lui şansă de a supravieţui. El se simte uşurat să perceapă în el lucruri pe care până atunci obişnuia să le înăbuşe. Este din ce în ce mai conştient că, pentru a se proteja, i se întâmplă încă să-şi ironizeze sentimentele, să şi le ia în zeflemea, să caute să se deturneze de la ele, să le minimizeze, să nu le deceleze chiar sau să nu o facă decât după câteva zile, atunci când acestea s-au disipat.  Îşi dă seama încet-încet că el caută cu toată puterea să se ameţească atunci când este bulversat, emoţionat sau trist. (La moartea mamei sale – el avea atunci şase ani – mătuşa lui i-a spus: „Trebuie să fii curajos şi să nu plângi, acum du-te şi te joacă în camera ta, cuminte.”) desigur, în multe situaţii, acest pacient se priveşte mereu prin ochii altora , întrebându-se neîncetat ce efect face asupra lor, cum ar trebui să fie în aceste circumstanţe, ce sentimente ar trebui să simtă. Dar, în ansamblu, el se simte puţin mai liber.

Odată declanşat, procesul terapeutic se va continua. Pacientul începe să se exprime, să se arate mai puţin docil, dar în virtutea experienţei din copilăria lui el nu poate crede că se poate comporta astfel fără să-şi pună viaţa în pericol. În virtutea acestei experienţe, el aşteaptă şi se teme de a se vedea respins şi pedepsit dacă se apără şi-şi cere drepturile. După, va veni totuşi un sentiment de eliberare:da, el a putut suporta acest risc şi a rămas el însuşi. Aceasta poate începe într-un mod cu totul anodin. Eşti cuprins, prin surpriză, de sentimente pe care a-i fi preferat să le ignori, dar este prea târziu, zăgazul s-a deschis, ai devenit mai receptiv la propriile emoţii, este imposibil să te mai întorci în urmă. Şi în prezent, copilul de altădată intimidat şi redus la tăcere se poate trăi aşa cum niciodată nu ar fi crezut posibil.

Omul care până atunci nu reclama niciodată nimic şi satisfăcea mereu cerinţele celorlalţi începe brusc să se înfurie pentru că terapeutul pleacă „iar” în vacanţă. Sau se irită văzând că acesta are noi pacienţi. Cum se face aceasta? El totuşi nu este gelos. Este un sentiment pe care el nici măcar nu-l cunoaşte” Şi totuşi…”Ce vin ei să facă aici? Există şi alţi pacienţi în terapie aici, nu numai eu?” Până în prezent el n-a realizat aceasta. numai ceilalţi aveau dreptul să fie geloşi, dar nu el, în nici un caz. Şi acum iată că adevăratele lui sentimente se dezvăluie a fi mai puternice decât preceptele bunei educaţii. Din fericire. Cu toate acestea nu este uşor de descoperit imediat adevăratele raţiuni ale acestei mânii, pentru că ea este la început dirijată contra persoanelor care vor să ne ajute – de exemplu terapeuţii noştri şi propriii noştri copii – contra persoanelor care ne inspiră mai puţină frică, şi care sunt desigur declanşatori dar nu responsabili pentru mânia noastră.

Într-o primă fază, pacientul se simte vexat pentru că nu este întrutotul bun, comprehensiv, generos, stăpân pe sine şi mai ales lipsit de nevoi, în timp ce stima lui de sine se întemeia exclusiv pe această imagine. Dar dacă vrem cu adevărat să ne venim în ajutor trebuie să părăsim citadela iluziilor. Nu suntem întotdeauna atât de vinovaţi cum avem sentimentul şi atât de inocenţi cum ne-ar place să credem. Doar că, atât timp cât suntem amorţiţi şi rătăciţi, atât timp cât nu ne cunoaştem  propria istorie, noi nu ştim asta. Dar confruntarea cu realitatea acestei istorii ajută la risipirea iluziilor care au deformat viziunea noastră despre trecut, ne ajută să fim mai în clar cu noi înşine. Când vom descoperi greşelile noastre din prezent trebuie să ne scuzăm pentru ele faţă de persoana lezată. Aceasta ne face liberi să lichidăm sentimentele de culpabilitate inconştiente şi nejustificate venite din copilăria noastră. Căci noi nu eram vinovaţi pentru cruzimile pe care le-am îndurat, şi totuşi ne-am simţit responsabili pentru ele. Acestui tenace, distrugător şi nefundat sentiment de culpabilitate nu îi putem veni de hac decât dacă nu mai comitem, pentru a ne apăra de el, noi greşeli, reale, în prezent.

Mulţi bărbaţi şi femei întorc asupra altora cruzimea căreia odinioară i-au fost victimă şi astfel păstrează o imagine idealizată despre părinţii lor. În adâncul lor, ei rămân astfel, chiar şi la o vârstă avansată, mici copii dependenţi. Ei nu ştiu că ar putea fi mai autentici, mai oneşti cu ei înşişi şi cu ceilalţi, dacă şi-ar permite să trăiască sentimentele produse în vremea îndepărtată a copilăriei lor.

Cu cât mai mult putem accepta şi trăi sentimentele noastre de altădată, cu atât mai mult ne simţim puternici şi în acord cu noi înşine. De acum înainte, vom fi capabili să ne expunem sentimentelor din copilăria noastră, să simţim neputinţa noastră de atunci – ceea ce în final ne va face mai siguri pe noi înşine. A trăi, ca adult, sentimente ambivalente faţă de cineva este un lucru total diferit de a se simţi deodată – la capătul unei lungi aventuri – un copil de 2 ani hrănit în bucătărie, de femeia din casă, care se întreabă: „Pentru ce mama iese în fiecare seară? Pentru ce nu îi face plăcere să fie cu mine? Ce am făcut de preferă să meargă să vadă alţi oameni? Ce aş putea face ca ea să rămână? Mai ales să nu plâng! Mai ales să nu plâng!”

În acel timp, copilul era incapabil să gândească în aceşti termeni, dar acum acest bărbat, acest pacient în terapie, devenit în acelaşi timp adultul şi copilul de 2 ani, a putut să plângă cu amar. Nu erau lacrimi purificatoare, ci integrarea vechii lui nostalgii după mamă, pe care până în acea zi întotdeauna a negat-o. În săptămânile următoare pacientul a trăit torturanta mânie contra mamei sale, care era o pediatră reputată şi nu putuse să-i dea copilului ei o continuitate în relaţiile lor. „Îi urăsc pe aceşti murdari copilaşi în continuu bolnavi care te-au smuls de lângă mine mereu, mamă. Te urăsc pentru că ai preferat să fii cu ei decât cu mine.” Aici deznădejdea, sentimentele de neputinţă s-au amestecat cu mânia atât de mult timp acumulată contra mamei non disponibile. Aceste sentimente odată trăite, aduse la lumină şi legitimate, simptomele de care suferea pacientul de atâta timp, şi al căror sens era în prezent atât de uşor descifrabil, au dispărut. Relaţiile lui cu femeile au încetat să mai fie, în mod expres, exercitarea unei puteri, şi compulsia de a „cuceri şi abandona” s-a diminuat treptat.

Toate sentimentele de neputinţă, de mânie şi de abandon sunt trăite în terapie cu o intensitate care, înainte, era de neconceput. Ele deschid încet poarta, ferecată până atunci, a amintirilor refulate. Nu ne putem aminti decât lucruri trăite conştient. Dar lumea afectivă a unui copil rănit în integritatea lui este deja rezultatul unei selecţii care a exclus esenţialul din ea. Numai în terapie aceste sentimente originare, însoţite de suferinţa copilului mic incapabil să înţeleagă , sunt pentru prima dată trăite în mod conştient.  De fiecare dată, este aproape miraculos să vezi cum, în spatele prefăcătoriei, a negării, a alienării de sine, atât de mult din noi înşine a putut supravieţui şi vine la lumina zilei odată ce am găsit acces la sentimentele noastre. Ar fi totuşi eronat să credem că în spatele falsului-Sine se ascunde, conştient, un adevărat Sine dezvoltat. Copilul nu ştie ce ascunde. Kurt a formulat aceasta astfel: „Trăiam într-o casă de sticlă, în care mama mea putea să privească în orice clipă. Într-o casă de sticlă nu poţi ascunde nimic fără să te trădezi, cu excepţia planşeului. Dar atunci nu-l vedem nici noi înşine.”

Un adult nu-şi poate trăi sentimentele decât dacă, copil fiind, a avut părinţi, sau substitute de părinţi, atenţi la nevoile lui. cum individul maltratat în copilăria lui n-a cunoscut aceasta, el nu se poate lăsa surprins de aceste sentimente, căci singurele sentimente care găsesc acces în ele sunt cele pe care cenzura interioară, succesorul părinţilor, le autorizează şi aprobă. Depresia, vidul interior sunt preţul de plătit pentru acest control. Adevăratul Sine nu poate să comunice pentru că nu s-a dezvoltat, fiind rămas la starea inconştientă, ferecat într-o închisoare interioară. Frecventarea temnicerilor nu favorizează înflorirea. Numai după eliberare începe Sinele să se exprime, să crească şi să-şi dezvolte creativitatea. Şi acolo unde altădată nu exista decât acest vid temut sau angoasante fantasme de măreţie, ţâşneşte un izvor de viaţă, de o bogăţie neaşteptată. Nu este o întoarcere acasă – căci nu am avut niciodată un „acasă”. Înseamnă a găsi „acasă la noi” al nostru.

Acest articol a fost publicat în Alice Miller, Copii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s