Nu în unirea trupurilor stă necurăţenia, ci în cugete şi în voia omului

1113ioanhrisostom45.jpg

din „COMENTARIILE SAU TÂLCUIREA EPISTOLEI ÎNTÂI CĂTRE CORINTHENI”
Sfantul Ioan Gura de Aur
Editura Sophia, 2005


OMILIA XIX

„Iară pentru carile mi-aţi scris, bine este omului de femeie să nu se atingă. Dar din pricina curviei, fieşte carele a sa femeie să aibă, şi fieştecarea să aibă bărbatul său.” (I Cor. 7, 1-2)
Îndreptând cele mai grele păcate: întâi păcatul de a dezbina Biserica, al doilea păcatul acelui curvar, al treilea cel al lacomului, la urmă se foloseşte de vorbe mai blânde, iar printre acestea pune sfatul şi povaţa lui pentru însurătoare şi pentru feciorie, liniştind ascultătorii de cele greoaie de până acum. în a doua Epistolă, el face cu totul dimpotrivă, căci începe de la cele mai blânde şi sfârşeşte cu cele mai posomorâte.
Dar aici, aducând vorba de feciorie, iarăşi se întoarce la cele care ating, nepunându-le toate deolaltă, ci schimbându-şi cuvântul la fiecare împrejurare, după cum cerea timpul şi trebuinţa împrejurărilor. Pentru aceea zice: „Iară pentru carile mi-aţi scris.” Aşadar îi scriseseră dacă trebuie a se depărta de femeie sau nu. Deci răspunzând la acestea şi legiuind cele peiitru căsătorie, aduce şi vorba despre feciorie. „Bine este omului de femeie să nu se atingă.” «Dacă, zice, cauţi ceea ce este mai bun, apoi mult mai bine este a nu te însoţi defel cu femeie, iar dacă cauţi siguranţă şi ajutor în slăbiciunile tale, însoţeşte-te cu femeie prin căsătorie.»
Fiindcă era firesc – ceea ce şi astăzi se petrece – ca bărbatul să voiască şi femeia s’ă nu voiască, şi invers, priveşte cum el vorbeşte cu fiecare. Sunt unii cari zic că cuvântul lui aici este îndreptat către preoţi, însă eu având în privire cele ce urmează, nu cred că este aşa. Dar dacă el ar fi scris acestea numai pentru preoţi, nu ar fi pus sfătuire de obşte, ci ar fi zis: «Bine este dascălului să nu se atingă de femeie.» Dar acum el nu a zis aşa, ci spunând: „Bine este omului”, şi nu numai preotului, vorbeşte îndeobşte. Şi iarăşi: „Dezlegatu-te-ai de femeie? Nu căuta femeie” (I Cor. 7, 27). Nu a zis: «Tu, preote sau dascăle», ci în chip nehotărât. Şi în sfârşit, mergând mai departe cu vorba, el tot îndeobşte zice: „Dar din pricina curviei, fieştecarele a sa femeie să aibă”, cu care prilej o dată cu pricina învoirii el aduce înfrânarea.
„Femeii bărbatul datornica dragoste să-i dea, aşijderea şi femeia bărbatului” (I Cor. 7, 3). Dar ce va să zică datornica dragoste? „Femeia trupul său nu-şi stăpâneşte” (I Cor. 7, 4), ci ea este şi roaba şi stăpâna bărbatului. Deci dacă tu te lepezi de acea robie cuvenită, te împotriveşti lui Dumnezeu. Iar de voieşti să te lepezi chiar pentru un timp scurt, fie că ar îngădui bărbatul, acelaşi lucru este. Pentru aceea apostolul a numit acest fapt datorie, ca să arate că nici unul nu este stăpân pe sine, ci unul altuia robi. Pentru aceea, când vezi că o femeie curvă te ispiteşte, spune-i: «Trupul nu este al meu, ci al femeii mele.» Tot aşa să spună şi femeia către cei ce ar voi să-i calce întreaga-cugetare: «Trupul nu este al meu, ci al bărbatului meu.» Deci dacă femeia sau bărbatul nu este stăpân pe trupul său, cu atât mai mult nu este stăpân pe averi.
Auziţi aceasta toţi câţi aveţi femei şî toate câte aveţi bărbaţi: Dacă nu trebuie a avea trup deosebit, cu atât mai mult averi deosebite. Aiurea însă, atât în Legământul Nou cât şi în cel Vechi, bărbatului se dă multă stăpânire, zicând: „Către bărbatul tău va fi întoarcerea ta, şi el te va stăpâni” (Fac. 3, 16), iar Pavel, desluşind, scrie astfel: „Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile voastre, iar femeia să ser teamă de bărbat” (Efes. 5, 25) – pe când aici el nu zice de mare sau mic, ci aşează o singură stăpânire. De ce? Fiindcă cuvântul lui aici este despre întreaga cugetare, «în celelalte toate, zice, covârşească sau stăpânească bărbatul; însă unde este vorba de întreaga cugetare, nicidecum. „Bărbatul trupul său nu-şi stăpâneşte, ci femeia, şi femeia trupul său nu-şi stăpâneşte, ci bărbatul.” Mare este egalitatea şi nu este nici o prisosinţă.„Să nu opriţi datoria unul altuia, fără numai din bună înţelegere” (I Cor. 7, 5). Dar ce vrea să spună el aici? «Să nu se înfrâneze femeia, zice, dacă bărbatul nu voieşte, şi nici bărbatul, dacă nu voieşte femeia.» Şi pentru ce? Fiindcă din astfel de înfrânare se nasc mari rele, căci şi preacurviile, şi curviile, şi chiar stricarea caselor de aici se trag de multe ori. Dacă având pe femeile lor şi încă curvesc, apoi cu atât mai mult vor face aşa dacă sunt lipsiţi de această mângâiere. Şi bine a zis: „Să nu opriţi datoria”, adică să nu vă lipsiţi de datoria voastră conjugală.
Cu alte cuvinte, el numeşte lipsă acum ceea ce mai sus a numit-o datornica dragoste, ca astfel să arate însemnătatea stăpânirii. A se înfrâna unul din doi fără voia celuilalt, aceasta este lipsă, aceasta înseamnă a opri datoria, pe când dacă este cu voia lui, nu se poate numi lipsă sau oprire de datorie. Deci trebuie a prefera buna-înţelegere înaintea tuturor, fiindcă este şi mai însemnată decât toate. Şi de voieşti, să cercetăm acest fapt mai de aproape. Fie, de pildă, o femeie şi un bărbat, şi înfrânându-se femeia, fără ca bărbatul să voiască. Deci pentru ce te miri dacă el din această pricină curveşte, sau dacă nu curveşte, apoi este posomorât, veşnic tulburat, veşnic în luptă şi pricinuind femeii mii de neajunsuri? Care este folosul postului şi al înfrânării, dacă dragostea este sfâşiată? Nici unul. Câte batjocuri nu ies de aici, câte vorbe proaste şi câtă luptă nu se desfăşoară în asemenea împrejurări! Când într-o casă bărbatul şi femeia sunt dezbinaţi, apoi acea casă nu se găseşte mai bine decât corabia cea purtată de valurile mării, fiindcă şi aici căpitanul vasului se află în neînţelegere cu cârmaciul.Pentru aceea zice: „Să nu opriţi datoria unul altuia, fără numai din buna înţelegere până la o vreme, ca să vă îndeletniciţi în post şi în rugăciune” – vorbind aici de rugăciunea cea cu multă sârguinţă. Că dacă împiedică pe cei uniţi de a se ruga împreună pentru un timp, apoi a se ruga necontenit cum s-ar putea? Deci se poate ca cineva să fie şi însurat cu femeie, şi în acelaşi timp să fie cu băgare de samă şi la rugăciune; însă asemenea rugăciune se face mai cu amănunţime prin înfrânare. Căci nu a zis simplu «ca să vă rugaţi», ci „să vă îndeletniciţi cu rugăciunea”, punând aceasta ca o ocupaţie, iar nu ca fiind vreo necurăţenie. „Şi iarăşi să vă împreunaţi, ca să nu ispitească pre voi Satana.” Ca să nu se creadă că aceasta este o legiuire din parte-i, apoi adaogă şi pricina. Şi care este acea pricină? „Ca să nu ispitească pre voi Satana”, zice. Şi ca să afli că cele ale curviei nu le mrejeşte diavolul singur, a adăogat: „pentru neînfrânarea voastră.” 

„Că voiesc ca toţi oamenii să fie precum şi eu” (I Cor. 7, 7). Aceasta o face în multe locuri, când sfătuieşte pentru lucruri greu de împlinit, căci se pune pe sine la mijloc, zicând: „următori mie să fiţi.” „Ci fiecare are darul său de la Dumnezeu.” Fiindcă mai sus i-a învinuit foarte, zicând: „pentru neînfrânarea voastră”, apoi aici iarăşi i-a mângâiat, zicând: „ci fiecare are darul său de la Dumnezeu”, prin care vorbe nu arată că faptele sau izbândele noastre nu au trebuinţă de sârguinţă noastră, ci – după cum am zis – el îi mângâie, însă dacă este dar, şi prin urmare omul nu aduce spre aceasta nimic de la sine, cum de zici: „Iarăşi zic celor necăsătoriţi şi văduvelor, bine este lor de vor rămânea precum şi eu. Iar de nu se pot ţinea, să se căsătorească; că mai bine este; să se căsătorească decât să arză” (I Cor. 7, 8-9). Ai văzut înţelepciunea lui Pavel, cum a arătat că înfrânarea este mai bună, şi că nu sileşte pe cel ce nu poate ajunge la acea desăvârşire, temându-se nu cumva să se petreacă vreo greşală? „Că mai bine este să se căsătorească decât să arză”, zice, prin care cuvinte a arătat cât de mare este tirania poftei acesteia. Ceea ce el zice aceasta înseamnă: «Dacă suferi, zice, multă dorinţă şi multă aprindere, apoi izbăveşte-te de dureri şi osteneli, ca nu cumva să te abaţi din calea cea dreaptă.»

„Iar celor căsătoriţi poruncesc nu eu, ci Domnul.” (I Cor. 7, 10). Fiindcă urmează a cita o lege hotărâtă, pusă de Hristos, de a nu lăsa pe femeie fără numai pentru pricină de curvie, pentru aceea zice „nu eu.” Cele spuse mai nainte, deşi poate nu s-au spus cu toată străşnicia, totuşi şi lui i s-au părut aşa – ceea ce spune aici însă, el o predă cu toată străşnicia. Aşa că cuvintele „eu” şi „nu eu” au această deosebire. Şi pentru ca nu cumva să-ţi închipui pe ale lui ca omeneşti, pentru aceea a adăogat: „Că mi se pare că şi eu am Duhul lui Dumnezeu” (I Cor. 7, 40).

Dar ce a poruncit Domnul celor căsătoriţi? „Femeia de bărbat să nu se despartă. Iar de se va şi despărţi, să nu se mărite, sau să se împace cu bărbatul său.” (I Cor. 7, 10-l1). «Fiindcă s-au întâmplat dezbinări, zice, fie din pricina înfrânării, fie din alte pricini şi micimi de suflet, pentru aceea este cu mult mai bine ca nici începutul să nu se facă, iar de cumva s-a făcut, apoi rămână femeia cu bărbatul, şi chiar dacă nu mai are legături cu dânsul, cel puţin nu mai are pe alt bărbat.»„Iar celorlalţi eu zic, nu Domnul: de are vreun frate femeie necredincioasă, şi ea va voi să vieţuiască cu el, să nu o lase pre ea. Şi femeia de are bărbat credincios, şi acela va voi să vieţuiaseă cu dânsa, să nu-l lase pre el” (I Cor. 7, 12-l3). După cum atunci când vorbeşte de a se despărţi cineva de curvar, a făcut lucrul uşor de îndreptat, zicând: „Şi cu adevărat nu cu curvarii lumii acesteia”, tot aşa şi aici a prevăzut multă uşurinţă, zicând: „Iar de are femeia bărbat necredincios, şi bărbatul are femeie necredincioasă, să nu o lase pre dânsa.” Ce spui? Dacă este necredincios, să rămână cu femeia, iar de este curvar să nu rămână? – deşi curvia este mai prejos de necredinţă. Fireşte că curvia este mai prejos, însă Dumnezeu cruţă foarte mult cele ale tale. Aceasta o face el şi cu jertfa, zicând: „Lasă jertfa ta înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău” (Mt. 5, 24). Aceasta a făcut şi cu cel ce datora o mie de talanţi, căci deşi îi datora o mie de talanţi, totuşi nu a fost pedepsit decât atunci când el silea pe fratele său ce-i datora o sută de dinari. 

Apoi ca nu cumva femeia să se teamă că se va face necurată prin împreunarea ei cu bărbatul necredincios, zice: „Pentru că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeie (credincioasă), şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbat (credincios).” (I Cor. 7, 14). Dacă cel ce se lipeşte de curvă este un trup, apoi se vădeşte că şi femeia care se lipeşte de un idolatru este un trup. Un trup este, însă nu se face necurat, ci curăţenia femeii biruieşte necurăţenia bărbatului, după cum iarăşi şi curăţenia bărbatului credincios biruieşte necurăţenia femeii necredincioase. Deci cum aici este biruită necurăţenia – pentru care se şi îngăduie traiul împreună – în timp ce cu femeia curvă bărbatul nu este învinovăţit dacă o alungă? Fiindcă aici este nădejdea că acel rătăcit se va mântui prin căsătorie, pe când acolo căsătoria se desface; acolo amândoi sunt stricaţi, pe când aici numai unul este cu păcatul.

De pildă, eu spun că femeia ce a curvit o dată este spurcată. Deci dacă cel ce se lipeşte de curvă este un trup, apoi şi el se face spurcat unindu-se cu o curvă şi, prin urmare, curăţenia toată a pierit. Aici însă nu este aşa. Este necurat idolatrul, însă femeia nu esie necurată. Dacă ea ar fi fost tovarăşă cu el în necurăţenie, vreau să zic în necin-stire, fireşte că ar fi trebuit ca şi ea să se facă necurată, dar acum iată că idolatrul este necurat în altceva, pe când femeia se împărtăşeşte de un lucru în care el nu este necurat. Căsătorie este la mijloc şi unirea trupurilor, întrucât este tovărăşie. Pe lângă aceasta este apoi şi nădejdea că un asemenea bărbat se va îndrepta prin femeie, căci vieţuieşte împreună cu ea, pe când cu celălalt nu este aşa de uşor. Căci în adevăr, cum aceea care în trecut a fost necinstită, căci s-a făcut a altuia, cea care a dispreţuit drepturile căsătoriei, cum va putea aceasta zic, ca să îndrepte pe cel nedreptăţit şi pe cel ce se găseşte acum ca străin faţă de ea? Şi iarăşi: acolo după curvie bărbatul nu mai este bărbat, pe când aici chiar dacă femeia este idolatră, totuşi drepturile bărbatului nu sunt pierdute. Nu cum s-ar întâmpla vieţuieşte ea cu necredinciosul, ci voind el, pentru care şi zice: „şi acela va voi să vieţuiască cu dânsa.”
Ce vătămare poate fi, spune-mi, când şi cele ale bunei cinstiri rămân neştirbite, dar sunt şi nădejdi bune pentru cel necredincios? Ce vătămare poate fi de a rămâne unii ca aceştia căsătoriţi, şi a nu aduce pricini de lupte prisoselnice? Căci apostolul nici nu vorbeşte aici pentru cei ce nu s-au unit încă în acest chip, ci pentru cei ce deja se uniseră. El nu a zis: «Dacă cineva voieşte a lua pe un necredincios», ci „dacă are bărbat necredincios, sau femeie necredincioasă.” De pildă, dacă după ce s-au căsătorit a primit credinţa, şi dacă celălalt, rămânând în necredinţă, voieşte totuşi a vieţui împreună, apoi acel trai să nu se strice.

„Pentru că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeie (credincioasă)”
zice. Atât de mare este prisosinţa curăţeniei! Dar ce, oare Ellinul este sfânt? Nicidecum, căci nu a zis că este sfânt, ci că se sfinţeşte prin femeie. Aceasta a spus-o nu ca să-l arate pe acela sfânt, ci ca să scoată pe femeie din frică, pe de-o parte, iar pe altă parte şi pe dânsul să-l tragă spre cunoaşterea adevărului.
Nu în unirea trupurilor stă necurăţenia, ci în cugete şi în voia omului. Mai departe apoi dă şi dovadă. «Dacă, zice, rămânând necurată, dai naştere vreunui copil, apoi acel copil nu este numai din tine singură, şi deci ar fi necurat, sau pe jumătate curat, pe când acum el nu mai este necurat.» Pentru aceea’-a adăo-gat: „Că într-alt chip feciorii voştri necuraţi ar fi, iar acum sfinţi sunt”, adică nu mai sunt necuraţi. El a numit sfinţi pe acei copii, scoţându-le prin această vorbă frica unei astfel de bănuieli.„Iar de se desparte cel necredincios, despartă-se”, (I Cor. 7, 15). Aici faptul nu mai este curvie. Dar ce înseamnă: „Iar de se desparte cel necredincios?” «De pildă, zice, dacă îţi porunceşte a jertfi şi a lua parte prin căsătorie la necinstirea lui, sau a pleca din casă, apoi atunci mai bine este a strica căsătoria, şi nicidecum bunăcinstirea.» Pentru aceea a şi adăogat: „Că nu este robit fratele sau sora întru unele ca acestea.” Dacă în fiecare zi se ceartă şi se luptă pentru aceasta, apoi mai bine este a te izbăvi de acest rău. De aceasta şi face vorbire, zicând: „că spre pace ne-a chemat pre noi Dumnezeu.” Acela este care a dat pricină de desfacere, după cum face şi cel ce curveşte. 

„Căci ce ştii, femeie, de îţi vei mântui bărbatul?” (I Cor. 7, 16). Aceasta este zisă faţă de zicerea de mai sus: „Să nu-l lase pre el.” «Dacă el, zice, nu se împotriveşte, rămâi pe lângă dânsul, căci ai şi un câştig. Rămâi, îndeamnă, sfătuieşte şi încredinţează-l, căci nici un dascăl nu va putea să facă ceea ce vei face tu, ca femeie.» Şi nici nu-i face vreo silnicie, sau să ceri de la dânsul ca numaidecât să facă aşa, ca nu cumva să se facă greoi în vorbă, nici nu porunceşte a se lepăda de această sarcină, ci prin neştiinţa viitorului lasă lucrul în nehotărât, zicând: „Căci ce ştii, femeie, de îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii, bărbate, de îţi vei mântui femeia?” Şi iarăşi: „însă fiecăruia precum au împărţit Dumnezeu, şi fiecare precum l-au chemat Domnul, aşa să umble. Şi aşa întru toate Bisericile poruncesc. De este cineva chemat fiind tăiat împrejur, să nu poftească netăiere împrejur, întru netăiere împrejur cineva s-a chemat? Să nu se taie împrejur. Tăierea împrejur nimic este, şi netăierea împrejur nimic este, ci paza poruncilor lui Dumnezeu. Fiecare întru chemarea întru carea s-a cheroat, întru aceea să rămâie. Rob eşti chemat? Nu te griji” (I Cor. 7, 17-21). «Acâstea, zice, nu ajută cu nimic la credinţă. Deci nu te certa, şi nici te teme, căci Credinţa le-a scos pe toate acestea».

„Fiecare întru chemarea întru carea s-a chemat, întru aceea să rămâie.”

Ai fost chemat având femeie necredincioasă? Rămâi în acea chemare, şi nu cumva pentru credinţă să-ţi alungi femeia.
Ai fost chemat fiind rob? Nu te griji, ci rămâi slujind.
Ai fost chemat fiind netăiat împrejur? Rămâi netăiat împrejur.
Ai crezut fiind tăiat împrejur? Rămâi tăiat împrejur. Căci aceasta înseamnă cuvintele „Fiecăruia precum au împărţit Dumnezeu.”
Acestea nu sunt piedici întru lucrarea bunei cinstiri. Tu fiind rob ai fost chemat, altul având femeie necredincioasă, altul fiind tăiat împrejur.
Vai, unde a pus el robia! După cum tăierea împrejur cu nimic foloseşte, precum nici netăierea împrejur cu nimic vătăma, tot aşa nici robia sau slobozenia. Şi pentru ca aceasta să o facă mai lămurit, zice: „Ci deşi poţi să fii slobod, mai vârtos te supune”, adică mai mult încă să slujeşti. Dar pentru ce oare porunceşte celui ce putea să se slobozească, ca să rămâie rob? Voind a arăta că robia cu nimic vătăma, ci încă chiar foloseşte. Şi nu sunt în necunoştinţă că sunt unii cari susţin că cuvintele „mai mult te supune” s-au zis pentru slobozire din robie, zicând că «dacă poţi a te slobozi, slobozeşte-te», însă acest cuvânt este cu totul potrivnic felului de vorbire al lui Pavel, dacă cu adevărat făcea vorbire despre aceasta. Căci mângâind pe rob şi arătând că el cu nimic nu este nedreptăţit, nu i-ar fi poruncit ca să se facă slobod, fiindcă poate i-ar fi răspuns cineva: «Dar dacă nu pot?» Deci nu spune el aceasta, ci după cum am zis mai nainte, el voieşte a arăta că nimic nu este mai mult cu cel ajuns slobod, şi «chiar de ai fi stăpân a te slobozi, zice, rămâi a sluji încă mai mult.»Mai departe, apoi pune şi pricina, zicând: „Că cel ce este chemat întru Domnul rob, slobod Domnului este; aşijderea şi cel ce este chemat slobod, robeşte lui Hristos” (I Cor. 7, 22). «In cele după Hristos, zice, amândoi sunt deopotrivă. Deopotrivă eşti şi tu rob al lui Hristos, deopotrivă şi stăpânul tău. Deci cum este robul slobod ? «Că te-a slobozit, zice, nu numai de păcat, ci încă şi de a mai rămâne rob al robiei celei de afară.» El nu mai lasă ca robul să rămână rob, şi nici om stând în robie, şi aceasta este minunea cea mare. Dar cum oare robul rămânând rob este slobod? Când este scăpat de patimi, şi de bolile sufleteşti, când dispreţuieşte averile, mărirea şi celelalte patimi. 

„Cu preţ v-aţi cumpărat, nu vă faceţi robi oamenilor” (I Cor. 7, 23). Cuvintele aceasta s-au zis nu numai către robi, ci şi către cei slobozi. Căci se poate ca fiind cineva rob, să nu fie rob, precum şi fiind slobod, să fie în acelaşi timp şi rob. Şi cum fiind rob, nu este rob? Când el face totul pentru Dumnezeu, când nu este făţarnic, şi când ceea ce face nu o face de ochii oamenilor, adică slujind oamenilor, el este slobod.

Şi iarăşi, cum fiind cineva slobod, este rob? Când slujeşte oamenilor vreo slujbă oarecare urâcioasă, sau pentru pofta de bani, sau pentru îmbuibarea pântecelui, sau pentru stăpânire. Unul ca acesta este mai rob decât toţi robii, chiar de ar fi slobod. În adevăr, gândeşte-te la aceste două împrejurări: Rob a fost losif, însă nu rob oamenilor, pentru care chiar în robie el era mai slobod decât toţi cei slobozi. Dar nu a ascultat de stăpâna sa, la ceea ce voia dânsa. Şi iarăşi, slobodă era acea femeie, însă mai roabă decât toate roabele, de vreme ce se ruga şi linguşea pe sluga sa Iosif – însă nu a putut încredinţa pe cel slobod ca să facă ceea ce nu voia a face. Deci aceasta nu mai era robie, ci chiar slobozenia cea mai înaltă. Căci cu ce a fost împiedicat el din robie spre virtute? Audă aceasta robii şi cei slobozi. Cine a fost rob? Cel rugat, sau aceea care se ruga? Aceea care cerea cu stăruinţă, sau cel ce dispreţuia pe aceea care se ruga? Căci şi pentru robi sunt hotare puse de Dumnezeu, prin care se legiuieşte până unde trebuie a fi păzite, iar a trece peste aceste hotare nu se cuvine. Când stăpânul nu porunceşte nimic din cele care nu plac lui Dumnezeu, atunci trebuie a-i urma şi a se supune lui; mai departe însă, defel nu trebuie â se supune, şi cu chipul acesta robul se face slobod. Dar dacă ai mers mai departe, apoi chiar slobod de ai fost, totuşi te-ai făcut rob.Aceasta tocmai dă a înţelege ,,zicand: „Nu vă faceţi robi oamenilor.” Dar dacă nu este aşa, şi apostolul ar fi poruncit a părăsi pe stăpâni şi a ambiţiona ca să se facă slobozi, apoi atunci cum de îi sfătuieşte, zicând: „Fiecare întru chemarea în carea s-a chemat, întru aceea să rămâie?” Şi aiurea: „Câţi sunt sub jug robi, pre stăpânii săi de toată cinstea vrednici să-i socotească, … iar cari au stăpâni credincioşi, să nu-i defaime, căci fraţi sunt cei ce primesc facerea de bine” (l Tim. 6, 1. 2). De asemenea, şi Efesenilor precum şi Colosenilor scriindu-le, acelaşi lucru îl hotărăşte (Efes. 6, 5 şi urm.; Colos. 3, 22 şi urm.); de unde se vede lămurit că el nu desfiinţează această robie, ci pe acea venită din răutate, care este cea mai grozavă, fiindcă omul, chiar slobod fiind, îi slujeşte. Ce folos aveau fraţii lui Iosif că erau slobozi? Oare nu erau mai robi decât toţi robii, minţind tatălui lor, minţind către neguţătorii aceia şi spunându-le ceea ce nu era, minţind şi pe fratele lor? însă nu aşa este cel cu adevărat slobod, ci pretutindeni şi în toate este adevărat; pe dânsul nimic nu l-a putut robi, nici legăturile, nici robia, nici iubirea stăpânei lui, nici că se găsea în ţară străină, ci a rămas slobod în toate. Aceasta este mai cu seamă slobozenie, când cineva străluceşte chiar şi în robie. 

Astfel este Creştinismul, căci chiar şi în robie el îţi hărăzeşte slobozenia. Şi precum trupul care de la fire este nevătămat, atunci se arată că este cu adevărat de nevătămat, când chiar primind în el săgeţi nu pătimeşte nici un rău, tot aşa şi cel cu adevărat slobod, numai atunci se arată aşa, când având şi stăpân, el nu se robeşte. Pentru aceea porunceşte j rămânea rob. Dar dacă nu este cu putinţă a fi Creştinul slugă sau rob după cum trebuie, apoi atunci Ellinii ne vor învinui de o mare slăbiciune a bunei cinstiri, iar de vor afla că slujba cu nimic nu vătăma bună-cinstirea, apoi atunci vor admira propovăduirea cuvântului Evangheliei. Că dacă pe noi nu ne vătăma nici moartea, nici bătăile sau legăturile, apoi cu atât rn’ai mult robia sau slujba ce o facem altora. Focul şi fierul, şi mii de cazne, şi bolile, şi sărăcia, şi fiarele sălbatice, şi multe altele mai grozave decât acestea nu au vătămat pe cei credincioşi, ba încă i-au făcut şi mai puternici; apoi cum îi va putea vătăma robia?

Nu robia aceasta vătăma, iubite, ci robia cea de la fire, robia păcatului. De nu eşti rob al acestei robii, încurajează-te şi te veseleşte, căci nimeni nu te va putea nedreptăţi cu ceva, de vreme ce ai cugetul nerobit iar de vei fi robit acestei robii, apoi chiar de ai fi slobod de mii de ori, nici un folos nu vei avea din acea slobozenie. Căci ce folos vei avea – spune-mi – dacă nu slujeşti oamenilor, însă în acel timp te supui tuturor patimilor? Oamenii de multe ori cruţă pe cei ce le slujesc, pe când stăpânii aceia – patimile – niciodată nu se mai satură de pierderea ta. Slujeşti unui om? Dar şi stăpânul tău îţi slujeşte ţie, căci el se îngrijeşte de hrana ta, de sănătatea ta, de haine şi de încălţăminte şi de toate cele de trebuinţă ţie. Şi nu te temi tu atât de mult ca nu cumva să fii dispreţuit de stăpân, pe cât se teme el ca nu cumva să-ţi lipsească ţie cele trebuitoare. Dar poate că stăpânul se culcă, iar tu stai treaz? Şi ce are a face! Căci aceasta se întâmplă şi cu tine, iar nu numai cu dânsul. De multe ori şi tu fiind culcat şi dormind cu poftă, el nu se culcă, ci suferă o mulţime de neajunsuri prin piaţă şi priveghează mai grozav decât tine.
Ce a pătimit Iosif atât de mult de la stăpâna lui, pe cât a pătimit ea de la pofta ce o ardea? Căci el nu a făcut ceea ce voia dânsa, pe când ea făcea tot ceea ce-i poruncea stăpâna ei, vreau să zic de desfrânarea ce o stăpânea – şi nici că a contenit până ce a făcut-o de râs. Dar ce stăpân porunceşte de acestea? Ce tiran crud ar cere astfel de lucruri? «Roagă-te de robul tău, zice, linguşeşte pe cel cumpărat cu bani, roagă pe prinsul tău, şi chiar de te-ar stupi, tu totuşi rabdă, şi chiar de i-ai spune de mii de ori şi n-ar primi, tu totuşi ţine-l în singurătate, sileşte-l necontenit şi fă-te de râs.» Dar ce poate fi mai necinstit şi mai murdar ca aceste cuvinte? «Dacă, zice, nici aşa nu vei izbuti cu nimic, apoi atunci huleşte şi înşală pe tovarăşul tău.» Priveşte cât de urâcioase, cât de varvare sunt aceste porunci, cât de aspre, cât de crude şi cât de nebune sunt!Dar oare porunceşte un stăpân lucruri de acelea pe care le-a poruncit atunci desfrâul acelei femei? Şi cu toate acestea, ea nu a îndrăznit să nu asculte. Iosif însă nu a suferit nimic din acestea, ci cele potrivnice, care i-au adus slavă şi cinste. Voieşti poate a vedea şi un alt bărbat sub ascultarea unei astfel de stăpâne, poruncind multe şi neîndrăznind a se împotrivi? Gândeşte-te la Cain, câte a făcut el, poruncindu-i-se de acea stăpână nemiloasă. I-a poruncit de a ucide pe frate, de a minţi pe Dumnezeu, de a întrista pe tată, de a face lucruri neruşinate, şi el totul a făcut, şi cu nimic nu s-a împotrivit. Şi pentru ce te minunezi dacă această stăpână are atâta putere asupra cuiva, când de multe ori ea a nimicit chiar popoare întregi? De pildă, femeile Madianiţilor au luat aproape în robie pe Iudei, supunându-i pe toţi prin frumuseţea lor şi prin pofta de a le stăpâni. 

Deci o astfel de robie scoţându-o Pavel, zice: „Nu vă faceţi robi oamenilor”, adică «nu ascultaţi pe oamenii cari vă poruncesc necuviinţe şi să nu vă plecaţi nici necuviinţelor voastre.» Apoi ridicându-le cugetul şi înălţându-i, zice: „Iar pentru fecioare porunca Domnului nu am, iar sfat dau, ca un miluit de la Domnul a fi credincios” (I Cor. 7, 25). înaintând cu bună rânduială pe drumul apucat, el pomeneşte la urmă şi de fecioare. Fiindcă mai sus i-a muştruluit şi i-a pus în rânduială cu cuvinte pentru înfrânare, mai departe trece la ceva mai mare: «Şi deşi nu am poruncă, zice, eu totuşi cred că este ceva bun.» Pentru ce? Pentru aceeaşi pricină pe care a pus-o vorbind de înfrânare. „Legatute-ai cu femeie? Nu căuta dezlegare. Dezlegatute-ai de femeie? Nu căuta femeie” (I Cor. 7, 27).

Acestea nu sunt potrivnice celor mai dinainte, ci încă în cea mai mare potriveală. Căci şi acolo zice: „fără numai cu buna învoială”, iar aici zice: „Legatu-te-ai cu femeie? Nu căuta dezlegare”, şi aceasta nu este potrivnic celeilalte. Ceea ce este împotriva voinţei, numai aceea se poate socoti ca dezlegare, pe când dacă amândoi se înfrânează de bunăvoie, apoi atunci nu este dezlegare. După aceea, ca să nu se creadă că aceasta este o legiuire din parte-i, a adăogat: „Iar de te-ai şi însurat, nu ai greşit” (I Cor. 7, 28). Apoi el dă ca pricină cele de aici, nevoia de faţă, vremea cea scurtă a vieţii noastre şi necazurile de tot felul. Căci căsătoria târăşte după sine multe, pe care le-a dat a se înţelege şi aici, şi în vorbele de mai sus pentru înfrânare: acolo spunând că femeia nu are stăpânire pe sine, iar aici zicând: „Legatu-te-ai.”„Iar de te-ai şi însurat, nu ai greşit.” Aceasta nu o spune pentru aceea care şi-a ales viaţa feciorelnică, fiindcă una ca aceasta fireşte că a greşit dacă s-a măritat. Dacă văduvele îşi iau pedeapsă măritându-se de-a doua oară, după ce şi-au ales o dată văduvia, apoi cu atât mai mult fecioarele, „Dar năcaz în trup vor avea unii ca aceştia.” «însă, zici, şi plăcere vor avea.» Dar şi pe aceasta priveşte cum a împuţinat-o prin scurtimea timpului de faţă, zicând: „Că vremea de acum scurtă este”, adică «ni s-a poruncit a călători numai prin această lume, şi la urmă a ieşi de aici, tu însă te învârteşti într-una înlăuntrul ei.»
Chiar dacă căsătoria nu ar avea nici o supărare sau nemulţămire, şi tot ar trebui ca cineva să se grăbească spre cele viitoare dar încă dacă mai are şi necazuri, de ce să i se mai pună greutăţi? De ce să se mai ia o astfel de povoară, când chiar şi după ce a luat-o cineva, trebuie a se purta aşa fel ca şi cum nu ar avea-o? – Fiindcă zice: „Cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea.”
Apoi aducând ceva din cele viitoare, iarăşi a întors vorba spre cele de aici. Unele sunt duhovniceşti, ca de pildă când spune: „Că cel însurat se îngrijeşte de ale lumii, iar cel neînsurat de ale Domnului şi cum va plăcea Domnului”, iar altele sunt de ale vieţii de aici, ca atunci când zice: „Şi voiesc ca voi fără de grjjă sa fiţi” (I Cor. 7, 32) – dar cu toate acestea, chiar şi aşa îi lasă stăpâni pe dânşii. Căci dacă cel ce a arătat ce anume este de preferat vine la urmă şi sileşte pe alţii să facă după voia sa, apoi prin aceasta lasă a se înţelege că chiar el n-are încredere în vorbele sale. Aşa că prin învoirea de mai sus el mai mult i-a sfătuit, şi în acelaşi timp pe nesimţite i-a oprit, zicând: „Şi aceasta spre al vostru folos zic, nu ca să vă pun cursă, ci spre buna cuviinţă şi apropiere de Domnul fără sminteală” (I Cor. 7, 35).
Auză deci fecioarele, că nu în aceasta stă fecioria, căci cea care se îngrijeşte de cele ale lumii nici nu mai este fecioară, şi nici nu mai este cu bună cuviinţă. Căci zicând: „Se deosebeşte femeia şi fecioara” (I Cor. 7, 34), a pus această deosebire între ele, cum şi prin ce anume se depărtează una de alta. Şi dând o definiţie amănunţită fecioarei, cum şi femeii măritate, el nu a spus de nuntă, nici de înfrânare, ci de linişte şi de prea multă îndeletnicire.
De altfel, nu unirea bărbatului cu femeie este un lucru rău, ci răul este de a fi împiedecat unul dintr-înşii spre filosofic. „Iar de i se pare cuiva că i se face vreo necinste pentru fecioara sa, dacă îi trec tinereţile” (I Cor. 7, 36). Aici mi se pare că vorbeşte pentru căsătorie, iar îndeobşte spune tot pentru feciorie, fiindcă pentru femeia care a fost măritată o dată el îngăduie şi a doua căsătorie, „însă numai întru Domnul”, zice. Şi ce înseamnă „numai întru Domnul?”, adică cu toată vrednicia, cu toată înţelepciunea, fiindcă de acestea este nevoie pretutindeni, şi pentru aceea trebuie a le căuta, căci altfel nu este cu putinţă a vedea pe Dumnezeu. Dar dacă poate trecem repede asupra fecioriei, apoi nimeni să nu ne învinovăţească de lene, fiindcă asupra acestui stih, sau mai bine zis asupra acestui lucru vă stă la îndemână o carte întreagă , unde am arătat toate întâmpinările aduse fecioriei, şi pentru aceea am crezut că a mai vorbi şi aici iarăşi de acest lucru ar fi ceva de prisos. Pentru aceea, noi trimiţând acolo pe ascultător în privinţa fecioriei, aici spunem numai atât, că trebuie a căuta necontenit înfrânarea. „Pacea să urmaţi, zice, şi sfinţenia, fără de carile nimenea va vedea pre Domnul” (Evr. 12, 14). Deci pentru ca să ne învrednicim de a-l vedea şi a ne afla în feciorie, şi fie că ne-am găsi în întâia căsătorie, fie că într-a doua, aceasta să o urmăm, pentru ca să ne învrednicim de împărăţia Cerurilor, cu harul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.
Acest articol a fost publicat în Bărbat/Femeie, Căsătorie, Sf.Ioan Gură de Aur. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Nu în unirea trupurilor stă necurăţenia, ci în cugete şi în voia omului

  1. felicia zice:

    Buna ziua!
    Am o intrebare! Sunt romano-catolica, am o prietena ortodoxa, stil vechi, care isi inseala sotul de mai multi ani! cu mai multe persoane!
    Am promis sa nu spun la nimeni, dar o vad mereu nefericita, ca plange…, si, uneori simt nevoia sa vb cu un membru al familiei ei-cu fratele ei, care este casatorit, si credincios! Ar putea el sa ia vreo masura, sau m-ar considera o tradatoare a prieteniei mele cu ea? As fi o tradatoare daca nu as spune familiei? sau nu as fi prietena ei, daca as tacea? Prin tacerea mea, sunt partasa la pacatele ei?
    Mentionez ca atat ea, cat si familia ei, tin toate posturile religiei lor!
    Va rog! Am nevoie de un raspuns!Ma framanta de ceva vreme aceste ganduri, pt ca nu stiu ce e bine sa fac! Nu as vrea ca prietenia mea cu ea sa se termine, dar oricum as proceda, simt ca de fapt, nu as fi o prietena adevarata!
    Astept un raspuns! Va rog! multumesc anticipat! Felicia

  2. albert zice:

    „Iar celor căsătoriţi poruncesc nu eu, ci Domnul.” (I Cor. 7, 10). Fiindcă urmează a cita o lege hotărâtă, pusă de Hristos, de a nu lăsa pe femeie fără numai pentru pricină de curvie, pentru aceea zice „nu eu.” Cele spuse mai nainte, deşi poate nu s-au spus cu toată străşnicia, totuşi şi lui i s-au părut aşa – ceea ce spune aici însă, el o predă cu toată străşnicia. Aşa că cuvintele „eu” şi „nu eu” au această deosebire. Şi pentru ca nu cumva să-ţi închipui pe ale lui ca omeneşti, pentru aceea a adăogat: „Că mi se pare că şi eu am Duhul lui Dumnezeu” (I Cor. 7, 40).
    Dar ce a poruncit Domnul celor căsătoriţi? „Femeia de bărbat să nu se despartă. Iar de se va şi despărţi, să nu se mărite, sau să se împace cu bărbatul său.” (I Cor. 7, 10-l1).

    iar eu (pavel) va poruncesc : ”cel casatorit sa fie ca si cum nu ar avea nevasta ..cel neinsurat sa ramana asa ..”cine asi marita fata bine face dar cine n-o marita si mai bine face ”..(1 corinteni)

    pavel dezbina ceea ce a impreunat dumnezeu ..iar pavel recunoaste asta spunand mai intai poruncile domnului dupa care poruncile , sfaturile lui care sunt impotriva poruncilor divine

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s