Lumea pierdută a sentimentelor

LE DRAME DE L’ENFANT doué (The Drama of the gifted child)
Presses Universitaires de France, 2008
– fragmente –

DRAMA COPILULUI DOTAT – ALICE MILLER
Sursa: AICI

Lumea pierdută a sentimentelor

Adaptarea precoce a sugarului îl constrânge pe copil la refularea nevoilor lui de iubire, de respect, de comprehensiune, de simpatie şi nevoia de a găsi un ecou şi o oglindă. Va trebui, tot aşa, să-şi reprime reacţiile emoţionale la respingerile grave, ceea ce îl duce pe copil, apoi pe adult, la imposibilitatea de a trăi unele din aceste sentimente, ca de exemplu: gelozia, invidia, mânia, frica, sentimentul de abandonare şi de neputinţă. Aceasta este cu atât mai tragic cu cât este vorba de indivizi capabili de sentimente diferenţiate. Îi vedem când descriu evenimente non angoasante şi non dureroase din copilăria lor. Este vorba cel mai adesea de experienţe legate de natură. Acolo, ei puteau să dea curs liber emoţiilor lor fără să-i rănească pe părinţi, fără să-i pună în nesiguranţă, fără să le slăbească puterea şi nici să le ameninţe echilibrul.

Dar există ceva şi mai frapant.[…]. Aceşti copii au dezvoltat o întreagă artă de a-şi îndepărta sentimentele, căci un copil nu le poate trăi decât atunci când există cineva care să-l accepte cu sentimentele acelea ale lui, îl înţelege şi îi este alături. Când este privat de această prezenţă protectoare, când copilul trebuie să rişte să-şi piardă iubirea mamei sau a substitutului ei, el nu poate trăi „pentru el singur”, în secret, reacţiile lui emoţionale, fie ele şi cele mai naturale. El trebuie să le refuleze. Dar ele rămân stocate în corpul lui sub formă de informaţii.

Şi tot restul vieţii lui, aceste sentimente vor putea să apară din nou, în maniera rechemării trecutului. Dar contextul originar îi rămâne ascuns. El nu va putea să-l decripteze decât dacă ajunge să reunească situaţia originară cu sentimentele intense trăite actual. Metodele terapeutice de punere la zi pleacă de la această lege şi ne permit să profităm de ea.

Să luăm ca exemplu sentimentul de abandonare. Nu cel al adultului care, simţindu-se singur, înghite pilule, se droghează, merge la cinema, merge în vizită la prieteni şi cunoştinţe sau dă cursuri de telefon inutile pentru a astupa „groapa”. Nu, eu vreau să vorbesc despre sentimentul originar al copilului mic, care nu dispunea de toate aceste derivative şi ale cărui mesaje, verbale sau preverbale, nu ajungeau la părinţii lui. nu că aceşti părinţi au fost la drept vorbind răi, ci pentru că erau ei înşişi în stare de nevoie, aşteptând de la copilul lor un anumit gen de ecou care le era necesar. Părinţi care, în fond, erau ei înşişi copii în căutarea unei fiinţe disponibile. Şi, oricât de paradoxal poate  părea aceasta, un copil este disponibil. Un copil nu poate nici măcar să ne lase cu buzele umflate, aşa cum altădată a făcut mama noastră. Un copil, putem să-l creştem de aşa manieră încât să devină aşa cum îl vrem. Un copil poate să vă ofere respect, puteţi să-i impuneţi propriile lui sentimente, puteţi să vă oglindiţi în iubirea şi în admiraţia lui, puteţi, alături de el să vă simţiţi puternici, puteţi să-l încredinţaţi unei persoane străine atunci când vă încurcă, vă simţiţi în sfârşit în centrul atenţiei, căci ochii copilului îşi urmăresc mama în toate deplasările ei. Când o femeie nu a găsit lângă mama sa nici un răspuns la nevoile ei, a trebuit să şi le reprime şi să le refuleze, odată ce va avea la rândul ei un copil, aceste nevoi vor ţâşni din adâncurile inconştientului ei – oricât de cultivată ar fi ea – şi vor căuta să obţină satisfacţie. Copilul simte aceasta în mod clar şi renunţă foarte devreme la a-şi exprima propria deznădejde. Dar mai târziu când, la adultul în terapie, vechile sentimente de abandonare ies la suprafaţă, ele ţâşnesc cu o durere atât de vie, cu o deznădejde atât de adâncă, încât ni se impune o evidenţă: aceste fiinţe nu ar fi putut supravieţui suferinţelor lor. Pentru a le îndura, le-ar fi trebuit un anturaj care să dea dovadă de empatie şi să le susţină. Cum nu l-au avut a trebuit să refuleze totul. Dar a pretinde că toate acestea nu au existat ar însemna o retractare a tot ceea ce am învăţat empiric în cursul terapiei.

Pentru a se apăra de sentimentul de abandonare trăit în frageda copilărie, adultul dispune de un mare număr de mecanisme. Pe lângă simpla negare, găsim cel mai adesea lupta perpetuă, epuizantă, pentru potolirea nevoilor refulate, şi de atunci pervertite, cu ajutorul unor simboluri: droguri, grupuri, culte de toate felurile, perversiuni. Intelectualizările sunt de asemenea foarte frecvente, căci ele oferă o protecţie foarte fiabilă, care poate totuşi avea efecte nefaste dacă corpul – cum este cazul maladiilor grave – ia în totalitate comanda (cf. acestui subiect analizele mele cu privire la maladia lui Nietzsche în La souffrance muette de l”enfant, 1990 si Abattre le mur du silence, 1991, notă autor)

Toate aceste mecanisme de apărare se însoţesc cu refularea situaţiei iniţiale şi a sentimentelor legate de ea.

Adaptarea la nevoile părinţilor conduce adesea (dar nu întotdeauna) la dezvoltare unei „personalităţi-ca-şi-cum” sau a ceea ce adesea este numit fals-Sine. Copilul se conduce de manieră să nu arate decât ceea ce se aşteaptă de la el, şi el se identifică complet cu această aparenţă. Adevăratul lui Sine nu poate să se dezvolte şi să se diferenţieze căci nu poate fi trăit. Nu-i de mirare că aceşti pacienţi se plâng de un sentiment de vid, spun că existenţa li se pare golită de sens, că nu se simt acasă nicăieri. Acest vid este real. Efectiv s-a produs o slăbire, o sărăcire, o sufocare parţială a posibilităţilor lor. Copilul a fost rănit în integritatea lui şi aceasta l-a amputat de spontaneitatea lui, de elanul lui vital.

[…]

Dificultatea de a trăi şi de a-şi afirma propriile sentimente duce la o încremenire a legăturii cu părinţii, la a-i da o permanenţă care împiedică orice delimitare. Căci părinţii au găsit în falsul-Sine al copilului confirmarea dorită, un substitut al securităţii care le lipsea, şi de partea lui, copilul, care n-a putut să-şi construiască propriul lui sentiment de securitate, este conştient mai întâi, apoi mai târziu în mod inconştient, dependent de părinţii lui. El nu se poate încrede în propriile lui sentimente, nu are nici o experienţă a lor, nu-şi cunoaşte adevăratele nevoi, el este, în cel mai înalt grad, străin lui însuşi. Din acest fapt este incapabil să se separeu de părinţii lui şi rămâne, la vârsta adultă, tributar confirmării din partea persoanelor care îi vor reprezenta, cum sunt partenerul lor, grupurile, şi, mai ales, propriii lui copii. Amintirile inconştiente, refulate, care ne obligă să ne disimulăm nouă înşine adevăratul nostru Sine sunt succesorii părinţilor noştri. Şi astfel, solitudinii noastre din casa părintească îi va succeda o izolare interioară.