Desprinderea adolescentului de părinţi

din Adolescenta, Feciorie, Casatorie

de Arhim. Simeon Kraiopoulos

Editura  Bizantina

poate fi cumparata de AICI

Desprinderea adolescentului de părinţi

Omul rămâne întotdeauna o entitate distinctă

Conform cu întreaga învăţătură a Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, referitoare la crearea omului, adoles¬centul doreşte să se maturizeze[Vezi, de pildă Sfântul Irineu în VEPES, Editura Diaconiei Apostolice a Bisericii Greciei, Atena 1955, p. 58: „Trebuie ca mai întâi omul să se nască, şi odată născut să crească şi, crescând, să se maturizat şi maturizându-se, să se înmulţească…”].

Băiatul doreşte să devină bărbat, iar fetiţa doreşte să devină femeie.

Calea către maturitate începe cu perioada adolescenţei. Pornirea spre maturizare nu se face fară voia lui Dumnezeu. Ţine de planul şi de voinţa lui Dumnezeu ca tânărul să se maturizeze. Mai mult, acest proces nu este unul independent, ci însoţit de maturizarea generală a omului, din punct de vedere duhov¬nicesc şi al comuniunii şi relaţiei sale cu Dumnezeu.

Omul este o entitate, o persoană distinctă, care poate să spună: „Eu şi Tu, Doamne! Eu şi cel de lângă minef. Niciodată omul nu ajunge în stare să-şi piardă conştiinţa de sine, conştiinţa că este o entitate care poate să spună: „Eu şi Tu”. Apostolul Pavel „pierdut”, în sensul bun al cuvântului, în lumina orbitoare a lui Hristos, pe calea spre Damasc, nu se stinge, nu dispare, nu se topeşte. Deşi căzut la pământ şi orbit, în timp ce întâlneşte puterea care-i era necunoscută până atunci, nu-şi pierde obiectiv conştiinţa de sine, ci şi-o păstrează şi poartă un dialog cu Dumnezeu. Când Domnul îl întreabă de ce îl prigoneşte, Pavel răspunde: „Cine eşti, Doamne?”. Şi Domnul îi răs¬punde: „Eu sunt Iisus, pe care tu îl prigoneşti!”. Şi, în continuare, Pavel întreabă: „Ce să fac?’ .

Sfinţii care se cufundă efectiv în duhul lui Dumnezeu, în lumina lui Dumnezeu cu ochii trupeşti şi grăiesc cu Dumnezeu, nu-şi pierd existenţa, conştiinţa lor nu piere. Ei sunt legaţi absolut de Dumnezeu. Unul este Dumnezeu Creatorul, iar celălalt făptura Sa. Omul poate să spună „Eu” şi „Tu”, doar în sensul absolutei dependenţe şi supuneri faţă de Dumnezeu.

Tendinţa emancipării şi a neascultării adolescentului

Aşadar, procesul de maturizare al adolescentului este un proces foarte firesc, care are înlăuntrul său autonomia, neatârnarea, potenţa de a crea.

Primul element, primul pas, este desprinderea tânărului de părinţi şi în principal de mamă. Procesul de maturizare nu este unul provizoriu, ci este veşnic.

Un aspect negativ este acela că tânărul, atunci când împlineşte doisprezece, treisprezece, paisprezece ani, conştientizând pornirea sa spre maturizare şi emancipare faţă de părinţi – aşa cum stau lucrurile astăzi – are impresia greşită că aceştia l-au ţinut până atunci într-o dependenţă şi supunere faţă de ei, că l-au privat de libertate. Socoteşte că ceea ce începe să i se întâmple acum trebuia să aibă loc mai demult, dar părinţii nu l-au lăsat. Acum, însă, înţelege şi se desprinde, chiar dacă părinţii îl lasă sau nu îl lasă. Din ceea ce ştiu, nu există tânăr căruia, mai mult sau mai puţin, să nu-i treacă prin minte acest gând, anume că cineva nu l-a lăsat să se maturizeze, dar acum, orice-ar fi, a venit ceasul.

Pe de altă parte, părinţii, din varii motive, înfruntă înfricoşaţi această nouă realitate a copilului lor. Copilul care până ieri era ascultător şi ţinea de ei, care spunea totul şi îi întreba totul, care manifesta respect şi nu-i neliniştea, are acum o pornire spre independenţă, spre autonomie, spre neascultare, o pornire – aşa li se pare părinţilor – de dispreţ faţă de aceştia şi dorinţă de apropiere de alte persoane. Părinţii, constatând această schimbare, sunt cuprinşi de nelinişte, intră în panică şi reacţionează la nivelul a ceea ce sunt ei înşişi, la nivelul cunoştinţelor pe care le au referitor la acest subiect. Astfel, încep tensiunile, încep necazurile între ei, dar şi înlăuntrul propriilor copii.

Cu excepţia copiilor chemaţi din pântecele mamei lor de către Dumnezeu să fie sfinţi, regula generală a copiilor care au avut şi vor avea o bună evoluţie, din punct de vedere psihologic – când este vorba despre copiii normali este că se vor desprinde, indiferent dacă părinţii se neliniştesc, îşi iau măsuri, sau reacţionează.

Tânărul poate să se descătuşeze într-un mod şocant sau într-unui foarte discret, fără a se descoperi părinţilor, adică în sinea sa, în străfundurile sale se va desprinde, va începe să aibă propriile închipuiri, propriile gânduri, propriile judecăţi, propriile consideraţii.

Criza adolescentului vizavi de problema credinţei în Dumnezeu

Personal cred, că tocmai acestei tendinţe fireşti a adolescentului de a se desprinde de părinţi, i se datorează deteriorarea vieţii duhovniceşti, a credinţei, a relaţiei sale cu Dumnezeu, a relaţiei sale cu adevărul. Această deteriorare poate să aibă o evoluţie rea.

Tânărul consideră că eliberarea lui de sub tutela părinţilor trebuia să aibă loc mai devreme, dar aceştia nu l-au lăsat. Copil fiind, nu era încă vremea să se întâmple acest lucru. Trebuia să treacă de stadiul schimbărilor indispensabile.

Tânărul credincios, când devine adolescent şi are tendinţa de descătuşare, crede că relaţia lui cu Dumnezeu, cu Sfintele Taine, viaţa ordonată, i-au fost impuse de părinţi şi că starea aceasta de lucruri nu mai poate continua. Astfel, adolescentul este bulversat şi trece printr-o criză şi în ce priveşte credinţa sa în Dumnezeu.

Vă spun acestea, ca să aflaţi şi voi, cei care veţi avea copii, dar şi ca să învăţăm toţi cei care ne ocupăm cu educaţia creştinească a tinerilor, că nu trebuie să ne neliniştească copilul nostru, care până mai ieri era un bun creştin, iar acum începe să-şi piardă interesul. Nu este aceasta realitatea. Realitatea este cu totul alta.

Religiozitatea pe care o avea până mai ieri era o religiozitate copilărească. Vieţuirea lui creştinească era o vieţuire creştinească copilărească. Acum, însă, tânărul pornit să se maturizeze trupeşte şi sufleteşte, se va maturiza şi duhovniceşte, adică va primi mai conştient, mai sensibil, credinţa, viaţa duhovnicească, relaţia lui cu Dumnezeu şi cu Biserica. Toate cele pe care le-a experiat ca un copii, în stare latentă, şi le va însuşi liber. Adică, se maturizează şi are tendinţa de a reconsidera anumite lucruri care i s-au spus. începe să aibă îndoieli şi să arate împotrivire, neascultare, se simte un străin faţă de ai săi, se simte rudenie faţă de străini.

Trupeşte tânărul suportă transformări care-i vor permite, atunci când va veni timpul, să-şi întemeieze familie. înainte să-şi întemeieze o familie, tinde să ajungă la starea care-i va permite să se dăruiască unei persoane de sex opus şi să primească dragostea ei.

Aşa cum le percep eu, toate acestea sunt în străfundul lor nu doar inevitabile, ci au o evoluţie normală şi fiziologică, prin intermediul căreia vom putea să interpretăm diferitele manifestări ale adoles¬centului şi să-l ajutăm cu adevărat. Nu înseamnă, însă, că-l vom păstra sfânt. Nu! Aceasta nu ţine doar de noi, doar de atitudinea noastră, ci depinde şi de adolescent. Dar, fie că voieşte fie că nu, datorită abordării noastre corecte, va avea certitudinea că recunoaştem realitatea pe care o trăieşte înlăuntrul său ca adolescent. Şi, în străfunduri, chiar dacă uneori îi spunem: „Nu!”, „Ia aminte!”, „Nu te grăbi!”, va avea conştiinţa că-l înţelegem şi că dorim să păstrăm comunicarea cu el.

Mă refer, desigur, la părinţii care sunt înspăimân¬taţi de perioada adolescenţei copiilor lor şi cred că i-au pierdut definitiv pe aceştia. Este valabil nu numai pentru părinţi, ci şi pentru toţi cei care sunt îndrumători ai tinerilor.

Caracteristica principală a adolescentului

Maturizarea omului nu coincide neapărat cu vârsta sa. Există situaţii în care oamenii rămân copii, deşi este vremea ca ei să se maturizeze. Sunt situaţii în care trupul unui tânăr se dezvoltă, se maturizează, dar el rămâne imatur.

Socot că sunt destui cei care ajung la douăzeci de ani, chiar douăzeci şi cinci, uneori şi la bătrâneţe şi care rămân tot copii. Să nu vă miraţi deloc! Adică, din punct de vedere trupesc sunt în măsură să-şi întemeieze familie, intelectual sunt capabili să devină şi profesori universitari, pot să aibă manifestările şi lucrările celor mari; ca entităţi, ca persoane însă rămân la vârsta imatură a copilăriei.

Aceasta înseamnă că, important nu este faptul că pubertatea îşi face simţită prezenţa şi că adolescentul evoluează ca să ajungă la capacitatea de a-şi întemeia o familie, nici că, coeficientul său intelectual creşte, nici că sentimentele lui devin numeroase sau se dife¬renţiază. Acestea sunt elemente parţiale. Elementul principal, trăsătura fundamentală, este maturizarea. Matu¬rizarea, din punct de vedere creştinesc şi din punct de vedere duhovnicesc, înseamnă a ajunge cineva „la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”[ Efeseni 4,13].

***
Vă întrebaţi, dacă părinţii ar trebui să explice adolescentului aceste evoluţii sau este recomandat să fie lăsat să-şi urmeze calea lui, să se străduiască singur să le înfrunte în modul cel mai potrivit?

Din punctul meu de vedere, cred că este esenţial ca părinţii să nu se grăbească să lămurească copilul. Vor face şi acest lucru la un moment dat, cu un copil într-o măsură mai mare, cu altul într-o măsură mai mică. Are importanţă şi cine va face aceasta. Ceea ce este de mare însemnătate, însă, este ca părintele, tutorele, învăţătorul sau îndrumătorul să recunoască simptomele adolescenţei şi să nu vorbească, să nu se arate surprinşi.

Când un adolescent are o manifestare incipientă şi părintele se face că nu a văzut, că nu a înţeles, că nu a dat importanţă, aceasta îl ajută pe adolescent să-şi conştientizeze manifestarea lui şi să nu o înăbuşe. Astfel, părintele îl ajută să progreseze în maturizare sa. în principal, prin acest mod de a acţiona se păstrează comunicarea şi legătura părintelui cu fiul sau fiica, iar tânărul nu rămâne cu impresia că părinţii lui nu înţeleg, că nu se pun în locul lui, că trăiesc în altă lume şi că singurul lucru pe care-l voiesc este să nu-l lase să se maturizeze. De obicei, un adolescent îi simte pe părinţi ca pe nişte păsări de pradă care-l urmăresc. Astfel îi priveşte. Dacă este corect sau nu, ţine de alt aspect.

Drama

Poate v-aţi dat seama că la vârsta adolescenţei şi băieţii şi fetele au anumite manifestări nebuneşti, să mi se îngăduie să le spun foarte nebuneşti. Adolescenţii înşişi îşi dau seama de acest lucru. Adică, simt că cineva spionează pornirea lor spre maturizare – există o asemenea tendinţă la părinţi – de aceea, ca reacţie – fac uneori tot ce le trece prin cap, doar ca să iasă în evidenţă băiatul că este bărbat, iar fata că este femeie.

Un exemplu concret. Un tânăr fumează, cel puţin la început, nu dintr-un alt motiv, ci pentru a-şi scoate în evidenţă bărbăţia. Se sileşte, vrea să scoată în evidenţă acest aspect, speriat că cineva l-ar împiedica. Fata se îmbracă de aşa manieră, cât să-şi pună în evidenţă maturitatea feminină. Se întâmpla multe alte lucruri de acest gen.

Dacă un tânăr ar trăi cu certitudinea că în final va deveni bărbat, iar fata că va ajunge la maturitate, şi dacă nu ar simţi că cei din jur spionează aceasta schimbare a lor, poate n-ar avea aceste manifestări fără fundament logic. Fără să-i dezvinovăţim pe tineri şi să-i osândim pe părinţi, sau fără să-i scoatem nevinovaţi pe părinţi şi să-i judecăm pe tineri, trebuie să recunoştem că, în fond, se întâmplă o dramă: cei mari se tem să nu-i piardă pe copiii lor, când aceştia păşesc spre realitatea maturizării, iar adolescenţii, din punctul lor de vedere, nutresc suficient teama, coşmarul, că cineva îi pândeşte, că cineva nu vrea ca ei să se maturizeze şi-i împiedică. Astfel, părinţii aleargă în urma copiilor, ca să nu-i piardă, dar şi mai tare aleargă copiii, pentru ca părinţii lor să nu-i ajungă. Are loc o adevărată vânătoare.

Adeseori, iubirea părinţilor care este climatul firesc al familiei nu are un caracter autentic, ci mai degrabă unul de înrobire.

Iubirea părinţilor nu este o iubire după Dumnezeu, ci este o iubire trupească.

Dovada este că, mulţi părinţi îi socotesc pe copiii lor proprietatea lor exclusivă. Se observă chiar şi după ce copiii se căsătoresc, cât de tare se mâhnesc părinţii! O să adaug aici atitudinea multor soacre, care o percep pe noră ca pe aceea care i-a furat copilul. Psihologic, trăiesc acest sentiment înlăuntrul lor.

Dacă se întâmplă ca iubirea mamei faţă de fiul ei să fie una foarte puternică şi specială, dacă fiul este singurul băiat, atunci postura norei este şi mai ingrată. Vă imaginaţi ce i se poate întâmpla norei „hoaţe”!? Termenul este puţin forţat, dar este justificat din punct de vedere psihologic. Astfel trebuie judecată soacra, şi nu osândită direct, că face zile fripte norei. Are şi ea focul ei adânc şi priveşte prin propria prismă, prin propria stare psiho¬logică, persoana nou venită, care se numeşte noră.

Adevărata libertate

Un copil care nutreşte sentimente de supuşenie faţă de părinţii săi, oricât de neprihănit şi de bun ar fi, când păşeşte spre adolescenţă, într-o măsură mai mică sau mai mare, poate să-şi spună: „Acum este vremea să-mi dobândesc adevărata libertate”. Aşadar, să dobândească adevărata relaţie cu părinţii săi şi iubirea autentică faţă de aceştia. Adică, copilul desprinzându-se de părinţi sub toate aspectele, nu înseamnă că trebuie să se lepede de părinţi, că trebuie să înceteze să-i mai iubească.

Când vorbim despre creştere, despre maturizare, despre autonomie şi independenţă, despre acel demers către finalul în care omul ajunge „la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”, vrem să întărim libertatea cea adevărată. Omul căzut, omul păcatului, se află în starea de individ. Când se află, însă, harul lui Dumnezeu, devine persoană şi poate iubi cu adevărat, poate simţi şi experia adevărata libertate. Prin urmare, adolescentul care se îndreaptă şi din punct de vedere trupesc, sufletesc, intelectual, dar şi duhovnicesc, spre maturizare, înaintează tocmai spre a deveni, prin harul lui Dumnezeu, persoană. El îi iubeşte pe părinţii săi poate mai mult decât i-a iubit la început, are o comunicare cu aceştia mai strânsă decât înainte, cu majora diferenţă că nu mai există senti¬mentul de obedienţă, că nu mai este proprietatea lor.

Părinţii, deîndată ce simt pierderea, intră în panică şi se tulbură. Dacă părintele doreşte să-şi vadă fiul ca pe o persoană distinctă, capabilă să-L iubească pe Dumnezeu şi pe semeni ca persoană, dacă doreşte să se bucure de copilul său, nu numai că nu se va tulbura, ci-şi va spune: „Este vremea potrivită ca fiul meu să pătrundă în noua realitate şi, ca părinţi suntem datori să-l încurajăm, să-l ajutăm să ajungă acolo unde trebuie”.

Comuniunea tainică, lăuntrică, lipseşte

Când un copil ajunge la vârsta adolescenţei, se desprinde de părinţi, dar vine în contact cu ceilalţi tineri de vârsta lui, care au concepţii diferite, cu deosebire asupra problemelor sexuale. Mă străduiesc să discutăm şi problema sexuală, în cadrul acestui întreg complex de tendinţe şi căi pe care le străbate copilul.

Realitatea sexuală care se manifestă atât de pronunţat şi are astăzi atâtea abateri şi devieri în rândul tineretului, nu trebuie doar semnalată şi apoi pusă la zid, ci trebuie socotită între toate celelalte potente, care se nasc şi vibrează în tânăr şi-l pregătesc pe acesta pentru maturizare.

Tânărul va fi capabil să se dăruiască şi să primească. Să se dăruiască unei persoane şi să primească iubirea unei persoane de gen feminin. Acest lucru nu este deloc neînsemnat, el necesită o anumită capacitate. Faptul că un tânăr intră în relaţie cu o tânără nu constituie un simplu subiect, pentru că ceea ce rezultă din percepţia acestei relaţiei este păcatul. Tânărul trebuie să ajungă la maturitate, să atingă starea de care vorbeşte Mântuitorul: „şi cei doi vor fi un trup”, cu înţelesul că prin Taina Nunţii, prin urmare, în Dumnezeu, unul se va dărui la modul absolut celuilalt şi va avea capacitatea să-l primească, la rîndul lui pe celălalt. La fel cum şi celălalt se va dărui şi va avea capacitatea să primească.

Este lucru rar astăzi, chiar şi printre cuplurile căsătorite, să găseşti doi oameni care să aibă o comuniune atât de tainică între ei, încât unul să-l simtă pe celălalt ca pe propriul mădular, şi împreună să realizeze că sunt mădulare ale Trupului lui Hristos, ale Trupului Bisericii.

Nici chiar cuplurile ajutate de mulţi alţi factori nu ajung la comuniunea totală, nu ajung la final.

Lipseşte comuniunea lăuntrică, tainică, despre care mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel. Adică, soţul să o simtă pe soţia sa ca pe trupul său, iar soţia să-l simtă pe soţul său ca pe propriul trup.

Această realitate este percepută ca ceva bizar care se află doar în cărţi, o realitate doar teoretică.

De ce?

Pentru că, pur şi simplu, neputinţele apucă înainte şi nu are loc o evoluţie regulată, o creştere şi o dezvoltare a tuturor capacităţilor care-l ajută pe om să devină o persoană capabilă să se dăruiască total în cadrul Tainei Căsătoriei. Nu se reduce totul, însă, la aceasta. Scopul este să dobândim puterea, ca persoane, să intrăm în comuniune cu ceilalţi, prin dragoste, să ne putem dărui lui Dumnezeu şi să putem primi iubirea lui Dumnezeu.

Vă mărturisesc că iubirea lui Dumnezeu se revarsă ca un torent peste om! în acest ceas, dacă am avea un radar special ca să detectăm iubirea lui Dumnezeu, am constata că această sală este inundată.

Câţi, însă, dintre noi primesc, simt, această iubire? Foarte puţini o pot primi! Omul trebuie să fie receptor al iubirii dumnezeieşti.

Cum poate primi omul iubirea lui Dumnezeu? O va putea primi numai atunci când va putea la rândul lui să o dăruiască.

Aşadar, realitatea cuplului este o chestiune pe care trebuie să o cercetăm aparte, ca temă specială. O putem privi şi prin prisma întregii evoluţii a tânărului în demersul său spre maturizare.

Este necesară o taină

Când tânărul cunoaşte complexitatea adolescenţei, înfruntă mai raţional şi mai prudent ceea ce i se întâmplă, fară să aibă căderi mari. De aceea ne străduim şi noi să consemnăm şi să destăinuim cât putem, ca să fim de ajutor. Trebuie, însă, să nu fim foarte categorici în ceea ce afirmăm.

In viaţa duhov¬nicească nu este suficient ca omul să ştie câte ceva, să înveţe câte ceva sau să vrea să facă câte ceva. Necesar este să aibă lumina lui Dumnezeu care-l conduce în viaţa creştinească, dar şi în viaţa socială şi viaţa familială. De aceea vom puncta liniile generale şi mai puţin cazurile aparte, amănunţite.

Cunosc tineri care citesc şi ştiu cu punct şi virgulă aceste subiecte, însă nu este de ajuns ca cineva să şi le însuşească teoretic. La mijloc este o taină, şi această taină este credinţa. Apostolul Pavel spune: „credinţa nu este a tuturor'”. Nu toţi cred, şi nu pentru că nu pot, ci pentru că nu au dispoziţie. Există ceva mult mai adânc, care-l ajută pe om să creadă, aşa cum există o piedică pe măsură, care nu-l lasă să creadă.

Sfântul apostol Pavel a mers în ţinuturi, a propo¬văduit şi au crezut „câţi erau rânduiţi spre viaţa veşnică”. Toţi aceia care trebuiau să creadă, au crezut. Nu este corect să vrem ca celălalt să creadă cu orice preţ. Ce înseamnă aceasta? înseamnă că nu trebuie să-i impunem. Credinţa se impune singură! Pentru ca cineva să primească credinţa, trebuie să fie receptiv. Receptivitatea este starea de care are nevoie cineva ca să primească de la Dumnezeu. Cel care este receptiv le răpeşte în grabă pe toate.

Un părinte poate să facă totul pentru copilul lui, şi cu toate acestea copilul să nu se schimbe deloc. Avem exemplul lui Iuda, care a avut învăţător pe Domnul Insuşi. A văzut minuni, a mâncat pâinea care s-a înmulţit în chip minunat, a primit puterea să scoată demoni, dar cu toate acestea şi-a ţinut drumul lui

Calea pe care o va urma tânărul nu ţine doar de buna educaţie a părinţilor sau de cei mari. Ţine de omul însuşi. Fiecare va deveni ceea ce el însuşi va dori. părinţii pot folosi toate modalităţile şi toate mijloacele, mai ales ca buni creştini, să facă tot ceea ce este necesar să pară că merge bine copilul, dar la un moment dat acesta poate să se îndepărteze de Dumnezeu.

Copilul care pare că se pierde în perioada adoles¬cenţei, care devine un răzvrătit, după ce depăşeşte perioada dificilă, vârsta critică, şi ajunge la douăzeci, douăzeci şi cinci de ani, poate să-şi amintească expe¬rienţele din copilărie – care nu sunt nefolositoare şi zadarnice – şi să-şi revină. Este posibil să devină chiar mai credincios decât şi-au dorit părinţii lui, decât l-au îndrumat la vârsta copilăriei.

Acest articol a fost publicat în Adolescenta, Adolescenta Feciorie Casatorie, Copii, Părinţi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s