Ieşirea adolescentului din cadrul familiei

din Adolescenta, Feciorie, Casatorie

de Arhim. Simeon Kraiopoulos

Editura  Bizantina

poate fi cumparata de AICI

Ieşirea adolescentului din cadrul familiei

Tema de care ne vom ocupa Adolescenţă, feciorie, căsătorie, este una foarte importantă şi nu am ales-o la întâmplare. Ea a apărut din realitatea vieţii şi din problemele cu care suntem chemaţi să ne confruntăm în fiecare zi, să le discutăm şi să le găsim o rezolvare.

Personal, cântărind lucrurile şi având în vedere toate aspectele, sunt convins că putem cuprinde în aceste trei cuvinte: adolescenţă, feciorie, căsătorie, chiar dacă nu toate problemele care-i macină pe tinerii de astăzi, oricum, destul de multe dintre acestea.

Este un subiect care nu se epuizează şi nu avem intenţia să-l dezvoltăm într-un mod sistematic. Aşa cum vă imaginaţi, este nevoie ca cineva să fie foarte priceput, să aibă timp şi să dispună de multe alte elemente, ca să poată aborda această temă şi să o dezvolte sistematic. Nu înseamnă, însă, că abordarea va fi improvizată şi la întâmplare. Ea va avea o înşiruire şi o coerenţă logică.

Multe lucruri în această viaţă au o importanţă relativă

Fiind creştini ortodocşi, ne vom strădui să abordăm acest subiect în lumina Sfintei Scripturi, în duhul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre şi conform adevărului Tradiţiei Ortodoxe. Suntem datori să-l abordăm în lumina adevărului, pentru că: „lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac”[2 1 Ioan 2,17]. Lumea „trece”, şi multe lucruri care se întâmplă în viaţa noastră nu au continuitate. Nu înseamnă că sunt nefolositoare, că nu au valoare, că omul trebuie să le dispreţuiască sau să le treacă cu vederea, ci tocmai pentru faptul că au o valoare vremelnică, trebuiesc privite ca atare. Multe se opresc la mormânt şi nu merg, mai departe, împreună cu noi. După moarte omul încetează să mănânce, să bea, să se ostenească, să trudească. Nimeni nu poate să dea hranei o însemnătate mai mare decât cea pe care o are, de fapt. Omul trebuie să mănânce ca să se păstreze în viaţă. Aceasta este valoarea mâncării şi nimic mai mult.

Sfinţii, într-un anume fel, nu dau importanţă hranei: dacă vor mânca, când vor mânca şi cât vor mânca. Nu sunt preocupaţi dacă vor dormi şi cât vor dormi. Vor fi preocupaţi, însă – chiar şi cel mai aspru pustnic – să nu mănânce pâine nemuncită, adică, dobândită fără osteneală. Toţi se îngrijesc, într-o măsură mai mică sau mai mare, să facă ceva ca să-şi câştige cele necesare traiului.

Viaţa este o datorie. De aceea, şi cel mai aspru anahoret, oricât de nevoitor ar fi, va avea grijă să aibă ce mânca, cu ce să se întreţină, din ce să vieţuiască. Nu-i este îngăduit să se lase pe sine să ajungă la mormânt din pricina foamei, a setei, a ostenelii sau a unei alte pricini asemănătoare. El se străduieşte, din punctul lui de vedere, să facă tot ceea ce-i stă în putinţă pentru vieţuire, pentru că socoteşte viaţa o datorie.

Aşadar, şi asceţii se îngrijesc pentru nevoile vieţii, însă, nu dau mare importanţă hranei şi odihnei, pentru că ele sunt necesare doar pentru o anumită perioadă a existenţei lor, şi anume pentru viaţa din lumea aceasta.

Când se află omul în starea firească?

Aşadar, tema care ne preocupă, suntem datori să o abordăm prin prisma adevărurilor de mai sus. De asemenea, trebuie să abordăm tema şi prin prisma altui adevăr, anume că omul este pe traiectoria sa, în starea sa normală, în starea sa după fire, stare firească, doar în măsura în care se află în comuniune cu Dumnezeu.

Omul trebuie să mănânce pâinea sa, să bea apă, să se odihnească – şi este necesar să le facă pe toate acestea  însă nu trebuie să rămână la starea sa instin¬ctuală, animalică.

Un animal doreşte şi el să mănânce, să bea, să se odihnească, iar dacă omul îl sileşte, mai face şi o anumită lucrare. Acesta este animalul! Omul, însă, nu se limitează la a mânca şi a bea. Omul cugetă, citeşte, discută, selectează, ş.a.m. d. Acestea numai el le poate săvârşi. Omul nu se va afla pe traiectoria sa, pe făgaşul său firesc, decât dacă există în el o realitate mai presus de toate nevoile sau posibilităţile care ţin, cu desăvârşire, de el Nevoia de a mânca este un instinct omenesc. Despre posibilitatea de a cugeta, omul are conştiinţa că ea nu vine din afara sa, ci se află înlăuntrul său. La fel capacitatea de a asculta, de a cerceta, de a crea, de a organiza, de a progresa etc. Toate acestea ţin de lăuntrul omului.

Dincolo de acestea, însă, omul se află pe făgaşul său, în starea sa firească doar dacă simte că se află în comuniune cu ceva din afara sa şi nu dinlăuntrul său. Acel ceva este o realitate care nu-şi trage existenţa dintr-un alt om, sau din obiecte, sau din corpurile cereşti, ci este din afara lumii, din afara creaţiei. Acel ceva este Creatorul său, Dumnezeu Însuşi. Aceasta este perspectiva creştină asupra omului. El poate să se mişte şi să înainteze şi fără comuniunea cu Dumnezeul său, dar se va mişca în exteriorul orbitei sale, în afara căii care i-a fost trasată.

Aşadar, în omul adevărat, pe lângă nevoia de a mânca, de a se odihni, de a raţiona, de a crea, există şi cealaltă realitate, cealaltă posibilitate, de a comunica, de a fi în relaţie cu ceva care vine din afara lui. Dacă dorim să abordăm omul şi în starea de adolescent, şi în starea de familist şi în cea de monah, este nevoie să-l privim din punct de vedere creştin, adică să-l interpretăm la modul real. Dar ca să-l privim din punct de vedere creştin, trebuie să-l cercetăm, aşa cum se spune şi la trup şi la suflet, dar şi ca fiinţă care vine în comuniune cu cineva exterior lui, adică cu Dumnezeu.

Omul nu are doar posibilitatea să intre în comu¬niune cu Dumnezeu. El este în starea lui firească doar când se află în comuniune cu Dumnezeu. în situaţia în care nu se află în comuniune cu Dumnezeu, el vieţuieşte în afara traiectoriei, în afara stării sale fireşti. Cum spun Sfinţii Părinţi, el se găseşte în stare nefirească [Vezi, de pildă Sfântul Ioan Damaschin: Opere, Ed. Grigorie Palama, voi. 1, Tesalonic 1976, p. 354].

Omul păcătos vieţuieşte împotriva firii, în timp ce omul sfânt vieţuieşte după fire. Prin urmare, unele lucruri sunt fireşti, iar altele sunt nefireşti.

***

Perioada adolescenţei, care începe aproximativ la vârsta de doisprezece ani, este pentru multe şi diferite motive starea cea mai critică din viaţa omului. Cu acest lucru toată lumea este de acord. Cei mai mulţi dintre voi care sunteţi aici, chiar aţi depăşit vârsta despre care vorbim, sau sunteţi spre finalul ei.

Fără să ţin seama de vârsta pe care o aveţi, iată că vă întreb: „După părerea voastră, în anii adolescenţei, care este problema cea mai grea cu care se confruntă tânărul şi pe care trebuie să o rezolve de unul singur? în timpul perioadei adolescentine, tinereţea este singurul lucru nou care apare în viaţa voastră şi vă creează probleme sau mai sunt şi alte aspecte?”

Adolescenţa este un complex de aspecte pe care nu putem să ne facem că nu le observăm, nici să le trecem cu vederea! Nu ne este îngăduit! Suntem datori să le abordăm personal, cu maturitate, prin prisma adevărului şi a proniei lui Dumnezeu şi să le înfruntăm corect.

Din câte am înţeles şi din câte ştiu, nu este întâmplător faptul că după vârsta de doisprezece ani, tânărul sau tânăra încep să devină altcineva. Adolescenţii sunt nişte răzvrătiţi, au o viaţă rebelă. Către ce merg transformările, către ce merg schimbările, răzvrătirile şi criza care se declanşează înlăuntrul lor?

„Ca toţi să fie una”

Vom aborda omul în starea în care se află el, adică starea de după cădere. Nu cunoaştem exact cum era starea lui biologică şi generală înainte de cădere. De aceea ne raportăm la ceea ce vedem după căderea lui. Fiecare om care vine în lumea aceasta este o persoană distinctă, unică. Aceasta este dovada că rămâne pentru totdeauna, că dăinuieşte veşnic. Adică, şi în viaţa cealaltă va avea conştiinţa că este o persoană distinctă, care să poată spune: „Eu şi tu, împreună ne îndreptăm spre Dumnezeu”.

Va avea conştiinţa clară că este o persoană distinctă, care nu se va despărţi de ceilalţi, ci se va uni cu ei.

Când omul se desparte de ceilalţi devine individ, şi separarea îl chinuieşte după cădere. Prin renaşterea în Hristos omul devine persoană.

Toţi reprezentăm persoane şi suntem uniţi într-o singură umanitate. Domnul – în Rugăciunea Arhierească pe care a rostit-o înainte de Patimi, după ce a încheiat marea Sa cuvântare către ucenici, consemnată de Sfântul Evanghelist Ioan -, adresându-se Părintelui, îl roagă mai întâi pentru Apostoli, şi în continuare pentru cei care vor crede în Ei, prin ucenicii Săi: „…Ca şi aceştia, în Noi să fie una”, „în Noi”, adică în Sfânta Treime; „…ca să fie una, precum Noi una suntem”[ Ioan 17,2l-22].

Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt o Dumnezeire. „Ca şi aceştia în Noi să fie una”. Adică, toţi oamenii să devină una în Sfânta Treime. Aceasta este realitatea care-i chinuieşte astăzi pe oameni. Găsiţi-mi un om, chiar şi printre cei mai buni „creştini”, care să fie unit cu celălalt! Fiecare ne-am închis înlăuntrul nostru! Nu ştiu sigur, dar presupun, că, chiar şi înlăuntrul cuplurilor, este lucru foarte rar ca cei doi soţi să fie uniţi într-un singur om.

Principala caracteristică a tânărului, care precede perioada adolescenţei

Copilul vine în lume şi creşte lângă părinţii săi, parcurgând vârsta copilăriei, ca făptură nevinovată. Vârsta copilăriei are simplitate, bunătate, nevinovăţie, curăţenie. Copilul este dependent de părinţi. Relaţia cu părinţii săi nu-i permite să se manifeste ca persoană liberă, nu poate să aibă o relaţie liberă cu ceilalţi oameni, pentru că este legat şi limitat de părinţi, fiind sub supravegherea lor.

Debutul adolescenţei, prin întregul complex de transformări trupeşti, sufleteşti, duhovniceşti, sentimen¬tale, se caracterizează printr-o nevoie de autonomie, o îndrăzneală de a se emancipa de sub tutela familiei, adică, tendinţa de a deveni independent faţă de părinţi.

Aproape că nu există părinte care să nu se tulbure când observă trecerea copilului – fiu sau fiică – spre vârsta adolescenţei, tendinţa de detaşare, de despărţire, dorinţa de autonomie şi de emancipare de sub tutela părinţilor. Din câte ştiu, toţi părinţii se tulbură, pentru că nu cunosc întocmai ce i se întâmplă copilului lor.

De aceea, părinţii vin – în special mamele înfri¬coşate şi neliniştite – şi spun: „Copilul meu care era atât de bun, atât de ascultător, era atât de liniştit, atât de cuminte, care venea acasă şi îmi spunea totul şi mă întreba, copilul meu s-a închis în sine!” într-o măsură mai mare sau mai mică, toţi părinţii au această problemă.

Adolescenţa este un fenomen firesc. Copilul care se află într-o stare de nevinovăţie, de neprihănire, trebuie să iasă încet-încet, nu din nevinovăţie şi din neprihănire, ci din copilărie şi să se maturizeze, atât trupeşte cât şi sufleteşte, ca să poată intra în comuniune cu ceilalţi oameni şi cu Dumnezeu.

Mântuirea, viaţa noastră în Hristos, vieţuirea noastră în Duhul Sfânt nu este ceva magic, ci este un eveniment care se întâmplă într-un anume mod. Viaţa duhovnicească este un eveniment conştient, pe care omul îl trăieşte, îl simte, îi experiază. Prin urmare, pe parcursul dezvoltării lui fiziologice – a psihicului, a intelectului, dar şi a stării duhovniceşti – omul ajunge la starea în care dobândeşte posibilitatea de a se face părtaş la evenimentul pe care Dumnezeu îl va crea înlăuntrul său: evenimentul renaşterii, al mântuirii, al comuniunii cu Hristos, cu Duhul Sfânt.

Astfel, ieşirea din cercul familiei, care are loc odată cu intrarea în vârsta adolescenţei, este o trăsătură caracteristică a adolescentului. Deşi până atunci copilul este străin de ceilalţi oameni şi foarte apropiat cu familia sa, prin intrarea în adolescenţă devine străin casei sale, dar cunoscut celor din afară. El doreşte să facă noi cunoştinţe, noi relaţii, doreşte să vină în comuniune şi în dialog cu ceilalţi oameni. Personalitatea lui are nevoie de aceste lucruri, personalitatea în înţelesul creştinesc şi nu psihologic.

Pentru ca să se desăvârşească în Hristos, ca persoană, are nevoie să plece, oarecum, din cuibul strâmt al familiei, care i-a fost folositor până la doisprezece ani, şi să se dezvolte într-un cuib mai larg; îi va iubi mai mult pe părinţi, când se va afla într-o stare matură.

Pentru cei mai mulţi dintre tineri – există şi excepţii – această ieşire, dacă înaintează şi evoluează normal, duce la unirea desăvârşită cu o altă persoană, prin căsătorie.

Din experienţa proprie şi pe baza celor aflate de la Sfinţii Părinţi, această unire – când se întâmplă corect şi normal – contribuie, împreună cu ceilalţi factori, la lucrarea omului de a ieşi desăvârşit din sine şi a se dărui altcuiva. Când acest eveniment are loc în Hristos, el este un mare succes. De acum înainte sufletul îşi deschide larg porţile sale, ferestrele sale şi harul lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu se sălăşluiesc înlăuntrul lui. Astfel, omul devine în chip real om, persoană capabilă de o relaţie specială şi strânsă cu soţia sau cu soţul său, o relaţie cu semenii şi împreună comuniune cu Dumnezeu.

Acest articol a fost publicat în Adolescenta Feciorie Casatorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s