Confruntarea cu propria noastrã istorie nu numai că ne permite să deschidem ochii asupra copilului aşa cum continuă el să existe în fiecare dintre noi, dar reduce şi blocajul gândirii şi al sensibilităţii în general

Preluat de AICI

Fragmente traduse din cartea:
Alice Miller – La connaissance interdite.
Affronter les blessures de l’enfance dans la thérapie,

Editions Aubier, 1990, trad. din germană în franceză:Jeanne Etoré.
Traducerea din franceză în româneşte îmi aparţine, VJ.

3. Copilul rău – una din poveştile favorite ale ştiinţei

Cecitatea din naştere este în cea mai mare parte a cazurilor o ireversibilă lovitură a sorţii. Dar cecitatea emoţională pe care o voi descrie aici nu este din naştere. Ea este o consecinţă a refulării de sentimente şi amintiri care îl fac mai apoi pe individ orb faţă de unele legături dintre cauză şi efect. Această cecitate nu este ireversibilă, căci orice om poate decide în continuarea vieţii lui să-şi ridice refularea. Bineînţeles, el are atunci nevoie de ajutorul altuia, dar îl va găsi dacă este cu adevărat hotărât să se confrunte cu adevărul.

Faptul că un individ sesizează sau nu această şansă depinde într-o foarte mare măsură de ceea ce a fost copilăria lui:  s-a asemănat cu viaţa dintr-un regim totalitar în care nu este altă instanţă decât poliţia politică? Sau i s-a dat posibilitatea de a cunoaşte altceva decât cruzimea, aşa încât adult fiind să poată, plecând de la situaţia lui actuală, să se repoziţioneze la această experienţă pozitivă anterioară?

Confruntarea cu propria noastrã istorie nu numai că ne permite să deschidem ochii asupra copilului aşa cum continuă el să existe în fiecare dintre noi, dar reduce şi blocajul gândirii şi al sensibilităţii în general.
[…]

Din momentul în care un copil a trebuit să-şi folosească toate aptitudinile şi toată energia lui pentru acest proces de refulare, în care niciodată nu s-a putut simţi iubit sau protejat de cineva, el nu va fi capabil mai târziu nici să se protejeze şi nici să-şi organizeze viaţa la modul raţional şi productiv. El va plonja din nou într-un chin de relaţii distructive, se va lega de parteneri iresponsabili şi va suferi din cauza lor, dar nu există nici o şansă ca el să-şi dea seama că originea întregii lui suferinţe rezidă la proprii lui părinţi sau alţi educatori. Procesul de refulare făcut odinioară pentru a-şi asigura supravieţuirea împiedică această conştientizare, şi de această dată, el merge împotriva intereselor adultului. Ceea ce copilul a trebuit să-şi interzică să vadă – pentru a supravieţui – îi va fi – în multe cazuri – interzis să ia cunoştinţă de aceasta de-a lungul întregii lui vieţi.

Funcţia salvatoare a refulării din copilărie se schimbă ulterior în putere ucigaşă la adult. Căci dacă această mamă ajunsă infanticidă ar fi putut să-şi trăiască în mod conştient ura faţă de tatăl ei, ea nu ar fi trebuit să-şi refuleze emoţiile din copilărie, nu ar fi ucis. Ea ar fi ştiut cui îi era destinată ura ei atunci când s-a prăbuşit în disperare la telefon şi nu ar fi făcut ca ura aceasta să se plătească cu preţul copilului ei. Orbirea ei, altădată necesară, a făcut din ea o criminală, şi orbirea întregii societăţi a contribuit la situaţia ca această femeie să nu găsească ajutor. Căci, chiar după ani întregi de închisoare, sau după mulţi ani de psihoterapie cu tonalitate reeducativă ea nu va fi eliberată de ura ei latentă pentru tatăl ei, nici de angoasa de a fi o fetiţă care urlă şi trebuie să fie pedepsită. Ea riscă să repete gestul ei, să simtă iarăşi şi iarăşi nevoia irepresibilă de a-l elimina pe copilul care plânge şi care ea nu a putut niciodată să fie, şi aceasta atâta timp cât societatea, inclusiv terapeuţii, va fi dominată de frica de a pune în discuţie părinţii.

Mult din ceea ce învăţăm încă din copilărie şi ne este repetat de-a lungul vieţii este întreţinut de această frică. Ideea că copilul este o fiinţă sălbatică şi rea, din care noi putem face prin civilizaţia noastră ceva bun, se înscrie de asemenea în acest registru. Există o întreagă serie de opinii de acest ordin de care realitatea îşi bate joc şi care totuşi nu sunt uşor de schimbat pentru că ele justifică însuşi sistemul nostru de educaţie. Au fost construite pe aceste principii teorii adesea foarte complicate pe care le învaţă studenţii din toate universităţile şi care, câteva decenii mai târziu, ajunşi profesori, îi învaţă la rândul lor pe alţii, cu toate că s-a dovedit că sunt eronate. Am arătat în L’Enfant sous terreur că teoria pulsiunilor lui Freud şi viziunea sugarului crud la Melanie Klein merg exact în sensul concepţiei tradiţionale a copilului în pedagogie.

[…]

Când eu mă ridic contra acestei teze a cruzimii copilului, mi se opune de multe ori pretinsa lui sexualitate. Fără morala „pedagogiei negre”, un astfel de argument ar fi de neconceput. Căci această morală presupune că sexualitatea este ceva rău şi condamnabil. Psihanaliza nu pare a se fi eliberat până astăzi de aceste judecăţi de valoare. Deşi a făcut din sexualitatea infantilă dogma sa centrală, nu se ştie prea bine pe care definiţie a sexualităţii se bazează această afirmaţie ( pentru a se înţelege mai bine ceea ce urmează a se citi L’Enfant sous terreur pag.143 la 201). Literatura psihanalitică oferă diverse exemple care se referă la fenomene foarte diferite, în special curiozitatea şi senzualitatea copilului, nevoia de proximitate fizică, stimularea prin mângâieri, nevoia de tandreţe, de contact liniştitor şi reconfortant, de căldură fizică ce emană din celălalt, ca şi multiple senzaţii de plăcere aduse de propriul lui corp, inclusiv părţile genitale. Dar toate acestea nu au încă nimic de a face cu sexualitatea, chiar dacă adulţii, crescuţi odinioară în răceală, rigoare şi privaţiuni pe plan fizic, o numesc astfel. Pe vremea lui Freud, autoerotismul copilului era sever pedepsit pentru că adulţii proiectau asupra copilului sentimentele propriei lor „impurităţi” şi îi pedepseau pentru propriile lor fantasme interzise. Dar această nu înseamnă totuşi că autoerotismul, senzualitatea şi curiozitatea copilului se confundă cu sexualitatea.

[…]
Aici e toată problema. Cu ce ochi privim? O mamă îşi priveşte copilaşul care plânge şi deliberează. Ori ea este convinsă că copilaşul trebuie să fie dresat. În fond, ea a învăţat de la propria sa mamă şi aceste lecţii precoce sunt cele mai eficace. Melanie Klein îşi privea copilul şi pe micuţii veniţi la consultaţie la ea bazându-se pe propria sa educaţie, şi nu putea, evident, să vadă nimic altceva decât ceea ce învăţase, şi ea, foarte devreme, de la propria sa mamă. Ginecologii, infirmierele şi părinţii îi privesc de când lumea pe nou-născuţii care plâng şi rămân la fel de orbi la faptul că aceste plânsete sunt expresia unor suferinţe psihice şi ar fi întrutotul evitabile.

Afirmaţia mea potrivit căreia copilaşul este inocent nu ţine de o utopie romantică şi nu decurge din nici o poziţie filosofică, ci din situaţia reală a copilului: el este fără apărare şi nu are încă simţul răspunderii faţă de celălalt, el nu datorează nimic nimănui. Acest fapt nu este contradictoriu faţă de constatarea că, aşa cum s-a observat adesea, copiii pot să se comporte foarte crud, la fel de crud cum alţii s-au comportat faţă de ei.
[…]
Adesea, unii părinţi angoasaţi mă întreabă dacă copiii nu învaţă violenţa de la televizor. Eu cred că un copil care nu poartă în el furie acumulată nu se interesează de emisiunile de violenţă şi de sadism. În schimb, copiii care nu au putut niciodată să se apere contra brutalităţilor sau a unor torturi subtile îndurate acasă sau care din alte motive, de exemplu, pentru a-şi cruţa un tată sau o mamă fragilă, nu pot niciodată să-şi exprime sentimentele lor, absorb cu aviditate filmele de violenţă. Dorinţele lor de răzbunare ascunse se satisfac în faţa micului ecran printr-un proces de identificare. Aceşti copii poartă deja în ei condiţiile distructivităţii ulterioare. Ea va izbucni sau nu după cum viaţa le va oferi sau nu altceva decât violenţa, cu alte cuvinte dacă vor întâlni martori salvatori pe drumul lor. În orice caz copilul nu învaţă cruzimea prin ceea ce vede (de exemplu la TV), ci prin ceea ce îndură şi prin ceea ce refulează.

[…]
În apropierea adulţilor învaţă copiii neiubiţi să urască, să-i tulbure pe alţii şi să îmbrace toate acestea cu minciuni şi ipocrizii. De aceea, odată ajuns adult, el pretinde că copiii au nevoie de norme şi trebuie să se sociabilizeze. Dar aceasta este deja o minciună, căci îi permite să fie admis în societatea adulţilor, o minciună care susţine toată pedagogia, şi psihanaliza de asemenea. Copilaşul nu cunoaşte minciuna, el este gata să ia cu totul în serios cuvinte ca adevăr, iubire, compasiune pe care le aude la catehism. Numai atunci când îşi dă seama că naivitatea lui îl face ridicol, învaţă el să disimuleze. Copilul dobândeşte prin educaţie schemele comportamentului distructiv pe care specialiştii îl vor prezenta apoi drept consecinţa unui instinct distructiv înnăscut. Dacă vreodată cineva îndrăzneşte să pună la îndoială această afirmaţie, este acuzat de naivitate şi este ridiculizat ca şi cum niciodată nu ar fi fost în contact cu copiii şi nu ar putea să ştie „cum te pot ei călca pe nervi”! Într-adevăr, cel puţin de la Sigmund Freud încoace, ar trebui să se ştie în cercurile „progresiste” că copiii vin pe lume cu pulsiunea de moarte şi ar putea să ne omoare pe toţi dacă „nu i-am pune la punct încă din start”.

[…]
Cea mai mare parte a oamenilor nu se interesează în nici un caz de chestiunea de a şti pentru ce un copil a devenit aceasta sau aceea. Când li se arată cauzele, violenţa tatălui sau închiderea în sine a mamei, ei declară: aceasta nu este o scuză pentru a fura! Fiecare dintre noi a avut problemele lui în copilăria sa, şi nu devenim criminali totuşi, şi în totalitate. Explicaţia acestor diferenţe de evoluţie  rezidă în gradul de afecţiune primit, dar acesta, ei nu vor să-l ştie. După părerea lor nu rămâne decât o singură chestiune: cum pot să-mi disciplinez copilul pentru ca el să devină cineva „aşa cum trebuie”, care nu minte, nu fură, nu face escapade? Auzim adesea spunându-se: copiii răsfăţaţi care au tot ce vor acasă încep să fure atunci când li se cere să muncească. Ar trebui să-i obişnuim să nu obţină nimic fără efort, să-i obişnuim foarte devreme cu duritatea existenţei, nu ar trebui să le satisfacem toate dorinţele, ar trebui să le fixăm limite, ar trebui, ar trebui… Când eu contest aceste luări de poziţie şi când spun de exemplu: copilul trebuie să aibă posibilitatea de a ne fixa limite atunci când cerem prea mult de la el, când îl maltratăm sau când îl umilim, mă lovesc de cea mai mare uimire. Sunt întrebată dacă am copii, dacă nu ştiu cât de răi pot fi copiii. Mi se reproşează că idealizez copiii ca şi cum nu aş fi văzut şi copii dificili la viaţa mea.

Cu toate acestea, bineînţeles că am întâlnit şi copii dificili, chiar în clinicile psihiatrice în care opuneau rezistenţă faţă de metodele educative cel mai subtil elaborate, de exemplu ne vorbind, refuzând hrana sau smulgându-şi părul pentru că nu era nimeni care să se intereseze cu adevărat de chinul lor şi să le înţeleagă suferinţa. Toată lumea se străduia să-i înveţe pe aceşti copii disciplina, să-i înveţe ceva pozitiv, să citească, să scrie, să vorbească, să mănânce, dar nimeni nu voia să ia cunoştinţă de drama existenţei lor. Discutând cu medici şi infirmiere, am fost frapată să constat că personalul care îi îngrijea şi medicii nu cunoşteau deloc situaţia familială şi istoria copiilor. Dar puţinul pe care mi-l spuneau era suficient pentru a ghici teroarea psihică pe care a trebuit să o îndure copilul fără ca oamenii care îmi povesteau istoria lui să-şi dea seama. Căci ceea ce eu numesc „infern” este întotdeauna în ochii lor lucrul cel mai normal de pe lume. Şi ei declară: dar atunci am deveni cu toţii psihotici, autişti sau muţi pentru că mulţi dintre noi au trăit lucruri asemănătoare. Se revine atunci la factorii biologici înnăscuţi care se încearcă de bine de rău să se corecteze prin măsuri educative sau medicamente.

Aceste tentative, oricât de sincere şi bine intenţionate pot fi, conţin riscul unui traumatism suplimentar şi de sporire a deznădejdii copilului care, în pofida tuturor eforturilor, rămâne neînţeles – şi rămâne aşa atâta timp cât cruzimea faţă de copii nu va fi pe deplin recunoscută.
[…]
Reacţiile la noile descoperiri reflectă nu numai formarea, ci şi drama inegalităţii şanselor: un copil iubit îşi vede oferite nu numai iubirea, ci şi posibilitatea de a şti şi inocenţa: datorită acestui dar, el va şti să-şi găsească calea toată viaţa lui. Un copil rănit este lipsit de toate pentru că este privat de iubire. El nu ştie ce este iubirea, el confundă în continuu crima cu fapta bună, minciuna şi adevărul. El se va lăsa deci mereu indus în eroare.

Această confuzie am văzut-o şi în cursul discutării unui caz concret între specialişti: o femeie care nu suferise în copilăria ei nici un exces de exigenţe în privinţa sa şi fusese foarte iubită a găsit un copil autist de nouă ani pe care l-a adoptat apoi. Ea i-a oferit multă căldură şi contact fizic, l-a susţinut, a confirmat mereu ceea ce simţea el, a ştiut să-i înţeleagă nevoile, să vadă şi să-i înţeleagă semnele. În braţele ei copilul a învăţat să-şi manifeste sentimentele, să-şi simtă furia contra a ceea  ce a trebuit să trăiască până atunci şi a descoperit iubirea. El a devenit un tânăr sănătos, inteligent, foarte vesel şi foarte deschis.
Am povestit această istorie într-un grup de specialişti în autism. Cei care erau medici au declarat că autismul este o boală neurofiziologică incurabilă, că evoluţia în acest caz arăta că nu fusese vorba într-adevăr de autism şi că eram în prezenţa unui fals diagnostic. Psihologii, terapeuţii din grupul familial şi analiştii au afirmat de partea lor că această poveste era o simplificare grosieră pentru că ei cunoşteau numeroase cazuri de autism în care ani întregi de psihoterapie nu au schimbat cu nimic situaţia – ceea ce nu-mi e ste deloc greu să cred şi eu. Ei au adăugat că o poveste de acest gen nu putea să aducă nici un ajutor părinţilor de copii autişti, că aceasta le-ar da, dimpotrivă, sentimente de culpabilitate pentru că nu toţi părinţii erau în măsură să consacre atâta iubire şi atâta timp copilului lor. În general, părinţii mai aveau şi alţi copii, trebuiau să-şi facă serviciul şi nu erau decât fiinţe umane. Eu am spus că îmi părea indiferent să ştiu dacă oamenii simţeau sentimente de culpabilitate sau nu, din moment ce era vorba de descoperirea unui adevăr de această importanţă.

Povestea băiatului de nouă ani mi-a confirmat ceea ce bănuiam deja de multă vreme: autismul la un copil este reacţia la mediul lui şi foarte adesea singura reacţie încă posibilă. Cât despre a şti dacă el se vindecă sau nu, totul depinde de ceea ce noul mediu reuşeşte să înţeleagă din adevăratul lui trecut. Reacţiile specialiştilor dovedesc cât de dificil de găsit era acest mediu nou. Rezistenţele lor îi împiedicau să înţeleagă cât de mult ne poate ajuta această istorie în relaţia cu copiii noştri.

Câţiva ani mai târziu am auzit vorbindu-se de cazuri similare, chiar dacă erau încă rare, de vindecare de copii autişti. S-a pus chiar la punct o tehnică, „tehnica braţelor”, care voia să ţină seama de nevoia copilului pierdut, izolat, alienat lui însuşi, de a fi ţinut în braţe. Din nefericire, această tehnică a fost asociată cu măsuri educative, şi în aceasta îmi pare că rezidă marele pericol. Din clipa în care mama a obţinut încrederea copilului ţinându-l în braţe şi îi impune cerinţe educative, copilul va face tot ce îi stă în putinţă pentru a nu mai pierde niciodată afecţiunea mamei. S-a constat într-adevăr că aceşti copii obţineau rezultate strălucite în clasă. Dar eu ştiu cu certitudine că aceasta nu implică acolo o vindecare reală de când am scris prima mea carte, în 1979. Proximitatea fizică şi psihologică a mamei pentru copilul autist poate face desigur minuni, cu condiţia ca ea să renunţe la exigenţele educative, altfel se cade din nou în drama copilului dotat, şi exact faţă de această situaţie a căutat copilul să se apere prin autismul lui.

… va urma…

Acest articol a fost publicat în Alice Miller. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s