Povestea femeii în drum spre propria ei viaţă

Din  „Povesti pentru a iubi. Povesti pentru a ne iubi”
De Jaques Salome
Editura Ascendent

Povestea femeii în drum spre propria ei viaţă

Adeseori viaţa nu ne cere să o urmăm orbeşte, ci să mergem înaintea ei, plini de bucurie.

Era odată o femeie care, după ce traversase o întreagă viaţă de femeie, întâlnise diverse iubiri, iar apoi o relaţie importantă cu un bărbat care a devenit soţul ei, după ce purtase şi crescuse copii şi exersase o profesie pasionantă, s-a regăsit la capătul existenţei sale, în faţa imensului gol al singurătăţii, al întâlnirii cu ea însăşi.

Cum se întâmplase acest lucru? Cum ajunsese singură, acum, la apusul vieţii, fără proiecte, fără energie, după ce dăduse atât de mult, lipsită de toate visele ei, pe care le dăruise în zadar şi e pierduse la cei pe care îi iubise atât de mult?

Cum să mai continue drumul acum, când se simţea copleşită de o oboseală imensă, o slăbiciune adâncă atunci când se trezea dimineaţa, o greutate de a deschide ochii, a respira, a se spăla, a se îmbrăca, a înfrunta privirea oarbă a atât de multor necunoscuţi? Cum să mai poată avea energia de a schiţa gesturi care nu mai au sens, de a începe câteva fraze moarte din start, imaginându-şi imediat că ziua de mâine era deja încheiată?

Iar acest lucru se întâmplă foarte des în lumea bărbaţilor şi a femeilor din ziua de azi.

La început, bâjbâia prin ceaţa din pustiul vieţii ei, prin greutatea singurătăţii, prin golul neînţelegerii pe care îl simţea în jurul ei. Uneori se simţea disperată, atunci când gândurile apăsătoare îi infectau corpul, când simţea dureri care îi străbăteau spatele, îi deşirau burta, îi hărţuiau inima, când durerea era atât de mare încât îşi imagina că nu va mai putea sta în picioare, când îşi dorea să adoarmă şi să moară răpusă de slăbiciune şi de disperarea de a mai trăi.

Ea nu ştia însă că viaţa ei aştepta doar ca ea să îşi aducă aminte că există. O emoţie, care cuprindea în ea lumea întreagă, s-a trezit, a urcat apoi spre căile secrete ale sensibilităţii sale, până la conştiinţa ei, s-a cuibărit în gândurile ei pentru a se transforma în lumină, soare, înainte de a se transforma în energie dătătoare de viaţă.

într-o dimineaţă, în mintea ei s-a aprins o frază, care strălucea sub pleoapele ei, fredonându-i la ureche: „Să ai grijă de viaţa ta, ai grijă de ea…”

Dar alte voci, cele ale vechilor demoni, vechile obiceiuri, frustrate pentru că erau înlăturate de un suflu de viaţă nou, au încercat să preia comanda, să acopere acele cuvinte, de propria lor ranchiună.

– Să fii atentă, dacă îndrăzneşti să te aventurezi pe drumul acestor dorinţe, vrând să te descoperi singură, rişti să te pierzi, să dezvălui aspecte inacceptabile din tine.

– Dorinţele tale sunt înşelătoare,

– Crezi că ai totul, dar nu ai nimic, nu eşti nimic, nu ai fost în stare să îl reţii pe soţul tău, să îţi păstrezi copii aproape de tine, să îţi menţii statutul de femeie iubită…

– Poţi să te transformi, îi şoptea vocea cea mică, de la început…

– Nu poţi să faci nimic, îngânau vocile din viaţa ei de dinainte.

– Pot să mă iubesc şi să mă respect.

– Deloc, ai nevoie să fii iubită, nu trebuie să îşi dăruieşti iubirea decât dacă eşti iubită la rândul tău!

– Simt că pot să mă iubesc şi să iubesc fără să primesc neapărat ceva în schimb… pentru plăcerea de a fi.

– Nu, inima ta nu este destul de deschisă pentru a iubi, doar pentru a iubi. Gândeşte-te bine» ştii că ego-ul tău nu suportă să trăiască fericirea împărtăşită. Ai nevoie de sentimente, de jurăminte, de durată şi de seriozitate în orice încercare…

– Nu mă aflu nici în lipsă, nici în nevoie, ci în plinătate!

– O să vezi că o să regreţi imediat toate visele astea.

– Sunt asemenea muzicii, caut şi îmi regăsesc acordurile.

– Eşti derizorie, timp pierdut, iluzii înşelătoare. Nu începe să speri în lucruri pe care nu le vei atinge niciodată.

– Exist, în sfârşit exist pentru mine.

– Nu, supravieţuieşti, vegetezi. Acceptă-ţi soarta fără revoltă, fără vise inutile, te afli pe panta descendentă a vieţii tale, rămâi liniştită! Ai jucat, ai pierdut, meriţi să te odihneşti acum.

– Acum mă regăsesc, doar pe mine însămi, în esenţa fiinţei mele.

– însă uiţi un lucru esenţial: siguranţa!

– în faţa neputinţei pot îmblânzi forţe secrete, în faţa urgenţei, am încredere în stările mele interioare, în faţa haosului, îmi ascult propria voce. Sunt pe calea aceasta acum.

Uimită, a ajuns să nu mai audă celelalte voci astfel încât se hotărî să se asculte. începând din acea zi nu a mai fost singură. Iar deschiderea spre dialog a ajutat-o să întâlnească multe posibilităţi pe calea propriei vieţi.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s